Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Bucurie, deschidere şi lipsă de prejudecăţi”

„Bucurie, deschidere şi lipsă de prejudecăţi”

Când, în urmă cu doi ani, artista Anca Mureşan, care trăieşte şi expune la Dusseldorf, precum şi la Bucureşti, a dezvoltat un proiect expoziţional unic – şi picta integral galeria H’art – impresiona nu doar lumea plasticienilor. Spaţiul galeriei a devenit pictură: pereţii, plafonul, podeaua, biroul galeristului, uşile. Inspirată de această realizare de la Bucureşti, Anca Mureşan a continuat cu o întreprindere similară în Galeria de artă a IRCCU Veneţia: aceea de a conferi spaţiului o calitate diferită prin transformarea sa într‑un fel de „şasiu” pentru lucrările sale. Anca Mureşan a studiat la clasa de pictură a profesorului Florin Mitroi la UAP Bucureşti (1991) şi s‑a specializat sub conducerea prof. Komrad Klapheck la Kunstakademie Düsseldorf (2000).

Galeria a devenit, integral, un singur tablou şi, păstrând proporţiile, în cursul verii artista repeta experienţele de la Bucureşti şi de la Veneţia în noua Fermă de artă de la Liteni, Suceava. Ceea ce a devenit în viziunea artistei în luna ianuarie 2021 spaţiul de intrare de la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, un spaţiu public, se constituie în punct de plecare în regândirea sensului şi semnificaţiei artei murale de mari dimensiuni în România, pe care unii nu se sfiesc să o considere o revoluţie.

 

„Limbajul specific picturii”

 

Mihaela Helmis: Eu m‑am declarat şi sunt în continuare cu simţurile în alertă, chiar dacă nu mă mai aflu chiar în acel hol de tranzit de la Facultatea de Farmacie, în care am reuşit să primesc foarte multe dintre mesajele pe care, într‑o revărsare fantastică de vibraţie, de stări, de linii, de culori, le‑aţi aşezat, Anca Mureşan. Este un curs destul de firesc de la tablourile mari, transparente, cu semne aproape repetitive, dar nu neapărat, la Galeria Hart, la Veneţia sau la Ferma de artă de la Suceava, şi acum, iată, într‑un asemenea spaţiu, şi el public. Cu ce stare?

Anca Mureşan: Eu vă răspund acum dintr‑un spaţiu liniştit, care este o provocare doar pentru mine. Sunt la atelier, în Düsseldorf, şi simt impulsul de a vă mulţumi pentru faptul că v‑aţi supus unui experiment, cum este instalaţia de la intrarea în Facultatea de Farmacie, pentru că acolo pictura nu poate fi doar privită sau contemplată, ci te înconjoară, ceea ce înseamnă că te supune unui efort. Eu trăiesc mai izolat tocmai pentru a mă putea concentra: lucrez la atelier, sunt un om obişnuit, în sensul că am familie, copii şi apreciez normalitatea. Culmea! Deci, eu apreciez normalitatea pe care încerc să o înţeleg prin ceea ce fac. Tablourile despre care vorbiţi se întâmplă în timp şi, de fapt, eu însămi mă confrunt cu realitatea într‑un fel care este abstractizat de limbajul conflictual, adică de‑a lungul timpului am eliminat anumite elemente care ar fi figurative, în sensul că ar reda anumite lucruri direct, fără a fi filtrate prin limbajul specific picturii, astfel încât lucrările de pictură au ajuns să creeze o lume a lor care pare uneori impenetrabilă. La Facultatea de Farmacie s‑a produs o eliberare. Dvs. aţi pomenit câteva lucrări de artă murală pe care le‑am făcut în ultimul timp. Startul a fost dat la Galeria H’art, acum vreo doi ani, unde pentru mine a fost o problemă, să spunem, existenţială. Adică mi‑am pus, atunci, serios această problemă: cum aş putea să las semne pe un perete, de exemplu, fără a picta, adică fără a avea calităţi sau pretenţii aşa‑zis creatoare? Şi din cauza asta mă întorc spre originile manifestărilor umane, în mediul în care trăiesc sau pe care îl traversează, astfel încât să încerc să nu depăşesc ceea ce se află la nivelul necesităţii. De fapt, pentru ce lăsăm urme acolo unde stăm sau pentru ce încercăm să impregnăm mediul în care ne aflăm? Şi care, la rândul lui, la rigoare, ne‑a impregnat înainte.

 

Societatea ca un organism

 

Cred că asta se întâmplă pentru a comunica liber, aşa cum pictura liberă, iată, face să fie atâtea straturile şi atâtea, până la urmă, semnele, liniile, culorile şi câteva cuvinte care definesc poate starea zilei în care, liberă, v‑aţi exprimat acolo, având gândul şi ansamblul cumva în minte, în suflet, în desfăşurarea lor, totuşi, liberă. Întrebarea e implicită: proiectul acesta atât de viu când se încheie?

Este, din punctul meu de vedere, o lucrare deschisă. Acum sărim puţin peste acest cuvânt mare care este libertate sau eliberare şi o să vă explic concret. Am studiat pictura de două ori. O dată în Bucureşti, la ceea ce se chema pe atunci Academia de Arte, puţin înainte de Revoluţie, deci, am studiat‑o într‑un fel academic, după care am trecut la Academia de Arte din Düsseldorf, unde am absolvit pictura liberă. Iau termenul concret: libertatea ţi‑o asumi atunci când eşti într‑o perfectă cunoştinţă de cauză cel puţin asupra unor modalităţi. Experienţa mea adună, aşa cum se acumulează straturile picturale, peste treizeci de ani de când pictez. A fi liber nu înseamnă a fi inconştient şi nu înseamnă absolut tot ce‑ţi trece prin cap, deşi eu sunt foarte interesată de lipsa de cenzură. Pentru că nu ai cum să ajungi la un adevăr dacă el îţi este intermediat. În momentul în care te supui (observaţi deja că nu mai eşti liber când te supui unui adevăr acceptat sau impus de ceilalţi), atunci ţi‑ai tăiat calea de a ajunge la adevăr. Ei bine, eu nu am un alt scop în afara a ceea ce fac direct, atunci când fac. Deci, nu mi‑am propus nimic altceva decât să fac să apară un adevăr pe care l‑am extras şi din locul respectiv; am avut o relaţie intimă zi şi noapte cu holul Facultăţii de Farmacie, în sensul că am trăit pulsul acestui loc. Şi s‑a creat o intimitate, care poate că nu apare în ochii tuturor la fel, pentru că sunt oamenii din interiorul instituţiei care o cunosc altfel şi care au, în continuare, prilejul de a se bucura de instituţie aşa cum este, în, să spunem, 95% din suprafaţa facultăţii. Propunerea mea este doar în acest hol în care am simţit nevoia să aduc puţină bucurie, deschidere şi lipsă de prejudecăţi. Mă gândesc, mai ales, la cei care sunt în formare, cei care, pentru a fi foarte buni specialişti, ar fi indicat să aibă o deschidere asupra lumii. Orice specialist, fie că este din domeniul medicinei, al ştiinţei în general, IT, sau orice alt fel de pregătire, are nevoie să înţeleagă lumea într‑un fel mai direct, pentru a‑i oferi ceea ce o duce mai departe. Pentru că eu văd societatea ca un organism.

Mi se pare extrem de important că doamna decan Doina Drăgănescu punea în opoziţie un perete alb, steril, cu atâta viaţă care a fost adusă acum acolo şi care, sunt convinsă, poate să pună în mişcare, să pună în alertă simţurile, creierul acestor tineri care vin şi se formează acolo. Asta e percepţia acestui moment. Vi se întâmplă să lucraţi şi în altă parte decât în ţară în felul acesta mural, extins?

Am mai lucrat şi în Bulgaria, şi în Grecia, dar în relaţii de prietenie cu cei care mi‑au pus la dispoziţie spaţiul. Acum este proiectul – dacă acesta e cuvântul consacrat – cel mai extins ca spaţiu. Neutralitatea este un lucru care pe mine mă incită. Cred că neutralitatea nu prea poate să fie bună, pentru că este o abţinere exact de la dreptul fiecărui om de a gândi şi de a vorbi, de a formula. Albul îmi place. De multe ori pictez până pânza recapătă, aproape, calităţile albului, pentru că este o stare a perfecţiunii albul. Dar să ştiţi că acolo, în intrarea de la Facultatea de Farmacie, eu am văzut mai mult gri. Iar griul în Bucureşti, şi în România în general, este legat de comunism, este legat de delăsare, de obişnuiţe proaste. Pot să o spună sociologii, sau anumiţi politicieni cu conştiinţă ar putea defini poate mai bine griul.

Veniţi acasă pentru a da viaţă, pentru a scoate spaţiile din gri?

Aş vrea să pun în evidenţă viaţa care există sau care pulsează. Odinioară am început şi eu un studiu al biochimiei nu fiindcă aş fi privit extrem de mult la microscop. Mă interesează foarte mult substanţa vieţii şi am început să cred că ea este acolo unde nu neapărat o vezi, ci unde face posibilă toată existenţa noastră. Vă spuneam că societatea îmi pare un organism, în care eu nu cred că sunt o intrusă şi nu vin într‑un mediu pe care să‑l consider neapărat ostil, oferind ceva străin. Cred că aşa cum este nevoie de doctor, de farmacist, aşa este nevoie de artist, aşa este nevoie de scriitor, aşa este nevoie de inginer. Deci, am impresia că doar completez un peisaj, să spunem de data aceasta urban, aducând o privire dinspre interior, pentru că trăim mai izolaţi. Gândind asupra acestor lucruri, am reflectat poate într‑un fel în care cei prinşi de meserie şi de cotidian nu au avut şansa sau ocazia să o facă. Pentru mine este un privilegiu şi am încercat să ofer celorlalţi această perspectivă. Din punctul meu de vedere, este o ofertă.

Este un dar pe care cei care treceau prin preajma acestei lucrări care se tot dezvolta l‑au primit. Un dar de culoare şi un dar de revenire sau de deschidere a antenelor spre ceva ignorat, deşi era în noi…

Da, deschiderea este un lucru important. Eu n‑aş scrie multe lucruri cu majusculă, dar Deschiderea – da. A avea o fereastră, o portiţă, o uşă către altceva decât ceea ce ne tipizează şi devine un clişeu al existenţei, mi se pare foarte important. Faptul că un loc poate deveni vizibil sau că poate să te redefinească pe tine, cel care treci, te aşezi sau îl traversezi, este bine, chiar dacă este incomod. La rândul meu, pot să spun că mă şochează inhibiţia, lipsa de curaj, de idei, aşa cum presupun că şocante sunt, pentru ceilalţi care au amorţit într‑un anume fel, ideile noi. Eu văd jungla în lupta pentru putere, în condiţiile aspre, câteodată, care dezumanizează, sterilizează. Vorbeaţi de spaţiile sterile, despre cei care trebuie să‑şi găsească un rol acolo. Ceea ce fac eu, consider că este o eliberare şi posibilitatea fiecărui individ de a se cunoaşte mai bine pe el însuşi. Eu n‑aş vrea să impugn ceva, căci fiecare individ are sensibilitatea, intimitatea lui. Şi poate să regăsească, să aprecieze sau să respingă un anumit lucru. Aici este vorba din nou despre adevăr la care ţin cel mai mult. Mi se pare că viaţa nu poate fi definită în afara adevărului.

Dar fiind mereu cu simţurile deschise şi până la urmă deschizând o nouă cale, unii spun deja ca reacţie la ceea ce au văzut acolo, în holul de primire de la Facultatea de Farmacie, că asistăm la o revoluţie în pictura murală de mari dimensiuni din România.

Da. Este frumos spus revoluţie, dar eu nu am pretenţii… Categoriile, în general, îmi par respingătoare. Aici m‑aş retrage, dacă ar fi să precizez sau să domin într‑un fel situaţia, sau măcar pânza. În atelier am învăţat să fiu de la egal la egal cu pânza, cu toate culorile; pictura se întâmplă între mine şi tablou. Eu nu sunt aceea care impune lucrării un anumit lucru. Sunt stări acumulative, care nu ţin atât de mult de Creaţie, cu majusculă, nici măcar de Inspiraţie sau lucruri care apar… Există stări de graţie, dar cum am spus la început, sunt un om ca toţi oamenii, adică încerc să fiu trează. Băieţii mei, aici, în Germania, fiind elevi, ştiu că s‑au revoltat, la un moment dat, spunând: ce se întâmplă în România? Ce‑i cu acest popor? Şi în imn se spune „deşteaptă‑te, române”! Ei au fost foarte nemulţumiţi şi au zis că este o stare de pasivitate inexplicabilă, că este intolerabil ca totul să se afle într‑o stare de amorţire. Vă daţi seama că lucrurile astea contează foarte mult pentru cei care se dezvoltă?

Ce vârstă au băieţii?

Între timp băiatul mai mare este student, iar cel mic este elev în clasa a X‑a.

Şi ei simt că „Deşteaptă‑te române” ar putea să lipsească din imn?

Ei spun că este motivant. Cel mare vrea să se implice în bunul mers al societăţii. Studiază acum ştiinţe politice şi ar vrea să facă ceva bun pentru ţară. Deşi au mers la şcoală în Germania, au evoluat spre România şi se simt datori să facă ceva. Uite, asta este şi în cazul meu!

 

E un privilegiu să dăruieşti celorlalţi

 

Dacă ne gândim la ceea ce se găseşte acum ca o lucrare deschisă, finalizată şi deschisă, aici, în acest hol de primire la Facultatea de Farmacie ca la un cap de serie, pot să mă întreb oare ce urmează? Sigur, pun înainte şi Veneţia, pun înainte şi H’art‑ul, pun înainte şi Ferma de artă de la Suceava…

A mai fost o lucrare publică, la Düsseldorf, pe exteriorul unei clădiri, dar aceea era de la bun început destinată unui timp anume. Şi eu îmi pun aceleaşi întrebări şi trăiesc odată cu lucrurile care se întâmplă. Planurile mele sunt optimiste în general, dar nu sunt ştiinţifice. Nu îmi propun ceva anume. Mi se pare un privilegiu să dăruieşti celorlalţi ceea ce ai cel mai bun. Şi cu cât aş lucra mai mult, cu atât aş fi mai fericită. Cam asta este starea mea.

Faţă de darul pe care ni‑l faceţi în acest fel, acumulând şi lăsându‑vă liberă pentru a comunica adevărul, acum nu‑mi vine decât să‑i invit pe cititori să se supună acestui bombardament, acestei vibraţii atât de puternice şi să‑şi răspundă singuri în ce fel reacţionează simţurile lor în primul minut, în al cincilea, în al zecelea, astăzi, mâine şi peste ceva vreme. Cred că simţurile lor vor fi în alertă dintr‑un motiv bine întemeiat.

Mulţumesc mult şi sper că vor ajunge la cuvânt cei care într‑adevăr au văzut cu ochii lor situaţia.

 

Dan Popescu: „Lucrurile devin din ce în ce mai sigure”

 

Mihaela Helmis: În ce punct se află acum Anca Mureşan, trecând pe la Veneţia, trecând pe la Ferma de artă de la Suceava şi acum, pe aceşti atât de diferiţi pereţi?

Dan Popescu: Lucrurile devin din ce în ce mai sigure, în sensul că ea poate să atace şi să rezolve, iată, şi un spaţiu destul de dificil de rezolvat, un spaţiu inert…

Fost inert…

Fost inert, exact, şi de tranzit, trebuie spus. Şi care, iată, introduce un soi de hiatus în viaţa cotidiană, atât de ternă.

Hiatus însemnând că te opreşti, tragi aer şi te trezeşti asupra altei realităţi.

Da, sigur. Anca Mureşan reuşeşte din punct de vedere formal, anihilând cumva spaţiul arhitectural şi transformându‑l într‑un spaţiu pictural. Or, spaţiul pictural este un spaţiu al dinamicii sufletului, mai degrabă decât al dinamicii, să zicem, goale, adică nu este nepersonal, este foarte personal.

Cum să numim acest fel de împletire a unor stări care comunică în atâtea planuri, de la cuvinte la culori, la transparenţe, la suprapuneri, cadre create, la contururi şi culori difuzate…?

Sinestezie ar fi cuvântul potrivit.

Pentru că nu‑i putem spune pictură murală doar.

Nu, evident.

Şi nici doar graffiti.

Nu. În mod clar nu graffiti. Graffiti‑ul e o intervenţie iniţial anarhică şi în spaţiu public, nu semipublic, cum este aici. Anca Mureşan rămâne în zona de pictură. Nu este însă nici decorativ, pentru că reuşeşte să destructureze spaţiul la nivel de trăire şi te pune în abis frumos; unii oameni care, totuşi, simt ceva nu se sperie…

Adică te clinteşte dintr‑ale tale.

Da. Şi asta e ceea ce face arta până la urmă. Realitatea cotidiană este într‑un anumit fel inamicul artei. Familiarul trebuie, totuşi, minat, subminat într‑un fel, în aşa fel încât sensibilitatea artistică să poată fi pusă în funcţiune.

Să te găseşti pe tine şi mai mult decât te ştiai. Şi mai adânc, şi poate rezonând cu lucruri pe care ţi le‑ai refuzat, nu se ştie din ce motiv.

În primul rând, lucrarea are efectul de surpriză. Şi atunci, ce face omul de obicei? Îşi ridică ochii din telefon, din acel patinaj contemporan al sufletului, şi îşi acordă măcar 5‑6‑10 minute. Acele momente sunt de aur, pentru că sunt momentele în care tu, practic, deşi priveşti, priveşti şi în tine. Asta e ceea ce faci, mai ales în cazul artei abstracte cum e cazul muralei Ancăi Mureşan. Practic începi să faci ipoteze, ipoteze în zona sentimentelor.

„Abstract totul este, dar nu se vede” scrie pe acest perete, între multe altele…

Evident. E un baston conceptual pe care noi îl folosim atunci când vorbim despre un om nereprezentativ, să zicem, sau o lucrare care nu spune în mod explicit o poveste.

Este atât de interesant, cum am tot spune, şi tot nu definim până la capăt ce se întâmplă aici.

Mă bucur că se întâmplă aşa ceva. Şi într‑adevăr, jos pălăria pentru cei de la Facultatea de Farmacie că au avut deschiderea să permită aşa ceva. E unic.

Lumea se mişcă.

Lumea se mişcă şi, cel puţin, chiar dacă sunt intrigaţi sau contrariaţi de ce au văzut, măcar se informează. Şi tot e ceva, e un fel de a‑ţi îmbunătăţi un pic gustul.

Şi, într‑un fel, de a‑ţi da seama de ce îţi sunt simţurile în alertă.

Da, corect. Pentru că orice reacţie pe care o ai în faţa unei lucrări de artă te exprimă, în egală măsură, pe tine, dar şi pe autor.

 

Doina Drăgănescu: „Un spaţiu de trecere”

 

Mihaela Helmis: Atunci când aceşti pereţi erau gri, după cum spune Anca Mureşan, nu ştiu ce v‑aţi imaginat pornind acest demers care probabil că părea măreţ…

Doina Drăgănescu: Onest, nu mi‑am imaginat. Asta înseamnă că la discuţia iniţială ar fi posibil, eu am zis da, fără să încep să mă gândesc spre ce va duce asta şi nici nu‑mi propusesem să fac o restricţie, în sensul că am vrea eprubete, am vrea retorte sau ceva sugerând Farmacia. Ştiam sigur că, oricum, Anca Mureşan nu face aşa ceva. Nu m‑am gândit că se va îmbrăca spaţiul de aşa natură. Singurul lucru pe care l‑am avut ca dorinţă şi care a rămas, să spunem, o constantă a fost: îmi doresc culoare. Asta a fost tot.

Şi este culoare, dar este mult mai mult decât atât; vorbeam despre atâtea straturi care se suprapun, care vin spre noi sau ne trag spre ele, pentru că putem denumi oricum această încercare de a fi umanul din noi, deasupra şi în interiorul nostru.

La întâlnirea noastră iniţială, cred că timp de trei‑patru ore, am povestit ce înseamnă să fii student la această facultate, am arătat laboratoare pe care noi le aveam atunci neocupate de studenţi, pentru că nu era activitate didactică deloc, am explicat ce înseamnă să fii farmacist, adică o serie de reguli foarte stricte în orice ai face, cu respectarea unor instrucţiuni, proceduri. Noi asta învăţăm în aceşti cinci ani: respectarea regulilor. Or, ceea ce avem aici este exact de partea cealaltă. Nu m‑aş fi gândit niciodată, dar acum îmi vine să spun că este exact ce le‑ar trebui lor, pentru că timp de cinci ani studenţii au de parcurs discipline fundamentale, ei fac cursuri şi seminarii de matematică, fizică, chimie anorganică, învaţă reacţii, fac experimente, trebuie să facă dozări de substanţe active, apoi învaţă partea de plante, toată structurarea – ceea ce într‑adevăr e o cunoaştere universală. Este colosal cu cât de multe informaţii iau contact. Cred că este şi înnebunitor într‑un anumit fel, pentru că într‑un timp scurt ei trebuie să le organizeze, trebuie să le aşeze în nişte sertare ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie. Or, e posibil ca ei, de fapt, să aibă în minte ceva similar cu ce vedem noi acum pe pereţi.

Adică viaţă, frământări, atâtea planuri care într‑un fel sau altul consonează sau se află în disonanţă, în funcţie de trăirile fiecărei zile. Cred că putem găsi aici, fiecare dintre noi, în fiecare moment, acel petic corespondent.

Da. M‑am gândit că, pe măsură ce creştea ceea ce vedem că este acum, am auzit diverşi termeni: junglă, cosmos, univers… Eu nu m‑am fixat la ceva, titlul dat de Farma‑vie îmi place, mi se pare că este viaţă şi este potrivit…

Anca Mureşan propune A patra stare de agregare: plasma. Sau doar Plasma.

Da. Sigur că sunt şi alte lucruri, e vorba de energie… Treci practic în alte planuri, dacă ne gândim la stări de agregare, într‑adevăr. De câte ori mă aflu aici, zâmbesc reflex, amuzată, pe de o parte, întrebându‑mă cum este să ai 18 ani şi să vii în contact cu minunea asta?! Pe de altă parte, zâmbesc pentru că fiecare dintre noi, în funcţie de ziua pe care o avem, de background‑ul pe care îl avem (cultural, educaţional, de toate felurile), receptăm lucrarea într‑un anumit fel. Şi aşa se ajunge la ideea de îmi place sau nu‑mi place, accept sau nu accept. Pentru că, în afară de o stare interioară care îţi este necesară şi de o deschidere legată de „arta poate fi şi altfel decât Carul cu boi al lui Grigorescu”, cred că îţi trebuie un anumit spirit. Dacă îl ai, citeşti ce este pe pereţi şi rămâi cu gândirea, rămâi cu aceste propoziţii de scurtă durată, care vin din ceva din afara ta şi care te pot duce pe tine într‑un plan neaşteptat.

Şi nici nu ştiu dacă e doar atât. Dacă chiar şi fără un anume bagaj ai veni aici şi deschizi ochii, atunci ceva te face să rămâi cu ochii larg deschişi în tine, în corespondenţă cu un loc sau altul din acest atât de bogat, pot să‑i spun acum din nou, cosmos.

Da, am ajuns aici căutând continuu ceva, căutând un mai bine, un mai potrivit, un mai vesel, un mai compensator, ceva mai tânăr. Am ajuns aici poate şi pentru că viaţa nu e, totuşi, doar regulă, ci de multe ori vedem că la fiecare regulă există excepţii, iar spaţiul, într‑adevăr, era foarte formal… Era un spaţiu doar de trecere. Anca Mureşan mi‑a spus, la un moment dat: „M‑am gândit că pentru studenţi poate fi ca o recreaţie a gândului, a inimii, a spiritului lor, că pot veni aici pur şi simplu să se bucure”.

Pentru că fiecare perete are, de fapt, altă poveste, de fapt e o continuitate între pereţi şi tavan, între ei, pur şi simplu. Fiecare este cu o poveste care curge continuu. La vernisaj cineva a spus că, de fapt, aici avem aproape un tablou unic. E ca şi cum pereţii şi‑au pierdut dimensiunile şi se ajunge la o suprafaţă, cum are banda Möbius, care nu se termină niciodată.

Aţi măsurat‑o? Cum devine ea aşa cum am putea să o desfacem ca pe o brăţară dacică întinsă pe un braţ şi să ne dăm seama că are 2,70 metri?

Noi suntem într‑o curgere, nu doar cu ceea ce trăim, dar şi cu ceea ce e aici. Şi cred că asta ar fi esenţa ei: că te poţi gândi cum vrei, poţi să spui, să visezi sau să găseşti în haiku‑urile de pe pereţi ceva cu care să rămâi pentru o anumită zi, iar a doua zi să găseşti altceva, fără a te plictisi niciodată.

Cred că de aici vine toată această bogăţie care, pe mine, de câte ori ridic ochii, mă înfioară.

Da. Lucruri pe care le cunoaştem şi le vedem diferit. De aici poate că pleacă totul şi, probabil, există un anumit tip de energie care curge între noi. Şi ajungem în felul acesta la ceea ce avem aici: o eliberatoare de energie.

Vibraţie continuă. Iar simţurile noastre eliberate se pot exprima astfel. Nu pot decât să mă bucur pentru ceea ce aveţi, ca un cap de serie acum, aici, la Farma‑Vie.

Mulţumesc frumos.

Pagini realizate de Mihaela Helmis

■ Pictor

Mihaela Helmis în dialog cu Anca Mureşan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest