Din ultimul număr:
Contemporanul » Educație » Vremea în schimbare a muzicii clasice

Vremea în schimbare a muzicii clasice

Comentând scena din Macbeth în care soseşte Macduff, răzbunătorul regelui ucis, romanticul britanic Thomas De Quincey compară bătăile lui în poartă cu reluarea bătăilor unei inimi şi revenirea la viaţă a unei lumi consternate (1823, London Times). Simfonia a IV‑a de Beethoven, interpretată vineri, 5 februarie 2020, la Sala Radio de orchestra dirijată de Cristian Mandeal, ne‑a dat aceeaşi impresie nu numai deoarece tonurile sumbre din debut lasă loc jubilaţiei sufletului eliberat de suferinţă, ci şi pentru că muzicienii au revenit în sală după luni de absenţă impusă de dramele pandemiei. Programul a mai cuprins Uvertura la Creaturile lui Prometeu, op. 43, Romanţa nr. 1 în Sol major op. 40 şi Romanţa nr. 2 în Fa major op. 50. Am discutat despre acest eveniment cu doamna profesor universitar dr. Corina Bura, violonistă şi cronicar muzical.

Sorana Mănăilescu: Doamna profesor Corina Bura, spuneţi‑ne vă rog, dacă vi s‑a părut că Simfonia a IV‑a a sunat ca o întoarcere în timp a lui Beethoven sub bagheta lui Cristian Mandeal?

Corina Bura: Există în momentul de faţă o modă, o întoarcere spre retro, pe care mulţi le confundă cu tradiţia, uitând că tradiţia înglobează în artă tot ceea ce este valoros, veritabil, deschizând contemporanilor perspective, uneori, nebănuite în abordarea unei capodopere clasice. Vizitând Muzeul deschis la Bonn în casa în care s‑a născut Beethoven, am zărit mai multe vitrine cu instrumentele orchestrei simfonice din epoca în care a trăit compozitorul şi cu greu ne‑am imaginat raportul dintre diferitele compartimente ale orchestrei, ţinând cont de faptul că instrumentele cu coarde (faţă de cele de suflat) erau deja bine definite, valoroase, lucrate de maeştri, la care acum cu greu ar accede chiar un solist consacrat. Aşadar, la Sala Radio am asistat la o Simfonie beethoveniană care a avut un aer modern, contemporan, în care desfăşurarea muzicală a dezvăluit logica construcţiei, care a reliefat, în acelaşi timp, profundul conţinut emoţional, începând cu ampla introducere enigmatică, plină de mister, cu tentă dramatică, ale cărei ecouri, în pofida tonalităţii Si b major, transpar pe suprafeţe semnificative de‑a lungul parcursului. Dirijorul s‑a fixat pe câteva repere interpretative pe care le‑a avut în vedere, astfel încât să asigure unitatea, coerenţa întregului, aspectele dinamice ale Allegro‑ului vivace din prima mişcare găsindu‑şi perechea în finalul simfoniei descris, adesea, ca un perpetuum mobile datorită desfăşurării neîntrerupte de şaisprezecimi de la instrumentele cu coarde. Credem că, totuşi, sentimentul profund pe care îl degajă de la bun început, ne referim la aceeaşi Introducere – Adagio şi, mai ales, mişcarea secundă – au emoţionat în mod deosebit, auditorul descoperind o multitudine de formulări cunoscute deja din corpusul cameral, mai ales, din Sonata op. 30 nr. 3, scrisă în 1801. În opinia noastră, totul s‑a desfăşurat fără greş, orchestra fiind în totalitate foarte bine pregătită, foarte activă şi receptivă.

Romanticii au fost pasionaţi de mitul lui Prometeu, unii, inclusiv Beethoven, fiind asemuiţi cu pateticul şi tragicul erou, care pune omul mai presus de zei, în vreme ce alţii, printre care poetul Shelley, l‑au folosit ca lecţie intuitivă a conflictului dintre geniu şi puterea obtuză. Ceva despre puterea distrugătoare ştia şi Beethoven, cel care a retras dedicaţia „Eroicii” lui Napoleon. Cum vi s‑a părut că s‑a integrat în repertoriu?

În ceea ce priveşte Uvertura baletului Creaturile lui Prometeu (Die Geschöpfe des Prometheus), ţinem să menţionăm că aceasta este destul de cunoscută şi prezentă pe afişele de concert din ţara noastră, cu toate că este un WoO – Werke ohne Opuszahl – adică lucrare fără număr de opus, fiind scrisă în 1801, şi este singurul segment din baletul cu titlul omonim care s‑a păstrat în viaţa de concert. Ea s‑a integrat în logica întregului program, mai ales prin dinamismul pe care îl etalează, completând palindromic seara, uvertura şi finalul simfoniei debordând de aceeaşi vervă şi strălucire.

Aţi predat cursuri de vioară la Conservatorul bucureştean ani de zile. Cum vi se pare că sună vioara lui Enescu în mâinile lui Gabriel Croitoru? E un interpret consacrat al compozitorului? Puntea acestui program a fost reprezentată de cele două romanţe beethoveniene, lucrări rar întâlnite pe afişele concertelor.

Despre interpretul serii, Gabriel Croitoru, se poate afirma că este un îndrăgostit de Beethoven, de‑a lungul timpului fiind memorabilă interpretarea Concertului pentru vioară în Re, precum şi ciclurile Sonatelor pentru vioară şi pian, realizate cu mai mulţi parteneri, primul fiind, dacă nu ne înşelăm, Valentin Gheorghiu! Cele două Romanţe, op. 40 în Sol şi op. 50 nr. 2 în Fa, reprezintă acel fericit moment de meditaţie atât pentru compozitor, pentru interpreţi, cât şi pentru public, pentru că generează acel timp al liniştii, propice instalării unor trăiri elevate. Superbele linii melodice au primit viaţă pe undele sonorităţii excepţionale caracteristice violonisticii lui Gabriel Croitoru. Se face mult caz de faptul că are privilegiul de a cânta pe un instrument fără pereche, Guarneri del Gesù, 1730, care a aparţinut lui Enescu… Dar este tot atât de adevărat că sonoritatea unei viori este sonoritatea violonistului, adică felul în care pune instrumentul în vibraţie, aşa încât, din această combinaţie, toată lumea are de câştigat, mai ales… publicul! Păstrând spiritul serii, bisul oferit a fost Rondino pe o temă de Beethoven de Fritz Kreisler cu o însoţire orchestrală, un moment foarte rafinat şi wienerisch/ vienez.

Este Cristian Mandeal un Pygmalion al orchestrei, creând‑o din nimic?

Revenind la eroul serii, dirijorul Cristian Mandeal, şi la prezenţa în forţă pe podiumurile orchestrelor din ţară şi nu numai, am insista pe faptul că d‑sa şi‑a legat numele de înfiinţarea Orchestrei Naţionale de Tineret, cu care desfăşoară o intensă activitate concertistică la nivel naţional şi internaţional. Trebuie să menţionăm că tinerii noştri instrumentişti, mai ales cei de la instrumentele cu coarde, au fost mereu solicitaţi să evolueze în multe ansambluri internaţionale de tineret. Acest fenomen nu este de dată recentă, dar acum se face totul într‑un cadru organizat, care conferă ţinută şi respect – ceea ce în contextul actual nu este puţin lucru.

Referitor la felul în care a fost omagiat Beethoven în aceste timpuri mai mult decât vitrege, artiştii au fost adevăraţi eroi care s‑au adaptat extraordinar acestor condiţii „de front” în lupta cu inamicul invizibil… Toate demonstrând determinare, voinţa de a depăşi prin orice mijloace vitregia timpurilor şi a noilor ideologii, promovând manifestul beethovenian al Simfoniei a IX‑a ca reacţie la mişcările BLM sau altele de acelaşi gen. Poate că pentru America multiculturală şi multinaţională acest fenomen are vreo noimă, dar Europa are misiunea de a‑şi conserva cu orice preţ patrimoniul cultural afectat de două războaie mondiale. Acestea sunt argumentele care însufleţesc întreaga mişcare artistică la nivel planetar şi, datorită acestui ideal şi unităţi, credem în victorie.

■ Violonist, profesor, cronicar muzical

Sorana Mănăilescu în dialog cu Corina Bura

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest