Contemporanul » Editorial » Amor fati

Amor fati

Iar… Ariadna? A apărut şi ea, e drept, cea a Maestrului, dar şi cea care‑mi aparţinea, ce‑mi fusese trimisă, sub un alt nume. Şi eu am recunoscut‑o suficient de iute…

Mama mea, sfântă, nemuritoare, cum am numit‑o eu într‑o dedicaţie pe o carte, deşi nu a fost niciodată prea entuziasmată de profesiunea pe care am ales‑o, pentru că m‑a iubit şi m‑a protejat, mi‑a permis şi m‑a îndemnat să fac… ceea ce‑mi face plăcere! Şi mie, după cum se ştie, mi‑a făcut atât de mult, de „teribil” de mult, de „prăpăstios” de mult plăcere să scriu şi să public, încât, cu timpul, noţiunea, conceptul de destin pe care în juneţea mea primă nu‑l prea înţelegeam, şi nici profesorii sau prietenii mei apropiaţi nu erau mai avansaţi ca mine în această „ştiinţă” sau „cunoaştere”, cu timpul, spuneam, mi‑am făcut eu însumi din acest cuvânt sau concept, sau ştiinţă, logos, un fel de instrument. Mai mult chiar şi mult dincolo de orice explicaţie, justificare sau… orgoliu! Un fel adânc, rezistent, de a suporta… ce anume? Nu ştiu, încă o dată, dar… să zicem de a suporta, de a accepta aproape totul, pe mine însumi, inclusiv! După cum vedeţi, un concept, vorbesc mereu de destin, în felul meu – dar şi, e drept, în litera învăţăturii maestrului meu de decenii, Nietzsche! – extrem de încăpător. Am explicat odată, public, în ziua unei mari victorii: momentul în care am publicat un roman, Bunavestire, în ciuda unui regim opresiv şi adesea stupid, care lucra cu toate forţele contra lui însuşi, după cum s‑a văzut, afirmând public că „romanul se poate asemăna unei burţi de rechin, unde se află laolaltă obiectele cele mai diverse, unele inutile şi teribil de discrepante”. Tot astfel aş putea vorbi acum, în această clipă, de conceptul meu de destin, care mie mi‑a slujit în felul în care un asemenea prădător cum e marele rechin alb se serveşte de stomacul său, ce digeră totul sau aproape totul. Ce are, se pare, o nevoie instinctivă de o diversitate cu care nu are ce să facă totdeauna, dar o acceptă, aşa cum şi eu definesc romanul ca o construcţie enormă faţă de ce se află în jur, în istorie şi mentalităţi, semănând, dacă vreţi, cu o catedrală gotică, în timpul ei, formată din materiale eteroclite, duse, uneori, până la stridenţă, faţă de ce se află în jur, adică anormalitate, disproporţie, grotesc şi inuman! Dar, şi e drept s‑o spunem, în cazuri fericite, hărăzite, până la sublim!

Amor fati, spune Nietzsche, „das Notwendige nicht bloss ertragen, noch weniger verhelen – sondern es lieben”. (Amor fati, adică nu doar să suporţi ceea ce e necesar, nici să‑l ascunzi, ci să‑l iubeşti!) Sau, într‑o altă formă, de fapt, aceeaşi: „Die Vergangen zu erlösen und alles «es war» umzuschaffen in ein «so wollte ich es»!” (A‑ţi mântui trecutul şi a transforma tot ce „a fost” în aşa am vrut eu!) Ultima afirmaţie a lui Nietzsche, din tot ce a publicat el, mi se pare una din formele cele mai îndrăzneţe, mai „anti‑Christice” sau, dacă vreţi, mai „nihiliste”, una din exclamaţiile ce anunţă supra‑omul nietzschean, semnul semi‑zeiesc al acestuia, şi e, cred eu, pentru întâia dată când un mare gânditor ne îndeamnă să procedăm în felul unui semi‑zeu, pur şi simplu, adică să arunci decis la pământ întreaga văicăreală faţă de adânca şi copleşitoarea nedreptate a lumii – un fapt grav pentru care oamenii din toate timpurile şi straturile au început să se depărteze, să se îndoiască de El, de Dumnezeu! – şi să decretezi că trecutul, propriul nostru trecut, ce ni se pare, nu rareori, extrem de ciudat, de nedrept şi de… inamic faţă de cele mai ascunse dorinţe sau necesităţi, da, să afirmăm decis şi să credem ca fierul, cu o bucurie şi o forţă asemănătoare cu una semi‑zeiască, faptul că, în realitate, tot ce am trăit, suferit şi acţionat a fost, pur şi simplu, propria şi unica noastră voinţă! Propria noastră creaţie. Iată trecutul, cel individual, singular şi atât de străin sau duşmănos, după cum ni se pare adesea, de neînţeles, ce devine şi trebuie să devină… o creaţie. Şi încă propria noastră creaţie! Iată, la Nietzsche, în ce se transformă vocala latină folosită de atâţia şi în atâtea texte şi sensuri: Amor fati!

…O creaţie, pe care, nu‑i aşa, cei mai mulţi n‑o iau în seamă, de parcă nu i‑ar privi; trecutul fiecăruia care, pe măsură ce se adună anii, „eroul” sau creatorul său, voluntar sau semi‑voluntar, pentru a nu‑i zice inconştient, se înstrăinează de acesta, adesea, în moduri suficient de ciudate, îl reneagă direct, dacă nu îl blestemă cu ciudă, cu un fel de furie aprigă, infantilă de‑a dreptul şi, cel mai adesea, îl atribuie altora sau altuia: secolului sau politicii. Nu rareori istoriei, ceea ce înţelege el prin acest cuvânt. Oho, câţi, da, cărăuşi ai propriului său trecut are el la îndemână!

M‑am rătăcit şi eu, adesea, pe culoarele destul de încâlcite ale propriului meu trecut, pe porţiunea cea mai dificilă, mai confuză şi mai discordantă cu visurile mele de mărire; am încapsulat‑o decis sub eticheta literară, vastă şi interpretabilă de… labirint! Un labirint, se înţelege, bine echipat, ce posedă, cum se ştie, un monstru – acel minotaur iubit şi atât de splendid desenat de Picasso! – un fir călăuzitor pentru muritorii ce s‑ar fi putut hazarda pe culoarele sale înguste şi, nu rareori, prăpăstioase, în ciuda unor imagini seducătoare ce se reflectau pe pereţii săi lucioşi, de gheaţă. Ba chiar şi o Ariadnă, şi, oh, ce fericit şi îngâmfat am fost eu însumi când, la finele deceniului meu, al treilea, descoperindu‑l şi citindu‑l cu frenezie pe Nietzsche, am descoperit şi în cazul lui, dacă nu un labirint, deşi nu e sigur că nu a trăit fenomenul, altfel, în forma sa, destul de didactic, pentru cei avizi de ei înşişi. Labirintul, cei vreo cincisprezece ani în care eu însumi – împreună cu fostul meu eu însumi, l‑am parcurs, ca un fel de veritabil pustiu, fierbinte, colcăind de vieţuitoare tipice, reptiliene, în primul rând, pe care l‑am înţeles în cele din urmă, pentru a‑l putea integra, cum se spune, adică, pentru a‑l lua în posesie, ca pe un soi de… Maestru! Al cui şi… în ce branşă?!… Mai ştii, poate în zona, pe continentul Literei. După o vreme, se pare că Minotaurul care mă aştepta i‑a luat chipul acesteia, al Literei, în forma ei somptuoasă şi arogantă, poate mai mult Meduză, cu capul încolăcit de şerpi ai ispitei şi ai falselor promisiuni, ai metaforei gigantice. Ca şi aceea, robustă, a epicului amplu numit roman. Şi m‑am hotărât să‑l atac, să‑l îmbrăţişez adică, într‑o formă sau alta, mai ales în cea numită bărbătească. Iar eu n‑am făcut altceva decât să aplic tehnicile acelor bănăţeni‑lugojeni, măcelari viguroşi sau tăbăcari cu braţele groase, iuţi, implacabile, pe care i‑am urmărit în copilăria mea, seara, asudând în săli închise şi pe saltelele lor, atacând în duble planeze, răsturnări brutale în poduri sau folosind feluritele blocaje cu tâmpla, ceafa, braţul încordat, cu venele explodate, sau picioarele ca nişte clopote ce aruncă aerul, materia şi opoziţia în lături, în jos. Sau într‑o parte.

Iar… Ariadna? A apărut şi ea, e drept, cea a Maestrului, dar şi cea care‑mi aparţinea, ce‑mi fusese trimisă, sub un alt nume. Şi eu am recunoscut‑o suficient de iute. Şi decenii, da‑da, decenii la rând, până la cele ce se numesc o adâncă senectute, eu o numesc, deci, o recunosc! O strig, o visez harnic şi creator, o desfac din bandajele ei încâlcite în care a înfăşurat‑o moartea prematură, deoarece s‑a depărtat prea mult de fantasmele mele, ele însele tamponate cu un sex nedefinit, între paj şi femeie, între hetairă nevârstnică şi matroană înglodată în visuri lubrice, cele care te împing spre practici umaniste, pretenţioase, vrăjitoreşti.

Ce‑am făcut eu cu trecutul meu? Qu’est‑ce que vous avez faites des vos vingt ans? Nu ştiu; nimic. Am trăit, j’ai vecu. Şi… nici asta nu e adevărat! Am fost împins de colo‑colo şi, în ciuda aerelor mele îmbufnate, uneori, nimeni nu era convins că exist, nu mi se răspundea la nici un fel de întrebări. Se pare că eram total incredibil, aproape inexistent! Iar când îndrăzneam să contrazic pe cineva, eram privit cu acea mirare cu care urmăreşti o măruntă gânganie ce‑ţi iese din manşeta surtucului. A, nu, nu eram absent. „Nu lipseam de niciunde”, cum zicea poetul neamţ. Nu ştiu cum să spun şi…, da‑da, se pare că nu apucasem încă să fiu absent, să fi fost vreodată necesar, absent, dispărut din nevoia sau necesitatea reală a cuiva. E clar precum lumina, absenţa implică, totodată, prezenţa în esenţă, iar stupoarea în care mă confundam prea adeseori era constatarea că simplul fapt că posedam un corp fizic nu‑mi dădea simplul drept la existenţă. Oho, şi de atunci, da, cam de atunci, îmi iau cu obrăznicie dreptul de a mă întreba eu însumi de sensul acestui substantiv abstract numit existenţă. Ce se înţelege prin acest aşa‑zis concept, ce înţeleg ceilalţi, vii sau decedaţi? Şi ce spun ei despre propriile lor păţanii cu acest, ce să mai spunem, da‑da, cu acest ditamai… Zeul?!

Trecutul meu – pare a‑mi şopti vreun vecin – la suprafaţă e amplu, fastuos, enorm, fals. Adeseori el nici nu a prea existat, în sensul nu numai că s‑a repetat stereotipic, creând goluri enorme ce mă predispuneau la o vomă psihică organică, isterică, dar alteori s‑a ramificat tembelic, cancerigen, producând forme, trăiri, eşecuri şi izbânzi miraculoase, care nu făceau doi bani, aşa cum dacă ieşeai de la Moulin Rouge, de la Monaco sau de la un alt cazinou lustruit după o lovitură la chemin de fer sau black‑jake şi dacă încercai să‑ţi numeri gologanii, constatai că ţi s‑au dat bani falşi. Da, bani dintr‑un alt secol!

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest