Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Patrimoniul Academiei Române

Patrimoniul Academiei Române

O valoare inestimabilă
 

Mihaela Helmis: Odată ce ştim că, într‑o estimare obiectivă, patrimoniul Bibliotecii Academiei Române poate să ajungă la peste 2 miliarde de euro, vorbim cu dvs. în calitatea de Secretar general al Academiei Române şi cu continuitate în acest important bord, cu siguranţă sunt mult mai multe cele pe care le aveţi de gospodărit împreună, de gestionat împreună. Să vedem care vă sunt acum direcţiile principale cele mai avansate în stilul în care aţi pornit, domnule acad. Ioan Dumitrache?

Ioan Dumitrache: Într‑adevăr, Academia Română dispune de un patrimoniu cu totul special, vorbim despre imobile, vorbim despre terenuri, dar nu trebuie să uităm patrimoniul cultural, care este imens, de o valoare inestimabilă practic, pentru că Academia Română este proprietara multor colecţii, multor documente de arhivă unicat. Toate acestea reprezintă, de fapt, o avere a statului român pe care noi, Academia Română, avem misiunea să o gestionăm corespunzător. Aţi vorbit despre bibliotecă şi susţin în totalitate toate demersurile Bibliotecii Academiei Române, pentru ca acest patrimoniu să fie bine evaluat, bine păstrat, protejat, motiv pentru care asigurăm toate condiţiile pentru ca această instituţie să funcţioneze cât mai bine, ţinând seama de importanţa şi rolul pe care‑l are în cultura românească.

În afară de această problemă, care este într‑adevăr foarte importantă, avem multe alte obiective de pus în valoare în viitorii ani. E vorba de clădirile de patrimoniu ale Academiei Române. Să valorificăm ceea ce înaintaşii noştri au donat Academiei Române. Mă refer, aici, la o serie întreagă de clădiri, cum ar fi imobilele donate de George Călinescu, George Oprescu, Dumitru Furnică-Minovici, familia Coandă şi mulţi alţii. Încerc să pun în valoare aceste clădiri, încerc să le readuc în atenţia publicului şi să le introduc în circuitul muzeal, cu statut de muzee sau case memoriale, asociindu-le numele acestor mari personalităţi.

Cel puţin aşa cum s‑a întâmplat cu ceea ce generalul Henri Mathias Berthelot a lăsat în zestrea, în patrimoniul Academiei Române şi care acum, ca un centru pentru cercetare şi întâlnire, oferă nu numai specialiştilor, ci şi publicului locul acela special (a fost şi peste vară unul special) pentru dvs. şi pentru tinerii pe care îi legaţi printr‑un fel de legământ aparte pentru ei şi pentru cultura românească.

Este adevărat. Dacă ne referim strict la ce înseamnă Centrul de dezvoltare durabilă Berthelot, aş vrea să menţionez că avem un program complex acolo de a susţine Ţara Haţegului, prin intermediul unor manifestări ştiinţifice, prin intermediul unor dezbateri şi mai ales printr‑o activitate de asistenţă pe care o acordăm tuturor celor din zonă, astfel încât să valorificăm acel potenţial unic în România, pe care îl reprezintă Ţara Haţegului. Am iniţiat mai multe acţiuni, iar una dintre ele, aşa cum spuneţi, a fost destinată tinerilor. La începutul lunii august, Centrul de la Haţeg a găzduit primul grup de tineri bursieri ai Academiei, în cadrul programului pe care Academia Română l‑a iniţiat şi l‑a lansat, „Academia în dialog cu tinerii”. Timp de o săptămână aceşti 10 tineri au avut posibilitatea să cunoască ce înseamnă istorie, cât de încărcată de istorie este această zonă, iar Centrul Berthelot le-a fost gazdă oferindu‑le cazare, oferindu‑le spaţii de prezentare şi laboratoare. Continuăm această activitate; avem mai multe întâlniri organizate cu primarii din zonă, încercăm să gestionăm eficient acest Centru care este la un nivel de organizare în momentul de faţă suficient, să nu spun foarte înalt, dar facem eforturi ca acesta să fie bine dotat. La fel şi celelalte obiective pe care le avem, încercăm să le aducem la un anumit nivel de valorificare a potenţialului pe care îl au. Acesta este motivul pentru care acordăm atenţie în mod deosebit Casei Coandă, care va deveni, într‑adevăr, un muzeu unic; şi cred că acest mare inventator român trebuie scos în evidenţă ca o personalitate care a creat atât de multe lucruri pentru civilizaţia umană. De aceea am speranţa că acest muzeu pe care vrem să‑l creăm ar trebui să fie un muzeu unic, de mare prestigiu pentru România. Am făcut paşi suficienţi; nu mi‑am putut imagina că birocraţia e atât de mare; dificultăţile sunt atât de mari în ceea ce priveşte obţinerea unor avize pentru a putea proiecta şi, în final, a executa lucrările de reabilitare şi a reamenaja această clădire. Am totuşi speranţa ca într‑un timp relativ scurt să deţinem toate avizele şi să declanşăm operaţia de execuţie şi de amenajare. Proiectarea este practic finalizată; urmează să obţinem avizul de la Primăria capitalei, sper să‑l obţinem repede, şi ca atare am putea scoate la licitaţie execuţia.

 

Muzeul Coandă
 

Şi elementele care ţin de identitatea acestui mare savant, care pentru noi este brand de ţară, le‑aţi găsit?… Ce vom putea găsi acolo?

Am identificat foarte multe din piesele pe care le‑am putea expune în acest muzeu. Nu putem să prezentăm tot ce a creat şi a lăsat Coandă. Vom încerca să selectăm, să identificăm acele piese reprezentative pentru personalitatea lui Coandă. Încercăm să construim un muzeu la nivelul anului 2023, în care realitatea virtuală, realitatea augmentată, tehnologia digitală să joace un rol‑cheie, pentru că tineretul este atras de asemenea tehnologie şi prin intermediul ei dorim să punem în evidenţă valoarea excepţională a acestei mari personalităţi a ştiinţei româneşti şi universale. De fapt, ne‑am propus ca la parter să organizăm expunerea cât mai multor elemente care definesc familia Coandă, documente care atestă calitatea acestei familii, începând cu tatăl lui Henri Coandă, generalul Constantin Coandă, care a construit această elegantă casă, apoi inginerul Henri Coandă, cu invenţiile lui revoluţionare. Avem o comisie constituită care analizează acest lucru şi care lucrează la un proiect ce va fi transmis către Ministerul Culturii să ne ajute în acest demers. Am speranţa că mulţi români din ţara aceasta vor înţelege importanţa pe care o are un muzeu Coandă pentru România şi pentru Europa.

Vă invit să faceţi un fel de scurt circuit între tânărul care eraţi aspirant la băncile facultăţii şi studenţii pe care‑i aveţi dvs. astăzi. Este o vreme. Ce v‑aţi fi dorit să găsiţi într‑o asemenea casă, ce le oferiţi lor, tinerilor, aşa încât cei pe care‑i aveţi în amfiteatru să aibă de ce să meargă la Muzeul Coandă când va fi gata?

În timpul studenţiei aş fi vrut să văd funcţionând o serie întreagă de idei despre care citeam, eram impresionat de asemenea fenomene fizice, pe care, de altfel, pe unele dintre ele, le‑am pus în evidenţă, şi în mod deosebit acest „efect Coandă” care pe mine m‑a impresionat foarte mult. Când eram foarte tânăr, asistent, m‑a preocupat foarte mult această problemă, am creat elemente fluidice bazate pe „efectul Coandă” . Aş vrea să transmit tinerilor această dorinţă de a înţelege cum mintea umană poate crea ceva deosebit. Îmi doresc să conştientizeze faptul că o personalitate poate fi conturată prin realizările pe care le are, prin ideile pe care le prezintă. Şi mai ales să înţeleagă necesitatea de a fi creativi, de a fi inovativi şi a fi în permanenţă cu gândul spre viitor, de a crea ceva care să rămână pentru ceilalţi.

Cum sunt studenţii dvs., cei de anul acesta? Aţi reuşit să‑i măsuraţi cumva din priviri? Ce v‑au spus, ce v‑a spus energia lor?

Suntem abia la începutul anului universitar, însă îi văd că sunt interesaţi. M‑a impresionat că la primul curs au venit practic toţi studenţii. Sper să continue aşa. Le‑am recomandat să vină la şcoală, să fie prezenţi, pentru că un dascăl nu transmite numai cunoştinţe, contează şi modalitatea de exprimare, de gândire, de raţionament – lucru pe care‑l poţi învăţa, ca tânăr, din modul cum se exprimă şi cum se prezintă dascălul. Profesorul poate fi un model. Ar trebui să fie posibil peste tot, pentru că meseria de dascăl este o meserie specială, este, aşa cum spun eu, o activitate nobilă, şi nu oricine poate fi dascăl. Vorbesc despre dascălul adevărat, cel care este pasionat, cel care face meseria din dorinţa de a transmite cunoştinţe şi cel care iubeşte tinerii cu care vine în contact. Pentru că această pasiune de a fi util, de a transmite ceea ce ştii şi mai ales de a forma viitoarea generaţie de oameni capabili să rezolve problemele este extrem de importantă. Deci, am speranţa că mulţi dintre cei care vin acum la şcoală au înţeles menirea lor şi încerc din cursul pe care‑l prezint să‑i atrag, să le prezint şi ceea ce este acum util să fie cunoscut, dar mai ales să le prezint ce ar trebui să cunoască în viitor. Tinerii trebuie să se pregătească pentru viitor, în mod deosebit să înţeleagă că societatea se schimbă rapid, că tehnologia evoluează foarte repede, că impactul acesteia poate să aibă beneficii mari pentru noi toţi şi misiunea fiecăruia din cei care acced la profesia de inginer este de a crea artefacte, bunuri în interesul societăţii, în interesul oamenilor.

 

Luxul de a avea încredere

 

Cum îi simţiţi? Tinerii astăzi se gândesc la trei‑patru variante de meserii care li s‑ar potrivi, una mai îndepărtată decât cealaltă de ceea ce aleg până la urmă. Se pot concentra? Cum simţiţi, în vremea asta în care s‑au întâmplat atât de multe lucruri, punându‑ne cumva sub umbrela urgenţei fiecare dintre gesturi şi dintre decizii? Şi lor, cred, cu atât mai mult le este departe de…

Am senzaţia că foarte mulţi tineri sunt debusolaţi. Este o stare de haos la nivel global, sunt foarte multe fenomene pe care nu le percep, pe care, sigur, ar trebui să le avem în vedere, întrucât le afectează existenţa şi viitorul. De aceea menirea dascălului este să transmită siguranţă, să transmită acele noţiuni care să le permită luxul de a avea încredere, să aibă încredere în viitor, să fie preocupaţi de profesia lor şi mai ales să fie conştienţi de importanţa pe care o au în societate. E o etapă grea pentru tineri, pentru că tehnologia, spuneam, evoluează foarte rapid; nu toţi reuşesc să ţină pasul cu noua tehnologie, nici mulţi profesori nu reuşesc să fie în pas cu ce se întâmplă, în domeniul lor de activitate. De aceea cred că e necesară o asemenea adaptare permanentă a cunoştinţelor la contextul actual al evoluţiei ştiinţei şi tehnologiei. Am încredere în tineri, pentru că printre ei sunt foarte mulţi copii dornici să înveţe, dornici să se pregătească temenic, să dobândească cunoaştere şi în mod deosebit să valorifice cunoaşterea în obţinerea unor abilităţi de rezolvare a unor probleme.

Mergând ceva mai departe şi păstrând mediul, masteranzii şi doctoranzii spre ce simţiţi că se îndreaptă? Au şansa dvs. de a se specializa în străinătate? Cum îşi văd viitorul? Cât de departe este pasul până când vor intra în institutele de specialitate ale Academiei Române?

Sunt puţin neclare lucrurile pentru tinerii pe care‑i avem acum studenţi. Pentru că noţiunea de student la master sau masteratul nu este bine percepută în societate, pentru că companiile nu urmăresc în mod deosebit să aibă titluri un tânăr care accede la o anumită poziţie într‑o companie, urmăresc cunoaşterea, urmăresc capacitatea de a rezolva probleme. Şi atunci mai puţină atenţie acordă masteratului şi cu atât mai puţin doctoratului. În general, un doctorand, după ce a terminat doctoratul, sigur că are un alt nivel de pregătire, şi, deci, va trebui să fie plătit în mod corespunzător pentru cunoştinţele pe care le are. Or, multe companii sunt mai puţin preocupate de cercetare, iar un doctor ar trebui să‑şi continue activitatea de cercetare. Doctoratul este o activitate de pregătire, dar în mod deosebit de cercetare ştiinţifică, în cadrul căreia, cu un model de inovaţie, tânărul vine cu ceva nou pentru domeniul respectiv, cu impact pentru societate, pentru tehnologie şi economie. De aceea, în momentul de faţă e puţin probabil că lucrurile sunt foarte clare în mintea copiilor. Aici este menirea dascălului, de a‑i selecta pe cei mai buni, de a‑i orienta. Nu cred că toţi trebuie să facă master, nu toţi au vocaţie şi abilităţi de a deveni cercetători. Dar, printr‑o activitate deosebită a dascălului, pot fi identificate acele talente şi orientate spre cercetare. România are nevoie de cercetare, România are nevoie de cercetători performanţi. Deci, rolul dascălilor este de a identifica potenţiali viitori cercetători, de a‑i creşte, de a le asigura condiţiile necesare pentru formare, şi, sigur, de a‑i orienta spre domenii de mare perspectivă.

Există şi argumentul material pentru a veni în Institutele de cercetare care se clădesc, aşa cum spuneţi, pe aceste tipuri de mecanisme?

Eu n‑aş viza aici motivaţia salarială. Aş aduce, înainte de toate, în discuţie pasiunea şi dorinţa de a face cercetare. Vă dau un exemplu: când am rămas în învăţământul superior, salariul pe care îl aveam eu şi alţi colegi de‑ai mei era mult mai mic decât salariul pe care îl aveau colegi de‑ai mei care erau nu departe de poziţia pe care o ocupam eu în listă, în ordinea performanţelor; aveau salarii duble sau chiar mai mari. Şi‑mi aduc aminte că un coleg al meu, care era deja inginer şef, mi‑a propus să mă duc la el să îmi asigure o poziţie de şef de secţie şi să am un salariu de două ori mai mare decât salariul pe care îl aveam în învăţământ. Am refuzat. Am refuzat pentru că‑mi plăcea ceea ce făceam. Am refuzat pentru că întotdeauna mi‑a plăcut să lucrez în învăţământ, să lucrez cu tinerii, şi am avut această bucurie de a transmite către tineri ceea ce ştiam. Era şi o satisfacţie specială, atunci când terminam cursul, să constat că majoritatea copiilor care mi‑au urmat cursul promovează, unii dintre ei cu rezultate excepţionale. Este vorba de pasiune; e dorinţa de a face ceva deosebit, în concordanţă cu capabilităţile pe care le ai şi mai ales cu această preocupare de a fi util într‑un domeniu pe care tu ţi l‑ai ales.

 

„România trebuie să aibă o industrie”

 

Ideea dvs. că este mare nevoie de ingineri, de un corp al inginerilor foarte bine aşezat, ancorat şi înţeles de societate cum se mai situează acum între celelalte teme ale dvs.? Nu e singura!

A fost o etapă grea pentru inginerie. Imediat după ’90 ingineria a fost pusă undeva la colţ, ca urmare a faptului că anumite persoane sau personalităţi n‑au înţeles bine ce se întâmplă cu România şi s‑a tras concluzia că industria românească este o industrie perimată şi că n‑ar mai trebui să facem industrie noi, în România, şi că ar trebui să preluăm de la alţii. Părerea mea personală a fost şi este, în continuare, că România trebuie să aibă o industrie. România nu este o ţară mică în Europa; este a şaptea în Uniunea Europeană ca populaţie şi ca dimensiune. Deci, în mod normal are ce spune. Iar faptul că avem un potenţial uman excepţional, cu inteligenţa nativă deosebită a acestui popor, e în avantajul nostru. Noi, românii, putem fi competitivi, selectând acele nişe în care într‑adevăr putem fi competitivi. Deci, noi putem dezvolta industrie, noi putem selecta acele domenii în care avem capacităţi. Sigur că România s‑ar putea dezvolta şi prin industrie. Eu cred că în mod normal ar trebui să existe un program strategic de dezvoltare a industriei româneşti. Sigur, nu putem să fim competitivi în toate domeniile, dar am putea să identificăm câteva sectoare în care România să facă performanţă la nivel european şi chiar mondial. Şi aş menţiona în mod deosebit domeniul de tehnologie a informaţiei şi a comunicaţiilor, electronică, automatică, acolo unde, într‑adevăr, avem realmente potenţialul de a dezvolta mult mai mult. Sigur că suntem puţin blocaţi, pentru că nu reuşim să investim corespunzător, pe de o parte, în infrastructură, pe de altă parte, în formarea generaţiilor viitoare de specialişti. Nu avem posibilitatea să fim prezenţi în marile programe de cercetare la nivel european. Avem şi o problemă mai spinoasă pentru că marile companii care au venit în aceste domenii nu dezvoltă cercetare în România, nu doresc să facă acest lucru, deşi le‑ar fi mult mai util şi mai uşor să folosească resursa umană calificată din România pentru cercetare. Dar există o oarecare politică la nivel global ca cercetarea să fie la compania mamă, iar filialele în diversele ţări să facă execuţie. Românii pot face concepţie, românii pot fi competitivi oriunde. Şi avem modele. Practic, avem în momentul de faţă în lume foarte mulţi ingineri, foarte capabili, care sunt şefi de companii sau mari profesori universitari în diverse universităţi de mare prestigiu din lume. Deci, românii şi‑au probat această capacitate de a fi utili societăţii, de a dezvolta tehnologii competitive.

Cu totul de acord cu dvs. Văd din descrierea dvs. această piaţă pe care trebuie să vă bateţi cumva, aşa încât în institutele tehnice şi de specialitate din domeniul ştiinţelor tari să fie atraşi, să vină şi în institutele de cercetare, oricare ar fi ele, bineînţeles şi ale Academiei Române.

Aici trebuie să existe o politică exactă. La nivel naţional trebuie să existe o politică de dezvoltare a unui sector şi să fie alocate resurse pentru acest lucru. Noi avem circa 60 de institute în Academia Română; e adevărat, sunt mai puţine în domeniul tehnic. Dar la nivelul ţării am putea crea câteva institute speciale pentru domeniile în care într‑adevăr am putea să valorificăm potenţialul uman pe care‑l avem. Şi atunci ar trebui să existe şi această politică prin care să se susţină un domeniu sau altul de activitate, pentru a deveni competitivi, şi nu să lăsăm toţi absolvenţii din domeniul tehnologiilor high‑tech, deci tehnologia informaţiilor, comunicaţiilor, electronică şi automatizare, să fie înghiţiţi de firme unde practic sunt folosiţi ca elemente de execuţie, şi nu conceptual. Noi ar trebui să selectăm cei mai buni tineri şi să dezvoltăm institutele noastre sau întreprinderile noastre.

 

Încotro merge România

 

Cine să facă asta?

Ar trebui s‑o facă Guvernul României, care e timpul să înţeleagă încotro merge România şi cum putem proceda ca potenţialul pe care‑l avem să fie valorificat. Cred că şi Ministerul Cercetării, şi Ministerul Economiei, Ministerul Energiei, toate celelalte ministere ar trebui să se preocupe în acest sens şi să conceapă o strategie de fructificare a acestui potenţial intelectual. De exemplu, în domeniul energiei ar trebui să se creeze un institut special pentru energii neconvenţionale, în care tinerii cei mai dotaţi să fie angajaţi, să venim cu soluţii, să propunem noi tehnologii. Se poate face. În domeniul IT se pot realiza lucruri frumoase. În domeniul roboticii putem înfiinţa un institut de robotică cognitivă. Am putea să atragem cei mai buni copii, care iau premii la toate olimpiadele, la toate concursurile internaţionale, să‑i atragem în acest institut. Să creăm asemenea entităţi. Vrem să dezvoltăm. La Academia Română avem Institutul de inteligenţă artificială, unde se dezvoltă programe unicat. Avem Institutul de teoria informaţiei la Iaşi, unde se dezvoltă programe cu totul speciale, preluate şi valorificate în lume. Am putea crea un institut de robotică. De exemplu, am putea gândi în perspectivă un sistem de identificare a tinerilor care pot lucra în asemenea domeniu. Recent, am creat Centrul de cercetare a creierului cu scopul de a pune la aceeaşi masă specialişti din mai multe domenii, astfel încât să putem contribui la înţelegerea mecanismelor care stau la baza procesării informaţiei şi cunoştinţelor la nivel cortical. Cercetările din acest Centru, pe care aş dori foarte mult să‑l transformăm într‑un Institut naţional pentru cercetarea creierului, ar putea să fie folosite pentru rezolvarea unor probleme radicale, ar putea fi folosit pentru înţelegerea mecanismelor intime de prelucrare a informaţiei. Ar putea să fie folosite pentru crearea unei noi generaţii de calculatoare, bazate pe tehnologia neuromorfică. Deci, toate aceste lucruri pot fi făcute, dar cineva trebuie să stabilească prio­rităţi, să selecteze, să identifice ce se poate rapid face în acest domeniu. Această problematică pe care o expun trebuie să fie într‑un program coerent de dezvoltare a acestei ţări. Or, noi nu avem în momentul de faţă o strategie, noi nu ştim ce va fi România în 2050. Australienii au un program pe 50 de ani. Şi alte ţări au un program strategic. În mod normal, indiferent cine vine la guvernare, avem un fir roşu pe care trebuie să‑l urmărim. Această ţară ar trebui să ajungă în anul 2040 sau 2050 la un anumit nivel de dezvoltare. Cum? Nu trebuie să vină cineva să ne spună cum. Noi trebuie să facem, noi, românii, trebuie să avem un program al nostru coerent de dezvoltare.

Aţi făcut legătura între haosul acesta pe care‑l invocaţi, apropo de valorile tinerilor şi de felul în care îşi văd viitorul, şi idealul pe care îl visaţi. Firul acesta roşu stă în foarte multă determinare şi în alocarea de mijloace, în viziune şi în proiecte care se vor realiza. Pasul următor ar fi unul pe care l‑aţi făcut deja, dar v‑aş invita să‑l detaliem puţin. Pentru că am pornit de la patrimoniu şi ne aflăm într‑o clădire de patrimoniu care, cred, aşa am înţeles, va deveni un adevărat muzeu. Academia Română are nevoie de un spaţiu nou, aşa aţi gândit. Cum merg lucrurile?

Mă bucur foarte mult că mi‑aţi pus întrebarea, pentru că sunt foarte fericit că, într‑adevăr, după 125 de ani, Academia Română are această şansă de a‑şi crea un nou sediu, de a se prezenta la nivelul anul 2023 cu o asemenea clădire, ultramodernă, unde va fi sediul acestei instituţii de mare prestigiu a României. Este adevărat că în intenţia noastră, şi sigur, finalizăm acest lucru, această clădire de patrimoniu unde suntem acum se va transforma într‑un muzeu al Academiei Române, un muzeu care să pună în evidenţă adevărata istorie, căci Academia are o istorie îndelungată, de peste 155 de ani. Astfel, fiecare secţie de specialitate are posibilitatea să‑şi prezinte evoluţia şi mai ales realizările prin rezultatele şi performanţele profesionale ale membrilor săi. De asemenea, putem acum să construim, să adaptăm şi clădirea administrativă, pentru că şi aici avem nevoie de o clădire modernă. Practic, cu acest ansamblu alcătuit din trei entităţi reuşim să intrăm într‑o altă etapă de dezvoltare, de evoluţie a Academiei Române. Există resursele, s‑a semnat deja contractul pentru proiectarea şi execuţia acestui ansamblu de clădiri…

Locul îl avem, domnule secretar general al Academiei Române?

Avem absolut totul.

Unde va fi această nouă…?

Exact în această clădire, în curtea Academiei Române. Noua clădire este o continuare a clădirii vechi, clădirea veche va fi conectată cu clădirea nouă. Nu am putut să o poziţionăm chiar la stradă, pentru că ţinem cont de condiţii speciale de securitate. Sunt convins că această clădire va fi o realizare de excepţie pentru Academia Română. Şi am speranţa ca în următorii trei ani şi jumătate această clădire să fie operaţională.

Mă gândesc la nişte etape pe care le‑aţi întrezărit atunci când Academia a pus la cale câte o istorie a fiecăruia dintre domenii. Acum, cu materialele astfel strânse, dintre copertele acestor studii fundamentale până la urmă cu istoria fiecăruia dintre domenii, va fi aşa, pocnind din deget, realizarea unei dovezi a patrimoniului pe care‑l avem în fiecare dintre domeniile pe care le acoperiţi.

Aşa este. Şi inteţionăm să mergem mai departe. Noi avem o istorie a Academiei Române, scrisă de academicianul Dan Berindei. Cred că ar trebui completată cu elemente de noutate, pentru că în timp s‑au întâmplat multe lucruri în Academia Română, lucruri bune. Evident, am dori ca fiecare secţie să‑şi scrie istoria pe care o are, de la începuturile Academiei, din 1866, când erau numai patru secţii de specialitate. Acum sunt 14 secţii de specialitate. Sperăm să avem o istorie a acestora, sperăm ca în cadrul acestui muzeu fiecare secţie să fie reprezentată în mod corespunzător. Lăsăm la alegerea fiecărei secţii să‑şi organizeze cât mai eficient spaţiul, pentru că există diferenţe de activităţi între diversele secţii de specialitate, categoric una e să fie secţia de ştiinţe tehnice, una este să fie secţia de ştiinţe istorice. Fiecare secţie are particularităţile ei. Şi sperăm ca această activitate să o demarăm cât mai repede, să ne organizăm cât mai eficient. Pentru că, în afară de faptul de a reamenaja această clădire, a o consolida şi a face din ea o structură care să poată fi utilizată, va trebui să începem deja demersurile necesare pentru a pregăti ceea ce expunem, a selecta ceea ce este mai semnificativ. Am speranţa ca acest muzeu să fie vizitat de foarte mulţi români. Românii au încredere în Academia Română şi vreau să fie convinşi că, într‑adevăr, Academia Română a fost întotdeauna o instituţie de mare prestigiu, aflată în slujba tuturor românilor. Prin ceea ce vom prezenta, vom veni cu argumente suplimentare, ca vizibilitatea şi prestigiul acestei instituţii să o poziţioneze la locul pe care îl merită.

Se spune că viziunea şi proiectul sunt esenţiale în realizarea scopului. Dacă gândim de azi pe mâine, sigur nu vom ajunge nicăieri. Iar ce ne‑aţi descris, cu siguranţă, ne duce peste ani buni înainte! Eu aşa simt, împreună cu dvs: lucrurile se aşază bine, merg bine la Academia Română.

Aşa simt şi eu, deşi sunt multe probleme, sunt multe dificultăţi. Nu depinde numai de noi şi de mintea noastră; depinde şi de alţi factori, care uneori sunt perturbatori. Dar cred că prin mobilizare şi mai ales prin dorinţa de a face efectiv ceva care va rămâne după cei care conduc vremelnic această instituţie, ceva consistent, această dorinţă, aşadar, ne va mobiliza pe toţi. La sfârşitul mandatului, să putem spune că ne‑am îndeplinit, cu demnitate şi onoare, misiunea pe care ne‑am asumat‑o.

Să număraţi câte obstacole aţi depăşit atunci!

Dificultăţile sunt foarte mari. Diversitatea problemelor şi mai ales obstacolele pe care le întâlnim la fiecare pas sunt departe de a fi puţine: probleme legate de recuperare, probleme legate de administrare, probleme legate de relaţia cu autorităţile, care nu întotdeauna înţeleg ceea ce noi vrem să facem pentru Academia Română. De fapt, nu facem pentru Academia Română; tot ce facem facem pentru România. Academia Română este o instituţie a României. Şi tot ce facem facem pentru prestigiul acestei ţări, pentru prestigiul acestei naţiuni, care este o naţiune de excepţie.

Vă mulţumim. Cu sănătate şi cu pace, aşa trag nădejde, toate se vor împlini.

Să sperăm. Vă mulţumesc.

Mihaela Helmis în dialog cu Ioan Dumitrache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest