Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Anii formaţiei

Nicolae Breban: Anii formaţiei

Adevărul e că intelectualitatea oraşului, foştii demnitari şi funcţionarii încă în funcţie se legănau cu ideea că tot ce se întâmpla acolo sus, la centru, era trecător.

Revenind încă o dată la anii primi ai formaţiei şi la rama lor, la acel climat atât de oarecare, dar şi de teribil de scăpărător politic, nu e de prisos să accentuez şi să completez unele date; da, în acei ani, chiar şi înainte de desfiinţarea Cultului Bisericii Unite cu Roma din ’48, tatăl meu s-⁠a angajat în afaceri, cum am mai amintit-⁠o – a cumpărat o mică moară cu piatră ce funcţiona modest într-⁠unul din cartierele oraşului, zis la Olari, i-⁠a adăugat un cioclodar, un aparat de spart cioclozii de porumb, atrăgând în acest fel o clientelă mai numeroasă, şi a făcut pasul decisiv achiziţionând din Timişoara, de la fabrica Schediwetz, o instalaţie completă de produs ulei de floarea-⁠soarelui, pe care a montat-⁠o în clădirea morii, mult mărite. L-⁠a asociat întreprinderii pe fostul proprietar al morii, ungurul Kadar, meşter, mecanic priceput, au angajat vreo şapte-⁠opt muncitori şi au pornit ambii să fabrice un produs alimentar care, în acei ani de austeritate severă, se dădea strict pe cartelă, cu cozi enorme, precum carnea, făina, zahărul şi alte alimente de bază.

Sfârşitul pubertăţii şi începutul adolescenţei le-⁠am trăit, în ciuda uriaşelor transformări ale statului, iată, în acest colţ de ţară bănăţenesc, într-⁠o relativă pace, marile izbituri ale istoriei, precum izgonirea regelui Mihai în Decembrie ’47 sau uriaşa naţionalizare a industriei din ’48, legile draconice aplicate ţărănimii cu aşa-⁠zisele cote obligatorii ce ţinteau să-⁠i destabilizeze drastic pe cei care se împotriveau colectivizării, ca şi altele, ne soseau, acolo, la Lugoj, pe malul răului Timiş, oarecum estompate. Adevărul e că intelectualitatea oraşului, foştii demnitari şi funcţionarii încă în funcţie se legănau cu ideea că tot ce se întâmpla acolo sus, la centru, era trecător, Americanii nu vor întârzia să vină şi să reaşeze vechea ordine, nu era posibil să fim uitaţi de vechii noştri aliaţi şi de modelele formatoare ale civilizaţiei noastre. Dispăruse întreaga presă liberă, iar aparatele vechi de radio prinseseră un rol de extremă importanţă, Radio Londra şi Radio Paris mai ales. Lugojul era un oraş cosmopolit, convieţuiau aici români, germani, unguri, evrei şi alţii într-⁠o bună înţelegere, se vorbeau mai multe limbi, amintirea vechiului, marelui imperiu Austro-Maghiar se putea încă simţi şi recunoaşte în nu puţine locuri, medii şi moduri, feluri de a gândi şi de a reacţiona. Elita oraşului era compusă oarecum pitoresc din foşti prefecţi, doctori, avocaţi şi profesori, funcţionari de un rang înalt, dar şi din inşi avuţi, elemente marcante ale societăţii, cum erau unii morari, bogaţii măcelari sau tăbăcari, numiţi ledări. (Unul dintre aceşti ledări, Drăgan, va fi tatăl unui viitor miliardar din Milano, fugit din cohortele legionare în anii patruzeci.) Dintre aceştia s-⁠au recoltat, decenii la rând, mari campioni la luptele greco-⁠romane, şi în nu puţine seri, tinerelul care eram asistam la antrenamentele lor în sală, tineri atleţi comparabili cu acel faimos Discobol al lui Miron – la tapet! Peste câţiva ani însă, în anul petrecut la Oradea, voi căuta o sală de antrenament de box, unde-⁠mi voi forma corpul, spiritul şi capacitatea de a riposta!

Lugojul nu se putea mândri, ca de altfel întreaga şi mândra, bogata şi civilizata provincie a Banatului, de a fi dat ţării mari creatori în litere şi arte şi nici figuri marcante ale politicii naţionale. Dar lugojenii erau mândri de corurile şi de fanfarele din satele bănăţeneşti, de poezia lor în dialect. (Ăl mai tare om dân lumie, al tânărului ofiţer de marină Victor Vlad Delamarina, din satul Tapia, de lângă Lugoj, descoperit de Titu Maiorescu, Tapia unde un modest monument arată şi azi locul în care, la 101, s-⁠a dat bătălia decisivă între Daci şi Romani, între Traian şi Decebal.) Vieţuind în umbra Timişoarei, Lugojul, reşedinţă de judeţ în acei ani, Severin, numărau câteva figuri de avocaţi şi ziarişti ce luptaseră pentru Unirea Naţională, precum Eftimie Murgu, Popovici-⁠Bănăţeanul, Branişte, Brediceanu, cultiva un patriotism temperat, corurile locale, Lyra şi Ion Vidu, erau susţinute de cele două ordine religioase, Ortodox şi Unit, şi recoltau mereu premii în concursurile pe ţară, cântăreţii înveselau nu puţine seri în localurile Dacia, la Meseriaşi sau Concordia, iar, cine era purtătorul unei frumoase şi colorate voci de bariton sau bas era primit cu onoruri în toate casele.

Lugojul, cum l-⁠am prins eu în acei ani ai mei de formaţie, de început de luciditate a persoanei, era un cocon de existenţă socială, în care locuitorii, cei ce aveau o oarecare influenţă şi dădeau tonul conversaţiilor şi opiniilor făceau eforturi de a atenua vacarmul şi barbaria instalată sus, la centru, în fostul Vechi Regat. Acest lucru se întâmpla cu mare probabilitate în acei ani şi în oraşele medii ale României de atunci, Satu-Mare, Dej, Bacău, Suceava, Turnu-Severin, Orşova şi altele, întreaga ţesătură citadină naţională medie şi mică rezista şi aştepta ca normalitatea să se reinstaleze, deşi nu rareori ea era ştampilată drept reacţionară sau contrarevoluţionară de noii propagandişti. Sigur, unele dintre notabilităţile urbei fugiseră, altele, nu prea multe, erau târâte prin noile puşcării, evreii, unii evrei încercau să emigreze în noua lor ţară, dar atmosfera oraşului, în ciuda multor zvonuri şi fapte alarmante, era calmă, inerţia, marea inerţie a conştiinţelor îşi spunea cuvântul, ca şi refuzul unei noutăţi politice, care nu numai că nu avea nici un fel de legături cu tradiţia de fond, elementară, dar părea trasă dintr-⁠un coşmar social ivit de minţi bolnave. Adolescentul care eram am trăit în acei ani şi în atmosfera aceasta statică, de falsă expectativă, deoarece era o formă a rezistenţei, purul, decisivul aer al provinciei, Locul unde poţi simţi, în anumite împrejurări, demarcaţia netă, uneori orgolioasă între Metropolă şi Periferie, Provincie, un loc şi un teren al unei mari stabilităţi de opinie, matcă a tradiţiei, dar şi, cum aminteam mai sus, o şcoală a caracterelor – aici, ele, ceea ce numim tipuri umane, caractere tipice, unice şi universale pot fi studiate în amănunţime, aproape in vitro, deoarece aerul social este aproape totodeauna neschimbător, fix şi emblematic precum marile adagii pronunţate de înţelepţii Atenei sau precum zborul calm al marilor păsări ce dau roată vârfurilor şi crestelor albite ale stâncilor la înălţime. Se poate aici contempla şi studia acest calm orgoliu al Provinciei, lucid nu numai de faptul de a fi rezervorul valorilor mari ale Naţiunii, dar şi păstrătorul tradiţiei, văzută nu ca o custodie de bunuri, ci ca o dinamică a valorilor reale, acceptate, pe care se sprijină întreaga existenţă socială.

Sigur, adulţii noştri din acei ani turbulenţi păreau a aştepta veşti din Capitală, dar, de fapt le aşteptau, cu urechile înfundate în pâlniile aparatelor Blaupunkt sau Telefunken de la Radio Londra şi Paris, mai târziu Voice of America, cum spuneam, deoarece, pur şi simplu nu putea fi real, adevărat ceea ce se întâmpla! Noua ordine, ca şi noile, bulversantele comandamente erau pentru spiritele provinciei noastre o invitaţie la sinucidere! Una care îi implica nu numai pe ei, ca persoane singulare şi izolate, ci însemna o catastrofă a tuturor credinţelor şi valorilor, fapt de necrezut; războiul din care abia ieşisem, cu întregul său cortegiu unic de orori, enorme lipsuri, morţi şi destrucţii familiale grave, iremediabile, pălea acum, în faţa acestui orizont roşu şi insuportabil de nou ce se abătuse asupra noastră din pustiurile Asiei şi în faţa căruia, se părea că întreg Occidentul, mândru şi atotputernic se afla într-⁠un fel de ezitare; de derivă sau, mai ştii, de pregătire pentru o nouă conflagraţie, deoarece, se ştia, Statele Unite ale Americii posedau bomba atomică pe care Ruşii încă nu o aveau?!

Iar cei care spuneau adevărul, adică faptul pur şi crud că ceea ce se anunţa şi se întâmpla în valuri sălbatice era real, ba, mai mult, se va intensifica şi umfla la modul catastrofic până va deveni lege obligatorie, poate şi istorie, erau priviţi cu zâmbete ironice şi întâmpinaţi cu sarcasme susţinute, ca nişte alarmişti naivi ce se voiau interesanţi prin scenarii ridicole, pur fanteziste. Nu numai că realitatea ce curgea şi izbucnea mereu de la Centru nu era adevărată, reală în sensul mersului obligatoriu al lucrurilor în lume şi societate, dar nu trebuia să fie reală! Provincia, mica şi răzleţita provincie se opunea Metropolei ce fusese cuprinsă de o febră ciudată din care se năşteau, iată câte confuzii şi neînţelegeri, abuzuri ale unuia sau ale altuia, ca şi necazuri, nenorociri de moment. Nu, nu era posibil ca întreaga Lume să se prăbuşească, ca raţiunea umană să cedeze definitv pasul unui entuziasm de comandă provocat de nişte indivizi ieşiţi din neant, nişte „nima’n lume” – cum adică, instituţiile statului să dea ascultare unei ordini şi unor decizii de care râd şi curcile?!..

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now