Din ultimul număr:
Contemporanul » Cronică plastică » Repere mioritice în arta plastică

Repere mioritice în arta plastică

În vâltorile revoluţionare de la 1848, România era înfăţişată sub chipul unor matres familiae, purtând costume ţărăneşti…

Interesul pentru teme folclorice s‑a manifestat, în pictura românească, începând din veacul al nouăsprezecelea, în contextul mai larg al orientării culturale europene a elitelor româneşti. Odată cu laicizarea culturii şi cu adoptarea picturii de şevalet ca tehnică însuşită în Academii sau descoperită prin marile muzee apusene, au pătruns în sfera de interes a creatorilor români subiecte noi – alegorii, scene mitologice, secvenţe istorice, dar şi cadre rustice. Gheorghe Tattarescu aducea din Italia câteva delicate figuri de „contadine” în costume populare, înregistrate de el, în acuarelă, pe când se afla la studii. Interesul vest‑european pentru specificitate locală a pătruns şi în Principate, purtat de atmosfera revoluţionară de la 1848. În 1850, Tattarescu trimitea domnitorului Barbu Ştirbei, din Italia, lucrarea sa Deşteptarea României, în care compusese o maiestuoasă alegorie având în prim‑plan România trezită de Îngerul iluminării, iar în plan secundar, în faţa unui bordei, o familie de ţărani considerată de specialişti ca fiind prima reprezentare de ţărani români, într‑o pictură pe pânză, în ulei.

Treptat, după mode europene, românii începeau – prin ochii savanţilor şi artiştilor – să se cerceteze pe ei înşişi, descoperind în zonele rurale aspecte pitoreşti. În vâltorile revoluţionare de la 1848, România era înfăţişată sub chipul unor matres familiae, purtând costume ţărăneşti. În 1851, C.D. Rosenthal realiza celebra sa alegorie România revoluţionară. Principatele se uneau la 1859 – eveniment anticipat de Gheorghe Tattarescu, într‑o faimoasă compoziţie alegorică dedicată subiectului.

Reuşitele istorice s‑au succedat, în spaţiul românesc. „Iată că tot aici, unde a descălecat acum optsprezece veacuri împăratul Traian, pune întâiul pas pe pământul ţării româneşti tânărul prinţ Carol I, chemat să ia în mâna lui ageră şi norocoasă destinele acestui popor şi – redeşteptând în el strămoşeasca vitejie şi putere de muncă – să‑l pregătească pentru o nouă fază de propăşire şi de glorie”, consemna Alexandru Vlahuţă, în lucrarea sa intitulată sugestiv România pitorească. Interesul regalităţii – şi, implicit, al elitelor – pentru elementul rural românesc a stimulat creaţia pictorilor porniţi să se documenteze şi să lucreze în peisaj. Mediul politic avea nevoie de sprijinul artelor, într‑un efort civilizator fără precedent, iar artiştii au fost prezenţi în prima linie a spiritualităţii autohtone. La 1866, Carol I devenea domn al Principatelor Unite ce‑şi câştigau independenţa la 1877; în 1881, se proclama regatul României. „Poporul român” devenea obiect de investigaţii pentru sociologi, etnologi, filologi, filosofi, arheologi, arhitecţi, pictori, scriitori; doamnele nobile purtau ii şi marame – precum atestă magistralul portret al Anei Davila cu fiul, semnat de Sava Henţia (1876).

Marele moment în evoluţia istoriei artelor româneşti s‑a derulat, însă, odată cu prima expoziţie a lui Nicolae Grigorescu, la Bucureşti: „Erau flori, flori de răsură şi de inişor, mănunchiuri de flori de câmp în ulcele de lut, erau luminişuri de pădure, fagi şi mesteceni, case, biserici (…) erau ciobani din Moldova şi ţărănci dela Rucăr; erau vaste limpezişuri de câmp, târle de oi, vite la păşune, pluguri de brazdă, bordée şi livezi sub poale de dealuri; erau ceriuri minunate, strălucitoare dimineţi de vară şi dulci amurguri de toamnă… şi toate trăiau, în toate erà suflet, aer, lumină şi o tinereţă, care te înveselea şi‑ţi făcea dragă vieaţa, – ceva curat şi proaspăt în fiecare strop de coloare”, evoca Alexandru Vlahuţă, concentrând un întreg univers pictural ce avea să marcheze traiectul istoric al artei româneşti. Prin originile sale profesionale, Nicolae Grigorescu făcea legătura cu un vast trecut ce aparţinuse „zugravilor de subţire”, iar prin măiestria dobândită în Franţa şi adaptată sensibilităţii proprii, deschidea (stilistic, tematic, prin exemplul operei sale) căile creativităţii pentru generaţii viitoare de pictori.

Portrete, scene de gen, peisaje, naturi statice păstrate în patrimoniul Pinacotecii MMB, revigorează o lume specială la confluenţa între realitatea de odinioară şi sensibilitatea pictorilor‑martori. Fie că redau ciobani cu turme, vedute ample cu multiple personaje, frumuseţea unor fântâni cu cumpănă, a pădurilor umbroase, a drumurilor de pământ sau a căsuţelor mărunte, picturile surprind un univers rural caduc şi memorabil totodată.

Abordărilor senine de la începuturi li s‑au alăturat, încă de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, tonuri realiste, cu inflexiuni dure, sumbre. Anul 1907, al morţii lui Nicolae Grigorescu, avea să bulverseze „visul ferice” despre un plai edenic – un plai unde, totuşi, în pofida frumuseţilor naturale, un cunoscător al societăţii precum I. L. Cara­giale putea să constate, aspru, dar sugestiv, „o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât a trăi ca oamenii”. Nicolae Vermont, interesat de aspecte sociale, dăruit cu spirit reportericesc, a surprins, cu realism, simplitatea frustă a unei vieţi rurale dure, mocnind de revoltă.

Secvenţe emblematice rămase în colecţia Pinacotecii MMB conţin referiri la momente specifice, precum munca la câmp, masa în familie, botezul, înmormântarea, sărbătoarea.

Prin intermediul acestor picturi, trecuta lume de lângă oraşe se dezvăluie complexă, complementară spaţiului urban, ilustrativă pentru o definitorie parte a fiinţării naţionale în plină metamorfoză/ re‑agregare – este ceea ce au încercat să păstreze muzeele înfiinţate în 1906 („Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială”, devenit, peste ani, „Muzeul Naţional al Ţăranului Român” de azi) şi 1936 („Muzeul Satului Românesc” – actualul Muzeu Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”); este ceea ce au surprins inteligenţele antrenate întru observaţie şi înţelegere, ale plasticienilor.

Realităţile satului românesc, mai autentice sau mai trucate, luminoase ori neguroase, s‑au pretat unor maniere de lucru diversificate, conform viziunilor şi temperamentelor pictorilor, de la impresionismul feeric grigorescian la ariditatea genuină a lui Camil Ressu, de la simbioza personalizată între impresionism şi expresionism a lui Rudolf Schweitzer‑Cumpăna la decorativismul detaşat al lui Ion Theodorescu‑Sion.

Eu cred că veşnicia s‑a născut la sat” a rămas o sintagmă celebră, datorată lui Lucian Blaga (Sufletul satului, din volumul În marea trecere, 1924). Satul, aşa cum îl ştia Blaga, n‑a fost veşnic, dar a inspirat valori artistice dăruite cu germenii veşniciei, iar rolul Muzeului este tocmai acela de a le ajuta să… veşnicească.

Notă: Picturi din patrimoniul Pinacotecii MMB; fotografii de Cristian Oprea.
■ Muzeograf, publicist

Liana Ivan‑Ghilia

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest