Contemporanul » (Con)texte » Nietzsche şi ucenicii vrăjitori (II)

Nietzsche şi ucenicii vrăjitori (II)

Distincţia devenită clişeu dintre apetitul pentru formă al scriitorului occidental şi realismul psiho-⁠social al prozei ruse este invalidată în Dostoievski-⁠Nietzsche. Elogiul suferinţei, printr-⁠un exerciţiu hermeneutic plin de revelaţii şi de tensiune a argumentării, ce pare să fi acaparat toate forţele intelectual-⁠afective ale autoarei, dându-⁠i uneori cititorului sentimentul că e martorul indiscret al febrilei sale căutări de sens, cu ezitări, îndoieli, cântăriri de argumente şi judeţ cu sine însăşi, în vreme ce deschide evantaiul ipotezelor interpretative şi dă meditaţiei trup de litere.

Practica literară – romanul – şi metadiscursul (eseul) ar fi putut să o determine pe Aura Christi să-⁠l urmeze pe Nietzsche în păstrarea dualităţii artă-⁠viaţă ca mod de articulare a lumilor sale textuale. A ales însă modelul dostoievskian, de alăturare până la identificare, a di­mensiunilor vita şi visio ale propriei personalităţi, zidite, cum mărturisea de curând, între cărţi. Nu numai că a alăturat „giganţi literari din două culturi total diferite”, cum a remarcat romancierul Nicolae Breban cu ocazia lansării volumului eseistic dedicat lui Nietzsche şi Dostoevski, dar a îngăduit totodată acestei fotografii de familie să developeze un întreg câmp de relaţii literare şi polemici estetice voalate din amurgul secolului al XIX-⁠lea.

Conceptul de literatură universală, devenit recent model de studiu, în condiţiile contextualizărilor tot mai extinse şi numeroase ale hermeneuticii literare, este admirabil slujit de dubla perspectivă, contemporană celor doi, şi contemporană nouă, prin comentariile lui Foucault, Deleuze, Vattimo… Distincţia devenită clişeu dintre apetitul pentru formă al scriitorului occidental şi realismul psiho-⁠social al prozei ruse este invalidată în Dostoievski-⁠Nietzsche. Elogiul suferinţei, prin­tr-⁠un exerciţiu hermeneutic plin de revelaţii şi de tensiune a argumentării, ce pare să fi acaparat toate forţele intelectual-⁠afective ale autoarei, dându-⁠i uneori cititorului sentimentul că e martorul indiscret al febrilei sale căutări de sens, cu ezitări, îndoieli, cântăriri de argumente şi judeţ cu sine însăşi, în vreme ce deschide evantaiul ipotezelor interpretative şi dă meditaţiei trup de litere.

Dacă relevanţa etică a filosofiei sumbre, universal nihiliste, instaurate în Occident odată cu teoriile despre degenerare sau entropie, iar, în Rusia, sub ameninţările anarhismului politic ce aveau să ducă la însângeratul Octombrie şi coşmarul social ulterior, e de ceva vreme subiect al unei istorii literare comune, în schimb familiaritatea lui Dostoiev­ski cu ideile estetico-⁠poetice ale vremii sau felul în care le antcipează, chiar, e surprinzătoare. Aura Christi are o intuiţie remarcabilă a coridoarelor narative pe care merită să le lumineze, la lumina citatului sau comentariului refăcându-⁠se treptat o adevărată agendă estetico-⁠ideologică.

Dostoievski îl anticipează cu aproape cincizeci de ani pe William Butler Yeats, de exemplu, prin definiţia negativă a frumuseţii: „frumuseţe teribilă”, lumea pe care o exprimă păcătuind prin instabilitate, prin plonjonul brusc în haos, prin absenţa acelei idei împărtăşite de societăţile tradiţionale ce constituiau fundamentele întregii ierarhii de valori.

Aluzia strecurată fin în Crimă şi pedeapsă la „rugurile şi mormintele” parnasianului Gautier sugerează cât de inadecvat era idealul clasic de frumuseţe, „pulcheria”, în Rusia paraliziei spirituale, a conflictelor politice care puneau la încercare potenţialul de cruzime, când al anarhiştilor, când al stăpânirii, sau a uzării tuturor valorilor sub acţiunea corozivă a vulgarităţii burgheziei banului. Pulcheria Alexandrovna simte doar oroare în faţDostoievski-Nietzsche-Elogiul-suferinteia sorţii fiului. Nu vede dimensiunea sublimă a singurului destin exemplar care mai era posibil într-⁠o lume căzută: căinţă, înţelegerea, convertirea la bine. Frumuseţea clasică nu are umbre, nu cunoaşte accidente. Această nouă frumuseţe apare, ca şi eroismul vieţii moderne la Baudelaire, doar celor declasaţi, marginali, imigranţi. Aura Christi întârzie mult asupra intrigii biblice, în esenţă, a căderii şi redempţiunii, evitând însă cu inteligenţă teleologia acesteia. Apelând la conceptul de genealogie al lui Foucault, autoarea se foloseşte totodată de revoluţia operată de Nietzsche în domeniul moralei: morala nu e ceva inerent, justificat în absolut, ci o construcţie contingentă, una dintre multele posibile, cu valoare provizorie, dar comensurabilă. Adevăratul păcat al lui Raskolnikov, înţelegem acum, este trufia de a-⁠şi imagina că el îşi este propriul legiuitor. Dintr-⁠un tip byronic, alienat, care se consideră superior semenilor, el se transformă într-⁠un tip goethean, care se conduce după ceea ce e universal omenesc, care recunoaşte justeţea legii, pedepsei, lumea încetând să-⁠i mai pară absurdă. Autoarea vede în el un eu kierkegaardian, nefericit de condiţia în care îl aruncă societatea, dar care, sub influenţa unei „etern feminin” Solveig (Peer Gynt), îşi ucide „eurile nihiliste” şi îşi dobândeşte „libertatea individuala şi voinţa de putere fără de care nu poate fi el însuşi”. Dacă Dumnezeu a murit (Aşa grăit-⁠a Zarathustra), Dostoievski umple golul metafizic cu spiritul uman, parafrazând biblicul „Când Dumnezeu e lângă mine, de ce m-⁠aş teme?”: „Cu cât o să ai mai mult suflet, cu atât o să te temi mai puţin”. În vreme ce crima fusese simptomul anihilării feţei celuilalt în numele unei idei abstracte, salvarea îi vine de la recunoaşterea celuilalt ca normă a trăirii cu sens. Foarte curând avea regimul bolşevic brutal să uite lecţia lui Dostoievski, înecând acţiunea morală şi socială în metafizica politică şi religia oamenilor îndumnezeiţi.

Ca şi Nietzsche, Dostoievski gândeşte existenţa ca pe un consum maxim de energie psihică, a cărei valoare e dată de intensitatea trăirii. Tocmai de aceea el refuză soluţia facilă a dezertării în epicureism estetic, ca „subtilă formă de deghizare” a personalităţii. Cu Dostoievski rămânem mereu în lumea istorică, în realitatea, nu în teatrul (reprezentările schopenhaueriene) pasiunilor. Valorile nu sunt complet relativizate. Sentimentele negative – ura, zgârcenia, violenţa – sunt acceptate doar ca exerciţii ce conduc în final şi dialectic la virtute. Arta nu se substituie niciodată valorilor etice şi sociale, ca în Occidentul estetismului decadent: Lukian Timofeevici, personajul lui Dostoievski, respinge şi el burghezul dispreţuit de Baudelaire, dar în numele ideii care uneşte omenirea în visul faustic, goethean: „Există ceva mai puternic decât rugurile şi flăcările care călăuzeşte inima şi fertilizează izvoarele vieţii”. Dostoievski a rămas departe şi de lumea alienantă a capitalului şi de amoralismul estetic. Ca şi Prinţul Mîşkin, era conştient de dispariţia pentru totdeauna, în lumea modernă, a romantismului aristocratic atribuit Evului Mediu.

Cu o intuiţie rară la un poet, Baudelaire identificase momentul căderii în haos în zilele Revoluţiei Franceze, al cărei amestec de idealism şi oroare continua să acţioneze ca o radiaţie imanentă într-⁠o lume fără repere. Aruncat în această lume, Dostoievski nu se mulţumeşte să taie nodul gordian, alegând soluţia estetică, asemeni lui Kierkegaard, Schopenhauer sau Nietzsche. Aura Christi insistă asupra superiorităţii soluţiei sale etice, a acceptării calvarului suferinţei purificatoare şi a ideii de viaţă ca o cale a „facerii sufletului”. Acest model spiritual presupune suspendarea voinţei de putere în sens eroic. Adevărata forţă e dovedită de ceea ce contravine instinctului primar, barbaric: blândeţea, asumarea vinei, frumuseţea pentru care se pregăteşte Mîşkin, un Don Quijote al secolului al XIX-⁠lea. Frumuseţea, nu formală, ci morală, crede el, va salva omenirea. Nobleţea la care invita Shakespeare: „Cei care au puterea, dar nu abuzează de ea…”

Cartea Aurei Christi a fost, după propria mărturisire, inspirată de istoria evenimentelor recente, pe care le-⁠a resimţit ca actor în teatrul de operaţiuni al veşnic instabilului Est. În abulia şi superficialitatea generală, e un contrapunct de intensitate a trăirii şi implicare existenţială. Modelul Dostoiev­ski-⁠Nietzsche e remediul anti-⁠fundamentalist într-⁠o societate care păstrează stilul terorist, schimbând doar clişeele dogmatismului şi obiectele de cult. Dreptul de expresie sau spiritul critic sunt suspendate când e vorba de „Europa”, „justiţie” şi alte intangibile. Chiar şi un intelect mediocru ştie că nimic nu e bun sau rău în întregime sau în absolut. O adâncă plecăciune Uniunii Europene care a blocat ACTA, însă pentru cineva care a citit oricât de puţin despre Ucraina martiră, eroică şi idealistă, scena în care i Revista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-27s-⁠a oferit un tratat de aderare cu o mână şi un sac cu bani cu cealaltă a amintit prea puternic de primul prim-⁠ministru al Angliei, Robert Walpole, care spunea că oricine are un preţ şi de obicei avea dreptate… Da, Ucraina va semna un tratat politic, dar să ne îndrăgostim mai întâi…

Concomitent cu convertirea dostoievskiană a unui poliţist, care declara la Speranţa TV că regretă vremea când trimitea oameni după gratii, înrăindu-⁠i şi mai mult şi frustrând inocenţii din familie, alegând acum consilierea şi medierea, citim şi constatarea amară a unui distins universitar, Corneliu M. Crăciunescu, referitoare la prăbuşirea standardelor şi execuţiile sumare, puciste din domeniu, ce amintesc uneori de tribunalele secrete ale Inchiziţiei: „Punctul meu de vedere este că, faţă de prăbuşirea morală iminentă a societăţii, singura scăpare – daca mai există – ar fi exemplul de verticalitate al elitelor. Or, cu excepţia perioadei interbelice, nu cred că mai există asemenea oameni pe la noi. Eu îmi fac însă datoria de a încerca să îi caut”.

Elogiul suferinţei e o carte erudită, dar nu aici îi vedem meritul principal, ci în amestecul de ethos şi pathos care filtrează argumentaţia în jurul ideii că insensibilitatea sau paralizia spirituală sunt un fel de moarte, atât pentru individ, cât şi pentru societate. O căutare a drumului către semeni sunt toate cărţile Aurei Christi, care pare să se întrebe cu privire la poporul căruia toţi marii scriitori ar dori să-⁠i fie profeţi şi călăuze: „Oare-⁠ai să fii aşa cum te-⁠am visat?”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now