„Suntem singura filială din ţară care a găsit surse alternative de finanţare”
Luiza Barcan: De curând a fost reluat acel proiect expoziţional de la Râmnicu Vâlcea, iniţiat în anii 90 ai secolului trecut, intitulat „Salonul de Sud”. Anul acesta el a fost dedicat ceramicii contemporane. De ce tocmai ceramicii?
Gheorghe Dican: Partea de ceramică vreau s‑o dezvoltăm foarte tare pentru că noi trebuie să ne raportăm la tradiţia olăritului din zonă. Am făcut expoziţia de la Muzeul de Artă „Casa Simian” cu artişti contemporani versus artişti tradiţionali din zona Vlădeşti, Buda şi Horezu. Horezu este totuşi capitala ceramicii româneşti, a intrat în patrimoniul UNESCO şi noi avem şansa s‑o salvăm. E un semnal de alarmă pentru că a continua pe linia asta cu bulgărisme şi chinezării înseamnă a distruge acest centru.
Cred că ideea de a dezvolta un salon de ceramică în care să fie puse în dialog arta tradiţională cu arta contemporană se poate dezvolta cu succes în perioada următoare pentru că din ambele zone avem suficientă producţie.
Da, noi avem acum o temă şi trebuie s‑o umplem de conţinut, trebuie să ne impunem acum, subliniez, până nu va fi foarte târziu pentru că altfel îi omorâm pe ultimii olari din Horezu care aşteaptă să fie vizitaţi de turişti, în satul Olari. Turiştii se opresc la intrarea în Horezu şi cumpără ceramică contrafăcută, neştiind că încă există meşteri autentici, în satul Olari. În ce priveşte
salonul de ceramică contemporană, din cadrul Salonului de Sud, e vorba, de fapt, despre o bienală de ceramică pe care aş vrea s‑o alternez cu o bienală de pictură şi sculptură.
Acum aş vrea să te rog să punctezi care au fost cele mai importante proiecte culturale pe care le‑ai dezvoltat în cadrul filialei, fie singur, fie în parteneriate.
Au fost foarte multe şi cred că ar trebui să le prezint cronologic. Taberele de creaţie pe care le‑am derulat la Râmnicu Vâlcea au fost extrem de importante. În 1997 am organizat simpozionul de sculptură „Zece pentru Râmnic”, unde s‑a lucrat în piatră de Viştea, zece artişti au lucrat zece lucrări de artă monumentală pentru zece locuri din Vâlcea. A fost un zece şi pentru organizatori şi pentru artişti, dar, din păcate, pentru că oraşul e un organism viu, până la urmă, ele au fost dislocate şi va trebui să găsim alte locuri pentru reamplasarea lor. După aceea, evenimentul cel mai important a fost parteneriatul cu Fundaţia HAR, în desfăşurarea, pe parcursul a doi ani, a simpozionului „Habitat şi Artă în România”, cel care, cred, ne‑a făcut cunoscuţi şi pe noi, comunitatea locală şi artistică prin recunoaşterea internaţională a proiectului, inclus în 1999 printre cele mai bune 40 de proiecte din lume dedicate îmbunătăţirii habitatelor umane. Faptul că municipiul Râmnicu Vâlcea a primit distincţia de „Oraş pe drumul integrării europene” reprezintă cea mai bună dovadă că proiectul a fost foarte serios, chiar dacă după câţiva ani lucrările au avut aceeaşi soartă ca cele din tabăra „Zece pentru Râmnic”, din aceleaşi motive, pe care le‑am evocat deja. A existat o dezbatere, o controversă, unii n‑au înţeles exact importanţa intervenţiei prin artă asupra spaţiilor urbane defavorizate, dar măcar cine a putut şi‑a dat seama că orice astfel de spaţiu băgat în seamă câştigă plusvaloare.
Îmi amintesc că, în cadrul acelui proiect, împreună cu copiii de la casa de copii ai pictat un punct trafo, a fost un moment senzaţional şi la fel a procedat şi pictorul Valeriu Pantelimon, care însă a lucrat singur. Mai există punctele acelea trafo? Ce s‑a întâmplat cu ele?
Mai există, dar sunt amândouă văruite frumos, în alb. A fost o experienţă unică pentru mine pentru că eu eram prieten cu copiii de la Casa de copii, punctul trafo era chiar lângă intrarea căminului unde locuiau, pe care ei îl numiseră „Castel”, era castelul lor, şi postul de radio pe care‑l înfiinţaseră se numea „Radio Castel”, şi am avut o experienţă minunată împreună pentru că am împărţit spaţiul, în sensul că ei pictau până la înălţimea lor, iar de la înălţimea lor, în sus, am pictat eu şi aşa au rezultat două compoziţii, una mai nonfigurativă, cu o anumită simbolistică, şi cealaltă, a lor, care era o lucrare colectivă în care invocau locuri, întâmplări, oameni la care ei nu aveau acces, dar pe care şi le doreau: casa, grădina, părinţii… Aceea a fost una dintre primele încercări de street art din Vâlcea, acum se fac tot felul de aberaţii şi cred că e timpul ca lucrurile aceste să fie reglementate pentru a‑i împiedica pe neaveniţi să producă kitsch şi non‑educaţie. De curând, o fundaţie care se ocupă de implementarea unor proiecte de street art a contactat Filiala Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici şi primăria pentru un parteneriat în vederea jurizării celor care‑şi doresc să vină într‑un proiect de acest gen şi de aici încolo cred că lucrurile se vor reglementa.
Să continuăm însă cu alte proiecte importante finalizate la Vâlcea, de‑a lungul timpului, în parteneriat cu Fundaţia HAR.
După momentul „Habitat şi Artă în România” a urmat, în 1999, cu ocazia eclipsei totale de soare, momentul memorabil „Arta în drum spre muzeu”. A fost prima şi cea mai importantă expoziţie de artă plastică, într‑un spaţiu neconvenţional, din România, zidul de cetate al Râmnicului. Au participat circa 70 de artişti din toată ţara şi expoziţia a fost agrementată şi cu alte genuri de artă: un concert de percuţie, demonstraţii de body painting, prezentări de modă etc. şi am fost puşi în situaţia nemaiîntâlnită de a păzi expoziţia cu gardieni non‑stop, pentru că mii de oameni au vizitat‑o. Am profitat de faptul că eclipsa a avut la Râmnic punctul de maximă vizibilitate şi le‑am dăruit oamenilor un produs cultural pe care l‑au apreciat. Apoi, îmi amintesc de un alt proiect, derulat în parteneriat cu Fundaţia HAR, anume simpozionul „Tradiţie şi Postmodernitate”, un proiect cu mai multe capete desfăşurat la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni: şcoala de vară pentru studenţi şi masteranzi ai facultăţillor de artă, punerea în dialog a artei contemporane cu arta tradiţională, prezentarea unor metode moderne de restaurare şi conservare, restaurarea unei case din muzeu, relocarea şi restaurarea a două biserici de lemn monument istoric din Vâlcea, editarea revistei „Ianus” şi multe altele. Parteneriatul cu Fundaţia HAR a fost cel mai important moment din existenţa noastră, din păcate întrerupt prin plecarea dintre noi a lui Alexandru Nancu. Trebuie să punem cândva laolaltă toate mărturiile acelei perioade pentru ca cei care vin după noi să ştie. Memoria oamenilor e scurtă, dar sper că vor veni după noi alţii, care să redescopere ce s‑a realizat atunci.
De foarte curând a ieşit de sub tipar albumul Filalei Râmnicu Vâlcea a UAP, un volum foarte frumos şi consistent, cum nu are nici o altă filială, nici măcar Bucureştiul. Cum aţi reuşit o aşa izbândă?
Este rodul unei munci de echipă ce s‑a materializat într‑un produs cultural care ne face cinste. E un model şi pentru celelalte filiale din ţară pentru că e foarte important ca lumea să afle că exişti, să afle cu ce ne ocupăm noi, şi pentru ca autoritatea locală să aibă un motiv să suţină demersul grupurilor zonale de artişti. Cred că deocamdată noi suntem singura filială din ţară care ne‑am găsit surse alternative de finanţare şi nu stă cum mâna întinsă la autoritatea locală.
Te‑aş ruga acum să revenim în zilele noastre şi să‑mi spui ce proiecte ai în vedere în viitorul apropiat.
Un proiect despre care vorbesc acum în premieră va fi Salonul naţional de artă contemporană „Cecilia Cuţescu Storck”, care va avea loc la Călimăneşti. Apoi, suntem parteneri în proiectul de la Măciuca, judeţul Vâlcea, Tabăra Internaţională de Sculptură în Piatră, un simpozion de creaţie unic în felul lui în România, organizat de Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”. În parteneriat cu Arhiepiscopia Râmnicului vom organiza la mănăstirea Cozia o tabără de icoană pe sticlă şi miniatură.
O ultimă întrebare. De câţiva ani ai devenit vicepreşedinte pentru teritoriu al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Te‑a ajutat sau te‑a împiedicat în activitatea ta artistică această nouă responsabilitate pe care ţi‑au acordat‑o colegii de breaslă?
Am avut ocazia să cunosc mai bine mecanismele de funcţionare ale Uniunii, să fiu util, şi cred că cele două sau trei evenimente pe care le‑am organizat eu vor fi în măsură să rebrenduiască Uniunea Artiştilor Plastici, această breaslă destul de defavorizată în ultimii 30 de ani. Ele sunt: Salonul Naţional de Artă Contemporană, de care m‑am ocupat serios, iar ediţia din 2018 a fost prima prin care am reînnodat tradiţia saloanelor naţionale din perioada interbelică. De asemenea, m‑am ocupat şi de realizarea albumului salonului din anul centenar şi nu în ultimul rând am introdus un nou format, care‑mi aparţine, de organizare a galei premiilor Uniunii Artiştilor Plastici din România, un eveniment extrem de important pentru breaslă, de recunoaştere a excelenţei. Un eveniment de bun augur, pentru că Uniunea a început să fie luată în seamă de către autoritatea locală şi naţională. Am organizat prima ediţie a Galei Premiilor la Râmnicu Vâlcea, cu susţinerea Ministerului Culturii, a Primăriei Râmnicului şi a unor sponsori locali. A doua ediţie am organizat‑o în colonia pictorilor de la Baia Mare, cea de a treia a fost organizată la Târgu Jiu, odată cu festivitatea de decernare a premiilor Brâncuşi, iar anul trecut, din motive de pandemie, ne‑am restrâns şi am organizat această festivitate la Combinatul Fondului Plastic. Anul acesta nădăjduim că evenimentul va avea loc la Palatul Culturii din Iaşi. Mă bucur că am reuşit, împreună cu colegii din Consiliul Director, să mutăm sediul Uniunii la Combinatul Fondului Plastic şi să găsim resurse externe, pot să spun că am atras fonduri de peste 600.000 de euro pentru modernizarea spaţiilor din cadrul combinatului şi reconversia acestui spaţiu industrial într‑unul cultural. Aici va fi cel mai important centru de iradiere a culturii vizuale contemporane din România.
■ Pictor, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi preşedinte al Filialei Râmnicu Vâlcea a UAP
Luiza Barcan în dialog cu Gheorghe Dican
