Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Josu de Solaun: „Datorez totul României…” (I)

Josu de Solaun: „Datorez totul României…” (I)

În 2014, această moştenire, şi apoi întâlnirea mea intimă cu esenţa ei, mi‑au schimbat în mod profund viaţa, atât viaţa artistică, cât şi în celelalte aspecte. Datorez totul României şi tocmai de aceea voi dedica o bună parte din munca mea pentru a promova profunzimea şi bogăţia istoriei, a artelor şi a culturii sale…

Josu de Solaun (Valencia, 1981), pianist cu dublă cetăţenie, spaniolă şi americană, este câştigătorul Premiului I la cea de‑a XIII‑a ediţie a Concursu­lui Internaţional de Pian George Enescu (2014), a cărui listă de câştigători include nume celebre ale pianului modern, precum Radu Lupu şi Elisabeth Leonskaja. Josu de Solaun este primul spaniol care a câştigat acest concurs. De asemenea, a obţinut Primul Mare Premiu la ediţia a XV‑a a Concursului Internaţional de Pian José Iturbi din Valencia, fiind, din nou, singurul pianist spaniol premiat în peste 30 de ediţii; iar în 2009 a primit Premiul I şi Premiul publicului la Primul Concurs de Pian al Uniunii Europene (I European Union Piano Competition), desfăşurat la Praga, unde a fost ales singurul pianist care reprezenta Spania şi unde a concertat în finală cu Orchestra Cehă Radio, Concertul nr. 3 de Rachmaninov. Celelalte premii ale pianistului includ Helen Cohn Award şi Young Concert Artists din New York, precum şi competiţiile Ricardo Viñes şi San Sebastián din Spania.

A concertat în calitate de solist cu orchestre precum cea a Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, Orchestra de Cameră Rudolf Barshai din Moscova, Orchestra Filarmonică La Fenice din Veneţia, Orchestra RTVE, Orchestra Radio şi Televiziune RTE din Dublin, Orchestra Simfonică Naţională din Columbia, Orchestra Naţională a Radio Bucureşti, Filarmonica George Enescu din Bucureşti, Filarmonica Ploieşti, Timişoara, Iaşi, Târgu Mureş, Satu Mare, Braşov, Bacău, Oradea şi Râmnicu Vâlcea în România, Leos Janacek Orchestra (Orchestra Radio Cehă), Orchestra Naţională a Moraviei (Republica Cehă), Simfonica din Port Angeles din Washington, Orchestra Simfonică Monterey din California, Real Filharmonia de Galicia, Orchestra de Valencia, Simfonica Euskadi, Virginia Symphony Orchestra, American Ballet Theatre Orchestra din New York, Filarmonica din Mexico City şi Orchestra Simfonică din Bilbao, printre altele.

A absolvit Manhattan School of Music din New York, unde a studiat timp de 12 ani sub tutela pianistei ruse Nina Svetlanova şi a pianistului cubanez Horacio Gutierrez. În Spania a studiat cu María Teresa Naranjo şi Ana Guijarro (pian) şi cu compozitorul şi dirijorul Salvador Chuliá Hernández (armonie, contrapunct, fuga şi compoziţie). Profesorii săi de muzică de cameră, care au avut o mare influenţă asupra lui, sunt David Soyer şi Michael Tree (din cvartetul Guarnieri), Isidore Cohen (de la Beaux Arts Trio) şi Robert Mann (Juilliard Quartet).

A susţinut recitaluri în Spania, România, Rusia, Ucraina, Italia, Bulgaria, Japonia, China, Taiwan, Statele Unite, Chile, Elveţia, Franţa, Cehia, Olanda, Germania, Mexic, Regatul Unit şi Canada, în locuri precum Kennedy Center din Washington, Carnegie Hall, Metropolitan Opera din New York, Athenaeum din Bucureşti, Sala Silvestre Revueltas de México, Teatro Monumental din Madrid, Auditorio Nacional de Música de Madrid, Salle Cortot din Paris, Southbank Center din Londra, Schumann Haus de Leipzig, Palau de la Música şi Palau de les Arts din Valencia. A interpretat ca solist sub bagheta unor regizori precum JoAnn Falletta, Ilarion Ionescu‑Galaţi, Radu Postavaru, Jonathan Pasternack, Horia Andreescu, Tiberiu Soare, Ormsby Wilkins, Bruno Aprea, Justus Frantz, Karl Sollak, Ovidiu Balan, Alexis Soriano Monstavicius, Ramón Tébar, Max Bragado, Yaron Traub, Miguel Ángel Gómez Martínez, Paul Daniel, Constantin Orbelian, Marco de Prosperis şi Francisco Valero, printre alţii.

Discografia sa include un disc cu lucrări de Stravinsky pentru NAXOS (2016), operele complete pentru pian ale lui George Enescu în trei discuri (NAXOS, 2017) şi două discuri de muzică de cameră cu violonista Franziska Pietsch (Casa de discuri germană Audite 2019, 2020). În septembrie 2020, e lansat noul său album de pian solo, cu lucrări de Brahms şi Schumann pentru IBS Classical. În 2019, Preşedintele României i‑a acordat Ordinul Meritul Cultural. Din martie 2020, este director artistic al şcolii de muzică Musical Arts Madrid, o instituţie ultraspecializată.

Dialogul cu pianistul Josu de Solaun a fost acordat în exclusivitate revistei Contemporanul. Ideea europeană. Calde mulţumiri Doamnei Maria Floarea Pop, director al ICR Madrid, pentru prilejul de a dialoga cu Josu de Solaun şi pentru traducerea din limba spaniolă a dialogului pe care vă invităm să‑l citiţi.

 

„A‑ţi onora maeştrii…”

 

Contemporanul: Sunteţi originar din Valencia, dar v‑aţi perfecţionat studiile la Manhattan School of Music în SUA, unde aţi obţinut şi un doctorat în muzică cu o teză despre Schumann şi logica discontinuităţii. V‑aţi format între două ţări, între două limbi şi două culturi. Care sunt momentele şi persoanele pe care le consideraţi definitorii pentru pregătirea Dvs. şi personalitatea Dvs.?

Josu de Solaun: Ar fi dificil să aleg, dar voi încerca să‑i amintesc pe toţi, cu atât mai mult cu cât a‑ţi onora maeştrii este ceva firesc pentru un muzician. E un cod pe care îl urmez în viaţa mea, deoarece consider că ceea ce este important nu este expresia unei subiectivităţi individuale, ci capacitatea de a opera şi de a face legătura cu însăşi istoria muzicii, cu instituţiile şi tradiţiile muzicale istorice şi de a le reînnoi, sau, mai bine zis, de a le reutiliza, precum figura mitologică a lui Janus, care, având două feţe, priveşte întotdeauna înapoi şi înainte.

Principala mea profesoară de pian în Spania a fost Maria Teresa Naranjo, o pianistă mexicană care a fost studentă a legendarei Magda Tagliaferro. Apoi, pentru armonie, contrapunct, fugă şi compoziţie, profesorul meu principal a fost Salvador Chuliá. Aş spune că acestea au fost cele mai relevante figuri din pregătirea mea muzicală înainte de a pleca la 17 ani, în 1999, să studiez la New York. Odată ajuns în SUA, principalii mei mentori au fost, la pian, Nina Svetlanova (elevă a legendarului Heinrich Neuhaus), Horacio Gutierrez (elevul lui Sergey Tarnowski, profesorul lui Horowitz) şi Albert Lotto (elevul lui Sascha Gorodnitzki). Mai târziu, de muzică de cameră, în special Isidore Cohen (membru al Trio Beaux Arts), de compoziţie, Giampaolo Bracali (1941‑2006), iar profesori de dirijat orchestră, David Gilbert şi Robert Isaacs. Apoi au fost şi alţi muzicieni şi artişti care m‑au influenţat foarte mult: în special Joaquín Achúcarro, Catherine Malfitano, Dona Vaughn, Rhoda Levine, Giselle Brodsky, Edna Golandsky, Jorge Luis Prats şi, mai ales, dirijorul Bruno Aprea.

O altă influenţă definitorie în viaţa mea este filosoful Gustavo Bueno, pe care, deşi nu l‑am întâlnit niciodată, îl consider unul dintre mentorii mei. Dintre filosofi, de asemenea, în mod special Spinoza. Apoi, fondatoarea Fundaţiei Eutherpe, Margarita Morais, precum şi regizorii Andrei Tarkovsky şi Theo Angelopoulos (cinematografia este una dintre marile mele obsesii; nici măcar nu o pot numi pasiune), compozitorul Ennio Morricone, Alberto Iglesias, pianiştii de jazz Bill Evans şi mai ales Keith Jarrett – unul dintre idolii mei –, poeţii Luis Cernuda şi César Simón (poeţii mei preferaţi dintre spanioli), romancierul Milan Kundera, pianista Dorothy Taubman, compozitorii Janáček, Schumann, Bartók, Enescu, Debussy, Chopin şi Fauré (cei şapte compozitori preferaţi ai mei, dar mai ales Schumann şi Janáček), Arthur Lessac (ideile sale primite prin intermediul Catherinei Malfitano), pictorul Giorgio de Chirico, regizorii de film Leopoldo Erice (ale cărui filme m‑au marcat profund), Tornatore, Herzog, Antonioni, Bresson şi Truffaut. În mod deosebit, pianiştii Ignaz Friedman, Alfred Cortot, Serghey Rachmaninov şi Vladimir Horowitz. Horowitz este, în opinia mea, cel mai mare pianist şi un model pentru mine, împreună cu Keith Jarrett, idolul meu pianistic. Dacă sunt pianist, este datorită lui Vladimir Horowitz. Şi dacă rămân în lumea artelor, este datorită lui Gustavo Bueno. Pentru a rezuma, în muzică, Schumann, Janáček, Horowitz şi Jarrett, în poezie, Cernuda şi Simón, în filosofie, Spinoza şi Bueno, iar în cinematografie, Tarkovsky şi Angelopoulos.

Momentele definitorii din pregătirea mea au fost plecarea mea la studii la New York în 1999 (şi lunga mea rezidenţă în SUA timp de 20 de ani), cei cinci ani ai mei ca profesor la Universitatea de Stat din Houston, întoarcerea mea în Spania în 2018, câştigarea premiile Iturbi din Spania şi Enescu de la Bucureşti, înregistrarea operelor complete pentru pian ale lui George Enescu, călătoriile mele constante în România din 2014 – consider România un veritabil locus amoenus al existenţei mele, un fel de idilă personală – şi cele şase veri ale mele la cursurile pentru pianişti şi dirijori organizate de Fundaţia Eutherpe (2005‑2011).

 

Întrebări, paradoxuri, contradicţii…

 

Aveţi multe interese dincolo de muzică sau în strânsă legătură cu muzica: scrieţi poezii, aţi studiat filosofia şi participaţi la dezbateri pe teme legate de filosofia muzicii. O căutare continuă a esenţei sau a perfecţiunii formei, a sensului final… unde se întâlnesc aceste traiectorii?

Nu pot face o separare netă între interesul meu pentru aceste domenii (poezie, şi mai ales filosofie) şi interesul meu pentru muzică, tocmai pentru că am crescut într‑un mediu în care unul dintre apropiaţii familiei mele a fost Guillermo Quintás (profesor – ieşit deja la pensie – de istorie a filosofiei la Universitatea din Valencia, timp de mulţi ani, şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai lui Descartes în spaniolă), care, în prima parte a adolescenţei mele, se aşeza şi citea cu mine Republica lui Platon, câteva opere de Hegel, precum Fenomenologia spiritului şi altele. Am avut, aşadar, parte de o pregătire filosofică de la o vârstă foarte fragedă. Desigur că a fost, într‑o anumită măsură, mai degrabă o istorie a ideilor şi nu filosofie pură. Aşa că, pe această bază, am întrevăzut două lucruri (mai întâi intuitiv şi abia apoi am înţeles mai bine): în primul rând, că între muzică şi filosofie existau legături foarte profunde, întâi de toate la nivelul istoriei înseşi (cred că Gustavo Bueno a vorbit mult despre relaţia discipol‑maestru în cadrul breslei de filosofie şi muzică) şi, în al doilea rând, că filosofia era luată foarte în serios în domeniul muzical, spre deosebire de alte discipline afine muzicii (cum ar fi literatura, jurnalismul, psihologia…), care nu erau considerate la fel – sau, cel puţin, asta era percepţia mea; şi în al doilea rând, îmi dădeam seama că, pe măsură ce îmi exercitam meseria de muzician (interpret şi compozitor), se iveau o serie de întrebări, paradoxuri, contradicţii… suscitate de propriile mele operaţiuni muzicale, la care nu puteam răspunde prin prisma disciplinei muzicale înseşi, pentru că era vorba de idei, nu doar de concepte tehnice, categoriale, ci de idei transversale diferitelor categorii. Astfel încât aceste idei, comune mai multor domenii, dar care au fost inserate şi în muzică, nu puteau fi ţesute, împletite sau sistematizate doar de disciplina muzicală, ci era nevoie şi de o altă disciplină: cea filosofică. De asemenea, am înţeles că filosofia era ceva spre care mă puteam îndrepta (niciodată în mod dogmatic sau aprioric)…, ci ca o cunoaştere de gradul doi (înţeleg ca fiind de gradul întâi tehnicile, ştiinţele şi tehnologiile, iar împărţirea pe grade nu este nicidecum o chestiune axiologică, desigur). Astfel, relaţia dintre muzică şi filosofie are aceste trei părţi: mai întâi, o parte de breaslă de discipol‑maestru, apoi o parte biografică, dat fiind că am început foarte devreme cu lecturi filosofice (am citit mai multă filosofie decât literatură în copilărie; eu nu am crescut citind benzi desenate sau cómics; şi asta nu o spun nicidecum din snobism, ci pur şi simplu relatez un fapt conjunctural din biografia mea) şi, în cele din urmă, cunoaşterea – mai întâi tacită şi apoi explicită – a faptului că între muzică şi filosofie exista o relaţie de gradul întâi şi doi, o relaţie între o tehnică (cea muzicală) şi filosofia, care a contribuit la a da răspuns unor contradicţii apărute în cadrul disciplinei înseşi, care o depăşeau şi care nu puteau fi rezolvate doar prin prisma aceleaşi discipline. În consecinţă, filosofia nu a fost pentru mine niciodată (şi în asta am multe afinităţi cu Gustavo Bueno) o motivaţie existenţialistă, idealistă, psihologică sau teologică, ci mai degrabă era ceva logic şi nu în sensul logicii limbajului, ci al logicii operaţiunilor, o logică materială, chirurgicală, manuală, procedurală.

Cât despre poezie, aş spune că este soră cu muzica, dar bineînţeles că acest lucru trebuie explicat foarte bine. Nu în ceea ce priveşte eufonicul, nici structurile metrice (deşi, într‑un mod mai superficial, şi în acest sens), ci pentru că ambele se nasc din aceeaşi placentă.

Francisco de Salinas (1513‑1590), marele muzician spaniol, spunea, în tratatul său De Musica, din 1577: „Muzicii i se poate aplica ceea ce Vitruviu spunea îndreptăţit despre arhitectură, şi anume că cei care încearcă doar exerciţiul manual, fără a studia, nu pot realiza nimic în mod eficient. Iar cei care se bazează doar pe teorie şi litere, dau impresia că urmăresc umbra şi nu realitatea. În sfârşit, cei care învaţă şi una, şi alta, precum cei înarmaţi cu tot dichisul, ajung curând să obţină o mare autoritate în ceea ce şi‑au propus”. Nimeni nu a rezumat mai bine ceea ce cred eu despre relaţia dintre muzică şi alte domenii.

 

România – o emblemă a misterios îndepărtatului şi a misticului

 

Cum a fost prima întâlnire cu România şi cum se explică interesul dumneavoastră constant pentru cultura sa?

Prima mea întâlnire cu România a avut loc la începutul anilor ‘90. Aveam vreo nouă sau zece ani şi am găsit din întâmplare în vechea bibliotecă de acasă – grădina mea secretă, plină de cărţi prăfuite – un volum al unui autor, al cărui nume mi s‑a părut ciudat, îndepărtat, aproape oracular. Era o carte intitulată Sacrul şi profanul, într‑o ediţie albastră, din 1979, a Editurii spaniole Guadarrama. Nu ştiam dacă autorul era bărbat sau femeie, dar am început să citesc, vrăjit de fiecare pagină. Mircea Eliade se născuse la Bucureşti, spunea reversul coperţii cărţii şi dădea nume unor lucruri cu care am convieţuit, pe care le‑am experimentat, dar care până atunci mi s‑au părut de nenumit sau cel puţin imposibil de numit. Bucureştiul, România şi Eliade îmi păreau realităţi ancestrale şi misterioase precum constelaţia Scorpionului. De atunci, această ţară s‑a stabilit în universul meu simbolic ca o emblemă a îndepărtatului şi a misticului, a ceea ce era în mod misterios îndepărtat, dar, totodată, suficient de aproape pentru a‑l simţi parte din acelaşi întreg.

Spania, în anii ‘90, deşi era deja angrenată în acel proces de secularizare omologabil capitalismului târziu din orice stat‑naţiune european, păstra încă în ţesutul său civic rămăşiţe ale neotomismului legendarei Şcoli din Salamanca din secolul al XVI‑lea (Francisco de Vitoria, Domingo de Soto, Luis de Molina, Francisco Suarez), un curent de gândire care a avut o mare influenţă în istoria teologiei, a filosofiei, a dreptului şi a economiei spaniole, şi care este decisiv pentru înţelegerea unei bune părţi a culturii spaniole succesive. În acest sens, existau atât în ​​Spania cât şi în România rămăşiţe ale moştenirilor religios‑spirituale, teologice, greu de găsit în alte naţiuni canonice din Europa. Cu atât mai mult cu cât România şi Moldova au fost şi sunt singurele ţări din Europa de Est a căror limbă oficială este de origine romanică, la fel ca spaniola, iar în epoca lui Traian, Spania şi România au făcut parte practic din aceluiaşi imperiu.

Deci, la mijloc e şi substratul roman…

Cu acele pagini ale lui Eliade a început să crească în mine un puternic sentiment de apartenenţă la acel areal cultural şi artistic în care România a fost unul dintre maximii reprezentanţi, care se formase, înainte de toate, pe un substrat roman şi dacic combinat cu alte influenţe ale grecilor medievali şi ale Imperiului Bizantin, şi apoi, într‑o mai mică măsură, influenţe slave, otomane, maghiare şi germane. Muzica Imperiului Bizantin m‑a fascinat pe când eram copil, tot pentru legătura cu Spania (o parte din Spania a fost Provincia Spaniae, Spania bizantină din timpul lui Iustinian) şi influenţa ei asupra liturghiei muzicale vizigoto‑mozarabe spaniole. Ascultam în isonul bizantin, acea magică pedală (drone în engleză), toate problemele filosofice relative a filioque transpuse în muzică. Şi am înţeles curând că ceea ce mă atrăgea atât de mult spre arta românească era faptul că, adeseori, exprima melancolie sau dor fără speranţă, dorul de ceva de neatins sau absent, dar mereu cu un sentiment de prezenţă a divinităţii. Sau, mai bine zis, exprima aproape mereu un umanism tragic, un fel de speranţă fără optimism.

 

Bogăţia istoriei, a artelor şi a culturii României

 

Ce reprezintă pentru Dvs. România?

România este, până la urmă, o confluenţă magică între trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi Peninsula Balcanică, însă – şi acesta este cel mai important lucru – fără a putea fi inclusă pe deplin în niciuna dintre ele, deoarece propria‑i personalitate culturală şi istorică depăşeşte oricare dintre aceste părţi. Sculpturile lui Brâncuşi, poezia lui Nichita Stănescu, operele lui Ionescu, Eliade, Blaga, Tzara sau Cioran, muzica nemuritoare a lui Enescu, bisericile fortificate din Transilvania, mânăstirile din nordul Moldovei, cu magnificele lor fresce, bisericile de lemn din Maramureş, sunt exemple unice prin combinarea stilului gotic cu tradiţionala construcţie de lemn. Mânăstirea Horezu, cetatea Sighişoara sau cetăţile dacice din munţii Orăştie, totul constituie o moştenire culturală, artistică şi umană unică.

În 2014, această moştenire, şi apoi întâlnirea mea intimă cu esenţa ei, mi‑au schimbat în mod profund viaţa, atât viaţa artistică, cât şi în celelalte aspecte. Datorez totul României şi tocmai de aceea voi dedica o bună parte din munca mea pentru a promova profunzimea şi bogăţia istoriei, a artelor şi a culturii României.

(Continuare în numărul viitor)

Traducere din limba spaniolă de Maria Floarea Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria Floarea Pop

Maria Floarea Pop, originară din Bistriţa-⁠Năsăud, generaţia 1981, după studii de filologie la Bucureşti şi drept la Pisa, trecând prin experienţe formative în Suedia şi Germania (studii sociologice şi de limbă şi literatură suedeză şi germană), un master în comunicare [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest