Contemporanul » Editorial » Noi și neobarbarii (II)

Noi și neobarbarii (II)

   Nicolae Breban

Noi și neobarbarii (II)

■ Pentru a reveni la esenţe, nu de felicitări şi de decoraţii are nevoie cultura şi arta românească, ci de încredere şi de susţinere reală în capacitatea de creaţie a fiilor acestui neam, care să nu mai facă furori doar în mediile apusene, orgolioase şi acaparatoare, precum un Brâncuşi, Tsara, Ionescu sau Cioran, ci să fie susţinuţi şi recunoscuţi și acasă, mai ales când comunn--breban-atentieitatea în sânul căreia s-au ivit se află încă odată în criză şi are o absolută nevoie de spiritul lor de creaţie şi de rară abnegaţie.

 ■ E vorba de fostul preşedinte al ICR, H.R. Patapievici şi de adjunctul său, Mircea Mihăieş. Dacă e să le adunăm laolaltă modestele lor scrieri, ambii mediocrii condeieri contemporani se arată nu lipsiţi – Mihăieş mai ales – de o anume fineţe analitică din eseurile sale publicate sub comunism. Libertatea socială însă, ca şi unele funcţii publice l-au făcut, se pare, ca şi pe unii colegi ai promoţiei sale literare, unii chiar mai înzestraţi decât dânsul, să-şi piardă nu numai talentul, cât era, dar şi restul de bun simţ şi de demnitate umană de care nici un condeier nu se poate lipsi, în nu importă ce condiţii.

 

Aflându-mă de câteva luni reţinut în capitala Franţei, din motive de gravă urgenţă familială, aflu din mass-media românească, cu uimire, zarva iscată dintr-o dispută în jurul unor foşti conducători ai ICR, care ar merita sau nu să fie menţionaţi oficios de către Preşedinţia României. E vorba de fostul preşedinte al ICR, H.R. Patapievici şi de8.-4-theo-Horia-Roman-Patapievici adjunctul său, Mircea Mihăieş. Dacă e să le adunăm laolaltă modestele lor scrieri, ambii mediocrii condeieri contemporani se arată nu lipsiţi – Mihăieş mai ales – de o anume fineţe analitică din eseurile sale publicate sub comunism. Libertatea socială însă, ca şi unele funcţii publice l-au făcut, se pare, ca şi pe unii colegi ai promoţiei sale literare, unii chiar mai înzestraţi decât dânsul, să-şi piardă nu numai talentul, cât era, dar şi restul de bun simţ şi de demnitate umană de care nici un condeier nu se poate lipsi, în nu importă ce condiţii. Iar de dl Patapivici ce să mai spunem? Fizician de formaţie, lansat cu un scandal de presă jenant şi amintind de tertipurile unui stat sau regim poliţist (afacerea Soare!), dânsul şi-a afirmat, după ’90, în câteva volume, o anume capacitate de analiză a unor fenomene ce ţineau de sociologia contemporană. Nimic de zis, numai că, purtat de un fel de entuziasm negru, cel de care se lasă cuprinşi şi pe care îl folosesc nu puţini oportunişti ce apar ca ciupercile după perioadele de mare criză socială şi istorică, dl Patapievici s-a lăsat să alunece pe panta unor aprecieri şi etichetări imunde, scabroase, nu numai asupra fostului regim, dar şi asupra poporului, asupra naţiunii căreia îi aparţinea, asupra limbii şi istoriei sale. Corect ar fi fost, dacă acest tinerel ambiţios ar fi avut un rest de demnitate şi, după apariţia volumului Politice, şi-ar fi ales un alt popor şi o altă ţară.

Nu s-a întâmplat aşa, ca „noroc” sau „baftă”, ca să spunem aşa, pentru coteria, clanul, secta sau gaşca culturală care s-a format în jurul său – întreaga echipă a Grupului de Dialog Social care, în loc să reprezinte cu calm, cu obiectivitate şi rigoare vocea Societăţii Civile a României, sugrumată şi manipulată grosolan decenii la rând, s-a erijat într-un fel de sectă politico-literară, alegându-şi membrii după principii strict partizane, acut clientelare şi excluzând cu brutalitate nume şi persoane de reală capacitate intelectuală, autori de prestigiu cu o vastă operă în spate. Autori care în perioada cvasi-liberală a comunismului românesc au luptat efectiBasescu-Mihaeis-patapieviciv şi public pentru relansarea şi reabilitarea unor mari nume prestigioase ale literelor române, clasice şi moderne, și care s-au afirmat şi cu opere de reală valoare literară, nici pe departe egalate azi într-un regim de plenară liberatate de expresie şi de creaţie.

Ani la rând, eu şi unii colegi de generaţie, cu un anume prestigiu real în largul public românesc, am ezitat să participăm la cursa şi la intrigile ce trebuiau să ducă – şi au şi dus! – la instalarea unor nume de curând răsărite în establishmentul cultural naţional în fruntea unor instituții şi la captarea unor subsidii substanţiale din partea unor fundaţii străine, cu un lustru oarecare cultural, străine însă de interesele noastre naţionale şi valorice, cum ar fi fundaţia speculantului financiar de mare anvergură, americano-maghiar, Soros, iar în ultimii ani, domnii mai sus citaţi, ca şi prietenii lor de ocazie, au fost abonaţi generos şi la ugerele Microsoft. Noi, cum spuneam, ne-am ocupat cu vechile noastre teme, cele care au stârnit interesul și au avut şi o anume glorie a literelor antecesorilor noştri, naţionali sau universali.

Romancierul Augustin Buzura a organizat şi susţinut mai bine de cincisprezece ani Fundaţia Culturală Română, Augustin-Buzura-300x294devenită apoi ICR, Eugen Simion a condus, extrem de eficient şi cu maximă onorabilitate, Academia Română, în două mandate, alţi colegi ai noştri, din promoţia noastră sau nu, au scos opuri remarcabile în continuitatea şi în susţinerea modernităţii româneşti, un curent european şi naţional de mare fertilitate şi amploare, întrerupt brutal de curentele politice extremiste, de stânga sau de dreapta, ce au inundat continentul nostru, ca şi de cel de-al doilea război. Noi voiam, după revoluţie, să continuăm şi să punem în valoare nu numai talentul, vocaţia noastră naţională şi specificitatea creaţiei naţionale, ci și efortul nostru, atunci, în anii post-revoluţionari, şi azi, până de curând, când a fost umbrit, de fapt calomniat, dacă nu maltratat de-a dreptul de un fel de curent post-modern, importat din subsolurile unei mode sau mişcări socio-culturale nord-americane. „Curent” ce instituia nu numai anularea aproape a tuturor normelor de creaţie şi de valorizare a textului sau a operei literare sau artistice, dar se opunea chiar şi ideii de valoare, de naţiune, de identitate naţională şi de apartenenţă la o anume comunitate umană, structurată istoric, în numele unui fel de internaţionalism financiar sau de „progres”, ascultând de unele ciudate reguli, extrem de tiranice, ale aşa-zisei „corectitudini politice”.

Domnii de la GDS, ca şi cei doi – Patapievici şi Mihăieş – au condus ICR-ul vreo opt ani, susţinuţi de un buget mai bogat, se pare, decât cel al Ministerului Culturii şi, care, în treacăt fie spus, a aplicat liberalismul şi ideile liberale înHR-Patapievici-liiceanu-basescu-foto România, începând cu cultura şi arta naţională, dispărând astfel miile de biblioteci săteşti, ca şi celebra editură Biblioteca pentru Toți, BPT, care mai bine de un secol şi jumătate a scos România şi publicul ei din starea gregară lăsată de domniile imperiilor ce ne-au condus. Dar ICR sub conducerea celor doi – aceiaşi, Mihăieş şi Patapievici – consiliaţi de cei de la GDS, nume altfel „ilustre” în publicul abonat la cablurile televiziunii private, au lăsat pur şi simplu de-o parte, cu o aroganţă rară, autorii care au ctitorit clasicitatea şi modernitatea culturii noastre: de la Eminescu, Bacovia, Blaga sau Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu sau H.P. Bengescu şi Camil Petrescu până la autorii,  HR-Patapievici-liiceanu-plesu-fotoaproape la fel de însemnaţi, ce au ilustrat geniul naţional chiar şi în perioada comunismului, precum C. Noica, Adrian Marino, Marin Preda, P. Goma, Buzura, D.R. Popescu sau Şt.Aug. Doinaş, Nichita Sorescu şi Marin Sorescu; în schimb, cu mare vervă şi cheltuială valutară au fost, pasă-mi-te lansaţi autori mediocri, ce s-au grăbit să însăileze texte de mai multă sau mai puţină dibăcie literară, axate pe teme jurnalistice şi politice, apte, se credea, de a produce interes „în afară”. Stipendiind ICR-ul „lor” în ziarele de tiraj occidentale articole de susţinere a acestor texte – numai aceşti autori şi numai aceste texte! – și creând mai ales o anume aură de mizerabilism în jurul noii societăţi româneşti, ieşită cu chiu şi vai din chingile dure ale unui comunsim la fel de dur şi de brutal ca şi cele mai inumane structuri poliţieneşti şi ideologice ale secolului trecut. Toată această febrilă şi costisitoare activitate externă a ICR, secondată de revistele şi editurile ce le erau complice şi binişor finanţate (vezi Editurile Humanitas şi Polirom), au creat nu nunicol-Cu-T-Basescu-reprezmai dezordine şi nedumerire în lectoratul amplu naţional, cel care ne-a susţinut curajos şi eroic în anii regimului trecut, dar şi zăpăceală și mizerie în rândurile creatorilor de talent. (După anume informaţii jurnalistice se pare că au existat şi unele substanţiale diversiuni de fonduri la ICR sub conducerea celor doi „domni”, Mihăieş şi Patapivici, plictisiţi de România, de cetăţenii şi de istoria ei, dar nu acest fapt ne interesează în primul rând.) Conducerea lor a fost însă o pierdere gravă nu numai pentru prestigiul extern al ţării noastre – aflate azi, cum vedem, într-o jalnică stare a reprezentatitivităţii simbolice şi etnice; absenţa acolo, în Vest şi pe continent, a valorilor noastre culturale şi ştiinţifice, reale, obiective, este, cert, una din explicaţii – dar şi sursa unor grave confuzii şi direcţii în creaţia şi climatul artistic intern, indiferent dacă e vorbă de capitală şi de centrele mari urbane sau de întreg patrimoniul naţional.

Nu ştim din ce pricină Preşedenţia României susţine numele celor doi, Mihăieş Şi Patapievici, care au dus la dezordine şi Traian-Basescu-pozadezinformare cultura şi ştiinţa românească în ţară şi peste hotare şi care l-au convins, printre altele, ei şi acoliţii lor, să încropească o comisie şi un text de „condamnare a comunismului”, sub auspiciile unui străin, harnic politolog şi jurnalist (Vladimir Tismăneanu), fără prestigiu în mediile noastre specifice, comisie ce nu a ţinut cont nici de Academia Română, nici de Universitate și de istoricii de specialitate, nici de autorii prestigioşi şi creatorii de reală valoare ai ştiinţei şi culturii naţionale. Sau, mai ştii, Domnia Sa este dezinformat la rândul său sau, ca un politician hârşit, cum se spune, îi foloseşte pur şi simplu pe unii aşa-zis „mari” literaţi (Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi compania!), drept instrumente „de nădejde” în actuala campanie electorală. În ce ne priveşte, nu-i retragem stima noastră, în cele „pozitive” câte a izbutit d-sa – mai ales la începuturile activităţii, ca primar al Capitalei şi ca mai tânăr preşedinte –, dar nu înţelegem de ce anume vrea cu tot dinadinsul să-i imite pe potentaţii comunşti de după război, care se înconjurau cu fermitate de un cârd de gratulanţi şi de voioşi lingăi, ignorând şi ţinând la distanţă forţele reale, cu adevărat prestigioase, ale păturii culte şi care nu de puţine ori au creat surprize de proporţii, în ţară şi în străinătate.

Pentru a reveni la esenţe, nu de felicitări şi de decoraţii are nevoie cultura şi arta românească, ci de încredere şi de susţinere reală în capacitatea de creaţie a fiilor acestui neam, care să nu mai facă furori doar în mediile apusene, orgolioase şi acaparatoare, precum un Brâncuşi, Tsara, Ionescu sau Cioran, ci să fie susţinuţi şi recunoscuţi și acasă, mai ales când comunitatea în sânul căreia s-au ivit se află încă odată în criză şi are o absolută nevoie de spiritul lor de creaţie şi de rară abnegaţie.

Paris, Mai, 2014

Contemporanul, nr. 5/ 2014

 

Citiți în nr. 5/ 2014 al revistei Contemporanul:

■ Augustin Buzura, De ce v-ați sălbăticit, tovarăși?9.-5-theo-Augustin-Buzura

Ancheta Contemporanul

„Să ieşim din zodia totalitarismului comunist” (II)

Participă: Valeriu Ștefan Zgonea, Alexandru Zub, Ioan Aurel Pop, Norman Manea, Călin Georgescu, Segiu Andon, Lucia Hossu Longin, Lucian Vasiliu și Radu Tudor.

În numărul viitor vom publica răspunsurile semnate de Virgil Nemoianu, Adrian Dinu Rachieru, Gabriel Andreescu, Theodor Codreanu, Viorel Padina, Cassian Maria Spiridon, Magda Ursache ș.a.

■ Polemice

Aura Christi, Vânătoarea de oameni mari

România noastră culturală și „noua tablă de valori acceptate” împotriva României

Motto: „S-au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”.

Virgil Nemoianu, România noastră, Editura Muzeului Naţional al Literaturii, Bucureşti, 2009

Participă:

Victor Ponta, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Cristian Teodorescu

 

Curtea Constituțională, noua jucărie în campania electorală Băsescu îl reclamă pe Ponta la CCR

că a refuzat decorarea lui Patapievici   

Preşedintele Traian Băsescu a transmis Curţii Constituţionale o sesizare care îl vizeazăcurtea constitutionala RO pe Victor Ponta, în care  reclamă faptul că premierul nu a contrasemnat o serie de decrete de decorare a unor persoane care au condus ICR. Sesizarea a fost înregistrată ca un conflict juridic de natură constituţională între preşedinte şi Guvern. „Avem o sesizare din partea președintelui pe conflict juridic de natură constitutională pentru faptul că se pretinde acolo că premierul refuză să semneze niște decrete de acordare a anumitor decorații. Are termen tot pe 21 mai”, a anunțat miercuri președintele Curții, Augustin Zegrean.

Potrivit unui comunicat transmis de Președinție, prim-ministrul a refuzat „nemotivat” să contrasemneze proiectul de decret privind conferirea unor decoraţii, respectiv:

1. Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler lui Horia-Roman Patapievici, fost preşedinte al Institutului Cultural Român;

2. Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” – în grad de Cavaler Taniei Radu şi a lui Mircea Mihăieş, foşti vicepreşedinţi ai Institutului Cultural Român;

3. Ordinul Naţional „Pentru Merit” – în grad de Cavaler lui Dan Croitoru, fost secretar general al Institutului Cultural Român.

„Prin urmare, refuzul exprimat de Prim-ministru, fără a cuprinde vreo motivare, a creatdecizie jurist un blocaj la nivel instituţional, generând un conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice implicate în procedura acordării decoraţiilor, respectiv Prim-ministrului, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte”, afirmă Președinția.

Anunțul Președinției vine în contextul în care Guvernul a transmis marți CCR sesizarea privind implicarea președintelui în campanie electorală. Atât sesizarea lui Băsescu, cât și cea a lui Ponta vor fi discutate de Curtea Constituțională pe 21 mai. (Ioana Radu, Băsescu îl reclamă pe Ponta la CCR că a refuzat decorarea lui Patapievici, în Cotidianul, 7 mai 2014)

 

Victor Ponta

„Nu pot să contrasemnez decorarea unor indivizi care exprimă poziţii împotriva României”

„Am două rezerve: prima rezervă este legată de faptul că, în baza raportului Curţii de Conturi care a fost transmis mai departe către toate instituţiile competente, conducerea de atunci a ICR, aşa spune Curtea de Conturi, nu spun eu, a folosit în mod greşit o Victor-Pontra-pozamulţime de fonduri publice, deci să-i decorăm pe cei care au cheltuit prost banii publici sau chiar au deturnat mi se pare un lucru greşit. Şi, în al doilea rînd, erau acolo persoane care au făcut deseori declaraţii şi au exprimat opinii anti-româneşti, chiar fasciste, nu exagerez, pentru că dacă vă uitaţi la domnul, e un domn Mihăieş (Mircea Mihăieş – vicepreşedinte ICR în perioada 2005-2012), dînsul e de extremă dreaptă, e un fascist bătrîn aşa, că nu credeam că mai există neonazişti în Europa, uite, există şi în România. Ori eu nu pot să contrasemnez decorarea unor indivizi care, pe de o parte, repet, au gestionat greşit bani publici şi pe de altă parte exprimă poziţii împotriva României. Dacă domnul preşedinte Băsescu doreşte să-i decoreze, să o facă, dar nu cu semnătura mea“, a declarat Victor Ponta.” (Mediafax)

 

■ Antologiile Contemporanul

Gabriel Liiceanu: „Odată cu Horia-Roman Patapievici, premierul Victor Ponta îi exilează din cultura română pe Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Octavian Goga și Emil Cioran

Editura Polirom: „Sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici, echipa Institutului Cultural Român a obţinut rezultate deosebite şi evidente în ce priveşte promovarea culturii scrise în lume. În doar cîţiva ani, ICR devenise principala instituţie culturală a ţării, cu o recunoaştere internaţională de necontestat. Urmările aşa-zisei reorganizări sunt cunoscute, fiind lesne de evaluat fie şi prin reducerea drastică a numărului de traduceri ale operelor autorilor români publicate în străinătate. Revoltătoare sunt şi jignirile aduse unuia dintre intelectualii de frunte ai ţării, profesorul Mircea Mihăieş, autor şi colaborator de prestigiu al editurii noastre. Opera lui este astăzi larg recunoscută atît în România, cît şi în străinătate. A-l califica drept anti-român, nazist, fascist bătrîn etc. constituie nu doar o lipsă de bun-simţ, ci o deviere de la un discurs raţional, un derapaj greu de imaginat la un politician responsabil.

Revoltătoare sunt şi jignirile aduse unuia dintre intelectualii de frunte ai ţării, profesorul Mircea Mihăieş, autor şi colaborator de prestigiu al editurii noastre. Opera lui este astăzi larg recunoscută atît în România, cît şi în străinătate. A-l califica drept anti-român, nazist, fascist bătrîn etc. constituie nu doar o lipsă de bun-simţ, ci o deviere de la un discurs raţional, un derapaj greu de imaginat la un politician responsabil.

Horia Roman Patapievici: „Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «țările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului. (!) Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresiști. (sic) Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. (!) Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva este sentința «ești învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002) Etc. Etc.

 

Patapievici despre români și dragostea de țară:Patapievici-microsoft

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării.”
 
„Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare.”
 
„Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”

Despre limba română:

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături … ”

H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 64

Istoria românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni și așa mai departe, la nesfîrșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit.”

H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 63

Cultura românilor:

„Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul pînă la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, pînă ce mintea va fi în sfîrșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.”

H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 49

Mircea Mihăieș: „Geme presa de demascări ale intelectualilor legionari români, dar nu se suflă un cuvânt despre intelectualii de extreMircea-Mihaies-fotomă stângă, al căror rol la nenorocirea ţării e la fel de mare, dacă nu chiar mai mare: odată băgaţi în închisori sau fugiţi în străinătate, legionarii n-au mai avut nici o influenţă asupra evenimentelor din România. În schimb, sutele de mii de asasinate din anii ’50 s-au produs măcar cu acordul, dacă nu cu complicitatea directă a intelectualilor comunişti deţinători de funcţii politice. Şi nu există nici măcar unul care să fi admis public, cu fermitate, că întreaga istorie comunistă e un construct monstruos. Ca să nu rămân la simple generalităţi, am să aduc în discuţie figura unui vajnic stâlp, încă în viaţă, al comunismului românesc. Se numeşte Ion Ianoşi. Deşi relativ necunoscut marelui public, trece drept un, guru” al extremei stângi actuale: i se dedică volume omagiale, revanşarzii sistemului comunist se prosternează în faţa lui ca în faţa unui Mesia al materialismului-ştiinţific. Ce mai, un Marx pogorât pe Dâmboviţa! Curios să-i cunosc biografia, am dat, pe Internet, peste aceste fragmente: ,Profesor de filozofie şi estetică, teoretician, autor de monografii, traducător şi recunoscut specialist în filozofia şi literatura rusă, Ion Ianoşi a studiat filologia la Cluj-Napoca şi filozofia la Sankt-Petersburg – unde avea să-şi susţină de altfel şi doctoratul în filozofie. Este autor a numeroase lucrări de filozofie, estetică, istorie literară, monografie şi memorialistică, în care sobrietatea speculaţiei se împleteşte cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor şi mentalităţilor, eseurile lui Ianoşi pledează în general pentru nuanţare şi analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecinţe ideologice şi practice devastatoare. (…) Ca intelectual de convingeri liberale, cred c-a sosit vremea să apăsăm pe pedala unui proces al comunismului. S-a încercat de curând la Strasbourg. Nu s-a reuşit, deocamdată, pentru că Marele Frate de la Răsărit ştie foarte bine să-şi protejeze odraslele. Am adus în discuţie un singur nume, cel al ,instructorului C.C.” Ion Ianoşi. România arată cum arată în primul rând din cauza tuturor, a urii pe care au purtat-o semenilor ce nu acceptau dogmele marxisto-leninisto-staliniste. În lipsa acestei minime recunoaşteri a vinei, toate referirile lor la fascism sunt fariseice şi contraproductive: o perdea de fum în spatele căreia se ascunde propriul trecut înspăimântător. Ca antifascist impenitent, ştiu că atâta vreme cât vor plana asupra României umbrele diverşilor ,activişti ai C.C.”, ne zbatem degeaba să ieşim din minciună şi mizerie.” (Mircea Mihăieș, Umbra „instructorului CC”, în România literară, nr. 5 2006).

Ovidiu Șimonca: De ce credeti ca v-a atacat Mircea Mihaies? De ce credeti ca a spus sa renuntati la „nerusinare si la nesimtire”?

Ion Ianoși: El spune mai mult. Spune ca nu cere, de pilda, sa mi se ia pensia. Dar cum ar putea sa ceara sa mi se ia pensia? Eu am dobindit pensia, ca orice cetatean, pe baza muncii de 50 de ani la facultate. in ce calitate ar putea sa ceara sa mi se ia pensia? Am fost extrem de mirat si socat de aceste trei articole (oare va fi un intreg serial?). Si am inceput sa ma intreb: de ce oamenii au doua fete? Mircea Mihaies se ocupa de cultura anglo-saxona si eu ii citesc cu interes acele articole sau carti. Pe de alta parte, vine si spune ca nu cere sa mi se ia pensia. inca un exemplu: un foarte bun profesionist in studii biblice, Cristian Badilita, pe care il stimez foarte mult pentru editia Septuaginta, publica cite un articol care nu concorda in nici un fel, prin violenta, cu aceasta atitudine de carturar crestin. in cazul lui Mircea Mihaies, omul nu-mi cunoaste in detaliu nici viata, nici munca, i s-a nazarit o chestiune prin ricoseu, cred eu. El viza, de fapt, pe altcineva, si atunci si-a abatut furia asupra mea. („Am obsesia de a nu ascunde nimic din trecutul meu“. Interviu cu Ion IANOSI, Nr. 52 (309) / 23 februarie – 1 martie 2006)

 

Gabriel Andreescu: „Notorietatea pe care au căpătat-o oamenii de presă și de carte din categoria autorilor citați face ca valGabriel-andreescu-12orile democrației liberale moderne să se afle astăzi în defensivă. Cazul lui Gabriel Liiceanu, care a promovat prin editura sa voga naționaliștilor și a iraționaliștilor interbelici – ideologi ai extremismului de dreapta –, sau al lui Horia-R. Patapievici, autorul unei cărți pe cât de reacționară, pe atât de succes, arată rolul intelectualilor antiminoritari și antimulticulturaliști în pregătirea unei atmosfere propice curentelor extremiste.” „Cel care a transformat atitudinea antiminoritară, homofobia și antimulticulturalismul într-un larg succes cultural este Horia-R. Patapievici.” (Extremismul de dreapta în România. Cluj: Centrul pentru Diversitate Etnoculturală. p. 26)

 

„Matusalem voteaza“

In 27 ianuarie 2005, scriitorul Mircea Mihaies, vicepresedinte al Institutului Cultural Roman, a fost amendat de Mircea-Mihaies-foto-2catre Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii cu patruzeci de milioane de lei lei. Acesta scrisese un articol despre felul in care voteaza batranii, care a fost judecat de catre respectiva agentie ca fiind discriminatoriu. Articolul se numea „Matusalem voteaza”, a aparut in „Cotidianul” din 14 decembrie 2004, in care Mircea Mihaies spunea ca s-a saturat ca datele politice ale vietii sale si ale partii active a populatiei Romaniei sa mai fie hotarate prin votul unor oameni care, in loc sa voteze cu datele prezentului, voteaza cu nostalgiile trecutului.

(http://www.mytex.ro/stiri/corectitudinea-care-discrimineaza_131988)


Theodor Codreanu

Revizionismul ca impostură culturală

Orice impostură îşi are momentul ei de grandoare, altfel ar trece neobservată pe lângă noi şi Theodor Codreanulipsită, fireşte, de orice glorie. Mai mult de atât: impostura se arată de fiecare dată sub masca adevărului, „demască” miturile inventând moda „demitizărilor”, când ea însăşi e întruchiparea mistificărilor, cădere în mitologie şi în „semibarbarie”, cum ar spune Eminescu, cel supus, de aceiaşi impostori, „demitizării”. Poate că sintagma oportunişti culturali ar fi mai potrivită. A folosit-o, în ultima vreme, Nicolae Breban în legătură cu un eveniment cărturăresc de la Paris (dar nu numai), derulat sub auspiciile Institutului Cultural Român. Din păcate, fenomenul ascunde un vast hăţiş labirintic al istoriei româneşti din ultimii şaptezeci de ani, decelabil cu ochiul de laser al geniului romanesc (vezi Singura cale, romanul lui Nicolae Breban), dar şi cu spiritul critic al cercetării oneste, capabile a nu se lăsa prinsă în jocurile ideologice ale puterii. Ceva din acest spirit se găseşte în recenta carte a doamnei Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, apărută în Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

Se cunoaşte teoria lovinesciană a „mutaţiei valorilor estetice”, care atrage după sine necesitatea relecturii şi a revizuirilor critice din perspectiva a ceea ce s-a numit saeculum, dar strâns legat de criteriul estetic, fără ingerinţe etice, ideologice şi politice. După cotitura istorică din 1989, s-a declanşat a cincea revizuire postlovinesciană, conform inventarului identificat de Mircea Iorgulescu, într-un articol luat ca argument de Nicoleta Sălcudeanu. Marea surpriză e că tocmai în primii ani de libertate postcomunistă criteriul estetic al revizuirilor este brutal ocultat în favoarea unor criterii extraestetice. E ceea ce Mircea Iorgulescu numeşte „a cincea revizuire postlovinesciană”, cea mai ciudată dintre toate şi cea mai antilovinesciană, încât „există o paradoxală similitudine-similaritate între atitudinea revizionistă postcomunistă cu cea realist socialistă. Ceea ce au în comun este radicalismul politic şi iacobinismul etic.” În 1990, au reapărut procurorii vehement justiţiari, cerând, ca în anii 1947 -1964, epurări, excluderi, interdicţii etc. Tocmai când ne aşteptam la un „triumf al lovinescianismului”, s-a produs o deturnare regretabilă de la estetic, revizuirile devenind revizionism, „folosit pe scară largă în accepţia primitivă de revizuire a literaturii după criterii politice şi etice, de către justiţiari autoproclamaţi” (Mircea Iorgulescu). Paul Goma i-a numit, în Jurnale, „disidenţi autocronici”, campioni, peste noapte, ai „anticomunismului”, după ce decenii bune au „rezistat prin cultură”, tăcând mâlc şi beneficiind de avantajele oferite de regim. Singurul element lovinescian supravieţuitor în ethosul revizioniştilor a fost mimetismul. Contaminarea mimetică însă nu a venit prin raportare la marea cultură occidentală, ci la „grupul din Paris” întruchipat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. Astfel, marea surpriză e că trădarea lovinescianismului a venit tocmai de la fiica lui E. Lovinescu! Criteriul etic realist socialist a fost reintrodus sub formula est-etică, preluată şi aceasta, tot prin contaminare mimetică, de la Timothy Garton Ash.

Mă îndoiesc însă că o simplă expunere obiectivă a faptelor poate avea darul de a lămuri enigma care se ascunde dincolo de fenomenul revizionist postdecembrist.” (fragment, v. Contemporanul, nr. 10, 11, 12/ 2013; nr. 1/ 2014)

 

Aura Christi

„Tabla de valori acceptate?”

Ce ne arată lista scriitorilor favorizați de ICR-ul patapievician și, respectiv, de reprezentanțele din străinătate ale ICR-ului? Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician, valorile de vârf ale culturii scrise românești au fost tăiate cu brutalitate.

Numit la cârma ICR, dl Patapievici, autorul unei opere impunătoare, comparabile (în opinia dlui Liiintelectualii-lui-Basescu-Cartarescu-Patapievici-Mihaies-Liiceanu-Plesu-Tismaneanuceanu) cu cea a gânditorului danez Kierkegaard sau invers, a folosit oportunitatea de a promova pe toate canalele valorile de vârf ale literaturii române, care este o literatură majoră, dată de un popor așezat între câteva imperii, popor față de care dl Patapievici – acest Kierkegaard al României, lansat în urma unui scandal cu inexistentul securist, numit căpitanul Soare – și-a manifestat nu o dată empatia, rădăcinile identitare ale națiunii române constituind, fără îndoială, o prioritate tematică patapieviciană. Între valorile recunoscute în plan național și propagate asiduu de ICR-ul patapievician, se află, straniu, înaintea tuturor – o coincidență – nu rareori de altfel, unii corifei și/ sau simpatizanți ai Grupului de Dialog Social, o mare instituție națională, care și-a format un prestigiu și o deschidere imposibil de tăgăduit: marea romancieră Gabriela Adameșteanu, care a dăruit literaturii române un raft de romane recunoscute și apreciate la justa lor valoare de critica de specialitate; marele romancier Lucian Dan Teodorovici, care cel puțin prin volumul Atunci i-am ars două palme, a revoluționat proza românească; Dan Lungu, un precursor al romanului experimental, care se pare că a bătut toate recordurile prin ultraelogiatele și hipertradusele romane Sunt o babă comunistă și Raiul găinilor; marea scriitoare Cecilia Ștefănescu etc. Din aceeași listă a titlurilor românești traduse pe bani publici și publicate la case editoriale din străinătate, putem cita și alte câteva nume: Lucian Blaga, Mircea Eliade ș.a.

Un sondaj rapid arată numărul de titluri traduse din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia Ștefănescu (3), Andrei Pleșu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oișteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian (11), Gabriela Adameșteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana Blandiana (5), Dumitru Țepeneag (11), Nora Iuga (4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi (0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade (11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3), Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru Ecovoiu (2), Ioan Groșan (1), Panait Istrati (3), Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat-Bengescu (0), Dumitru Radu Popescu (0), Ștefan Bănulescu (0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0), Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu (0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru (0), Ileana Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1).

Vladimir Tismăneanu și Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române moderne. Adameșteanu, Teodorovici, Lungu și Cărtărescu sunt mai promovați decât Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc – romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu desăvârșire! Dacă întocmești un top al celor mai traduse cărți în perioada patapieviciană sub egida ICR, te alegi cu o imagine a literaturii române aflată la mii de kilometri distanță de imaginea ei reală. Cel puțin acestea sunt rezultatele căutării pe www.cennac.ro, unde pot fi găsite traducerile subvenționate de ICR-ul patapievician. Nu puțini scriitori promovați excesiv prin intermediul ICR-ului condus de Kierkegaard al României sunt autori publicați și promovați de Editurile Humanitas și Polirom, revistele USR, revistele 22, România Literară, Suplimentul de cultură. Editurile Humanitas și Polirom publică tomuri din vasta operă a dlui Patapievici, un fel de filosof fără operă specifică. Ca și dl Liiceanu.

Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Nicolae Breban, Marin Preda, Paul Goma figurau, din câte ne aducem aminte, pe lista scriitorilor învechiți”, „depășiți”, listă publicată pe vremuri în presă. O bună parte din scriitorii „depășiți”, „expirați”, enumerați adineaori figurează pe poziții onorante în ancheta inițiată de revista Observator cultural, nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001. Prin opera acestor vârfuri ale literaturii avem o imagine a României eterne, căci o parte din acești scriitori abordează teme majore, având astfel acces la universalitate.

Ce ne arată lista scriitorilor favorizați de ICR-ul patapievician și, respectiv, de reprezentanțele din străinătate ale ICR-ului? Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician, valorile de vârf ale culturii scrise românești au fost tăiate cu brutalitate. Putem continua fără efort enumerarea performanțelor dlui Patapievici, un mare disident și un susținător de anvergură mondială a identității națiunii române, respectiv, a culturii scrise de performanță din România ultimei jumătăți de secol. Chiar ne miră cum de imaginea României în lume, după activitatea laborioasă a echipei Patapievici la ICR, este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României existentă în străinătate. Nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară și, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată astfel din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României și a imaginii ei aflându-se la București.

Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-caricatură a României în lume, ci statul român, care, în lipsa unei strategii culturale solide și eficiente, prin nu puțini oamenii numiți în funcții de conducere ale instituțiilor culturale, creează o imagine de țară second hand, de țară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012. Oare pe oamenii politici – puterea executivă – nu-i interesează această imagine negativă, destabilizatoare? Acum, când încercăm să creăm o imagine de încredere și prestigiu a țării pentru instituțiile europene și investitorii europeni…

Ne oprim aici, căci teamă ne este că – după schițarea acestei imagini-caricatură, cu exagerările inevitabile genului – vom relua, fragment de fragment, manifestul literar Resurecția modernismului (Contemporanul nr. 1/ 2013), din care ne amintim că, între altele, cultura este incorectă politic și alte perle din retorta cărturarului mitteleuropean de anvergură cosmică Horia-Roman Patapievici. (fragment din Tabla de valori acceptate, Contemporanul, nr. 7/ 2013)

 

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now