Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Alex. Ştefănescu: Scrisoarea IV de Mihai Eminescu la o nouă lectură

Alex. Ştefănescu: Scrisoarea IV de Mihai Eminescu la o nouă lectură

Cavalerul este invitat nu în buduar, ci la o plimbare cu barca pe mare, ceea ce este mai romantic şi mai… productiv pentru poezie, dându-⁠i lui Eminescu ocazia să se desfăşoare ca exeget al iubirii. După primirea de către femeie a musafirului nocturn în dormitor şi stingerea lămpii, poetul n-⁠ar mai fi avut nimic de descris şi ar fi trebuit să se îndepărteze în vârful picioarelor

Eminescu a numit cele cinci lungi poeme eseistice ale sale, toate discursive şi digresive, Scrisori. Le-⁠a numit însă şi Satire (era o modă franţuzească în epocă; Grigore Alexandrescu a rămas în istoria literaturii cu Satiră duhului meu). Dacă adoptăm termenul, putem considera Scrisoarea IV o satiră a modului cum era trăită dragostea în societatea românească din a doua jumătate a secolului nouăsprezece. Din punctul de vedere al poetului, ceea ce înţelegeau contemporanii săi prin dragoste era de fapt o caricatură de dragoste.

Eminescu începe prin a descrie o scenă de dragoste sublimă petrecută în trecutul îndepărtat ca termen de comparaţie pentru ceea ce se întâmpla în vremea lui. Înainte de a-⁠i aduce în prim-⁠plan pe protagonişti, ne oferă o panoramă a peisajului:
„Stă castelul singuratic, oglindindu-⁠se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;/ Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,/ Dând atâta întunerec rotitorului talaz.”

Trebuie să ne oprim o clipă din transcrierea citatului pentru a admira arta lui Eminescu de a accede la grandoare fără grandilocvenţă. Un rol important joacă aici aparent insignifiantul verb „a sta”, valorificat de poet cu un instinct artistic sigur. Esenţa existenţei castelului este faptul că stă, că nu se clinteşte, că rămâne mereu în acelaşi loc, pe malul lacului, ca parte constitutivă a priveliştii. Ca o certificare a acestei imobilităţi pline de măreţie este menţionată umbra lui care doarme de veacuri în adâncul apei clare. O umbră care, aşa lipsită de greutate cum este, nu se mişcă totuşi niciodată, dă o şi mai tulburătoare sugestie de încremenire şi intangibilitate.

Banalul adjectiv pronominal nehotărât atâta este şi el exploatat cu iscusinţă. În construcţia atâta întuneric el schimbă calitatea întunericului, îl face mai dens, iar prin aceasta evocă, în mod surprinzător, masivitatea castelului. Fără îndoială că un castel cu ziduri subţiri ar proiecta pe „rotitorul talaz” tot atâta întuneric ca unul cu ziduri groase. Dar emoţia estetică are o logică a ei, alta decât logica propriu-⁠zisă, astfel încât un întuneric greu, compact ne face să ne gândim neapărat, oricâtă fizică am cunoaşte, la un edificiu de o greutate colosală, impenetrabil.

Să continuăm transcrierea citatului:
„Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur’ numa/ Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma./ Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,/ Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-⁠o înconjoară,/ Răsăritul ei păzindu-⁠l ca pe-⁠o tainică comoară./ Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-⁠o taie/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie./ Papura se mişcă-⁠n freamăt de al undelor cutrier,/ Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-⁠un grier…/ E atâta vară-⁠n aer, e atât de dulce zvonul…”

Castelul şi împrejurimile sunt vizualizate cu atâta precizie, încât, după lectura versurilor, rămâi cu impresia că ai văzut o secvenţă de film, nu că ai citit un fragment de poezie. Poetul alege inspirat exact acele elemente care evocă grandoarea castelului şi farmecul nopţii de vară. Din întregul castel remarcă perdelele care „scânteie brumate” după geamuri, ascunzând ceea ce se petrece în interior şi mărind misterul edificiului. Din vastul peisaj reţine numai acele contururi pe care le face vizibile Luna pe măsură ce urcă pe cer. Din vietăţile încă active noaptea aduce în prim-⁠plan lebedele, cu graţia lor de fiinţe nepământeşti.

Remarcabil este şi erotismul difuz din atmosferă (parcă ne aflăm în piesa lui Shakespeare, Visul unei nopţi de vară): „Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-⁠un grier…/ E atâta vară-⁠n aer, e atât de dulce zvonul…”

Eminescu foloseşte într-⁠un mod original cuvântul de origine slavă „zvon”, exploatându-⁠i expresivitatea latentă. E atât de dulce zvonul, adică e atât de dulce chemarea fără adresă precisă care pluteşte n aer, rezultată din interferarea mesajelor a mii de vietăţi invizibile. Numai Mihail Sadoveanu va mai asocia „zvon” cu „dulce”: „zvonul cel dulce al paserilor”. Omiţând să precizeze natura zvonului Eminescu creează impresia că ispita şi promisiunea vin de peste tot, ca un efluviu ameţitor. Nu întâmplător, până şi greierele suspină somnoros (lasciv) în iarba înflorită.

*

După această panoramare a peisajului, aparatul de filmat se opreşte asupra „cavalerului” venit la castel să-⁠i facă o serenadă iubitei, sub balconul ei:
„Singur numai cavalerul suspinând privea balconul/ Ce-⁠ncărcat era de frunze, de îi spânzur’ prin ostreţe,/ Roze roşie de Şiras şi liane-⁠n fel de feţe.”

Ce sunt rozele de Şiras? În poezia persană sunt cântate grădinile de trandafiri cu miresme îmbătătoare din Shiraz (oraş din sud-⁠vestul Iranului, în care se află azi mormintele poeţilor Hafiz şi Saadi). Rozele de Şiras din Scrisoarea IV sunt fără îndoială rozele de Shiraz. Tocmai până în Iran a trebuit să meargă cu gândul Mihai Eminescu pentru a aduce trandafirii de care avea nevoie pentru împodobirea balconului din poezia sa! Cu un excepţional simţ al concreteţii, el ne face să vedem cum atârnă trandafirii şi lianele printre vergelele care susţin balustrada balconului. Această luxurianţă vegetală contribuie şi ea la crearea atmosferei de erotism în care cavalerul îşi face auzit cântecul de ademenire:
„«O arată-⁠mi-⁠te iară-⁠n haină lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-⁠aş privi o viaţă-⁠ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.// Vino! Joacă-⁠te cu mine… cu norocul meu… mi-⁠arun-că/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-⁠atât de albă noaptea, parc-⁠ar fi căzut zăpadă./ Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,/ Să mă-⁠mbete acel miros de la pânzele de in;/ Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-⁠a lui mână,/ Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!»”

Acest discurs amoros se distinge, printre alte discursuri similare din opera eminesciană, prin senzualitatea lui orientală. Portretul propriu-⁠zis al femeii iubite încă este angelic:
„Te-⁠aş privi o viaţă-⁠ntreagă în cununa ta de raze”…

Dar propunerile pe care i le face adoratorul ei sunt de o lascivitate rafinată (presupunând o amânare a plăcerii):
„Vino! Joacă-⁠te cu mine…”;
„mi-⁠aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă”;
„Ori în umbra parfumată a buduarului să vin”…

O floare care a stat mult timp, până s-⁠a veştejit, la sânul iubitei, şi care se desprinde şi cade lent pe corzile ghitarei – iată o contopire simbolică a două intimităţi, o împreunare stilizată (şi perversă) a femeii şi bărbatului. Mai că nu ne vine să credem că găsim, la Eminescu, asemenea versuri, încărcate de o voluptate dogoritoare.

Prin cântecul său, cavalerul o înfăşoară pe iubită „în zale gasteropodale” (urmând parcă instrucţiunile unui alt poet român, Ion Barbu, din secolul douăzeci: „Uite o fată,/ Lunecă o dată,/ Lunecă de două/ Ori până la nouă,/ Până o-⁠nfăşori/ În fiori uşori,/ Până-⁠o torci în zale/ Gasteropodale.” – poemul Uvedenrode din volumul Joc secund, 1930). El îşi încheie discursul de seducere a femeii cu două versuri în care îşi imaginează, optimist, ce se va întâmpla dacă va fi acceptat în buduar:
„Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-⁠a lui mână,/ Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!”
Serenada are în cele din urmă efect:
„Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,/ Între rozele de Şiras şi lianele albastre;/ Dintre flori copila râde şi se-⁠nclină peste gratii −/ Ca un chip uşor de înger e-⁠arătarea adoratei −/ Din balcon i-⁠aruncă-⁠o roză şi cu mânile la gură,/ Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;/ Apoi iar dispare-⁠n luntru… auzi pasuri ce coboară…”

Cavalerul este invitat nu în buduar, ci la o plimbare cu barca pe mare, ceea ce este mai romantic şi mai… productiv pentru poezie, dându-⁠i lui Eminescu ocazia să se desfăşoare ca exeget al iubirii. După primirea de către femeie a musafirului nocturn în dormitor şi stingerea lămpii, poetul n-⁠ar mai fi avut nimic de descris şi ar fi trebuit să se îndepărteze în vârful picioarelor. Cu cei doi instalaţi însă în „Luntrea cu-⁠ale ei vintrele spânzurate de catarg”, Eminescu se poate lansa în descrieri de o frumuseţe fără seamăn.

*

Lui Eminescu îi reuşeşte întotdeauna descrierea peisajului nocturn. Prin mijloace nemaifolosite de alţii înaintea lui, ne face să vedem totul, ca şi cum am fi acolo, şi ne face să-⁠l vedem în acelaşi timp pe el însuşi cuprins de beatitudinea contemplării. Citind următoarele patru versuri nu ştim ce să admirăm mai mult: priveliştea misterioasă, plină de măreţie, sau privirea poetului, care nu se mai satură să înregistreze splendoarea nopţii:
„Luna… luna iese-⁠ntreagă, se înalţ-⁠aşa bălaie/ Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,/ Ce pe-⁠o repede-⁠nmiire de mici unde o aşterne/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne”.

Remarcăm, ca de obicei, concreteţea sublimului. Alţi poeţi din secolul nouăsprezece îşi fac iluzia că reconstituie sublimul folosind superlative şi interjecţii. Eminescu acţionează ca un inginer al frumuseţii, explicând fabricarea sublimului în natură. Cum anume durează luna o cărare de văpaie pe suprafaţa apei? „Ca pe-⁠o repede-⁠nmiire de mici unde o aşterne”.

Ne vine în minte Leonardo da Vinci, care folosea în mod firesc ştiinţa (matematica, geometria, anatomia) pentru înţelegerea şi reconstruirea armoniei lumii în laboratorul său de artist. În mod similar, privirea de visător a lui Eminescu datorează mult educaţiei sale ştiinţifice. În descrierea peisajului nocturn din Scrisoarea IV, poetul explică şi iluzia optică pe care o creează ridicarea lunii pe cer:
„Şi cu cât lumina-⁠i dulce tot mai mult se lămureşte,/ Cu-⁠atât valurile apei, cu-⁠atât ţărmul parcă creşte./ Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape/
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.”

În esenţa ei, poezia lui Eminescu este una explicativă, nu exclamativă. Numai la Shakespeare şi la câţiva alţi poeţi de anvergura lui mai găsim o asemenea capacitate de înţelegere a lumii. Eminescu înţelege, printre altele, că în dragoste există o umilinţă care nu umileşte. Nu este numai punctul de vedere al unui romantic, adept al unei iubiri absolute, duse până la autodesfiinţare, ci şi acela al unui psiholog, care interpretează renunţarea fiecărui îndrăgostit la sine ca pe o formă de contopire cu celălalt şi de servire a unei cauze mai înalte decât aceea a eului (această cauză poate fi, ca la toţi oamenii, crearea unei noi fiinţe sau, ca numai la unii oameni, trăirea a ceva foarte înalt). Ardoarea dăruirii – umilinţă care nu umileşte – este ceea ce răzbate din cuvintele spuse de castelana aflată în luntre, pe lac, cu artistul care îi cântase cu puţină vreme înainte o serenadă sub balcon:
„− Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-⁠o roabă,/ Când durerea ta din suflet este singura-⁠mi podoabă./ Şi cu focul blând din glasu-⁠ţi tu mă dori şi mă cutremuri,/ De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;/ Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-⁠i,/ Cu-⁠a lui umed-⁠adâncime toată mintea mea o mistui…/

Dă-⁠mi-⁠i mie ochii negri… nu privi cu ei în laturi,/ Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-⁠o să mă mai saturi,/ Aş orbi privind într-⁠înşii… O, ascultă numa-⁠ncoace,/
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează şi izvoarele-⁠i albastre/ Povestesc ele-⁠n de ele numai dragostele noastre/ Şi luceferii ce tremur-⁠aşa reci prin negre cetini,/ Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-⁠s prietini…/ Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,/ După propria lor voie să ne ducă unde repezi,/ Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,/ Pretutindeni fericire… de-⁠i viaţă, de e moarte».”

Butonul intensităţii trăirii este dat la maximum. Frumuseţea de vis a nopţii de vară, lascivitatea fastuoasă a naturii, farmecul plimbării cu barca pe lac, sub luna care proiectează pe apă o dâră de lumină, solemnitatea aristocratică a gesticulaţiei celor doi îndrăgostiţi, totul contribuie la idealizarea întâlnirii amoroase. O femeie mai precaută aflată în situaţia eroinei lui Eminescu ar remarca fără îndoială excesul de regie şi s-⁠ar întreba dacă nu cumva bărbatul cu ghitara a complotat cu luna, trandafirii şi lacul ca să o cucerească.

*

Bărbatul cu ghitara nu este însă decât un figurant folosit de Eminescu într-⁠o demonstraţie. Poetul a recurs la grandioasa punere în scenă cu un scop: să ofere un termen de comparaţie strivitor pentru modul cum se practică dragostea în vremea lui. După ce îi transportă pe cititori într-⁠un altădată fabulos (ca şi în Epigonii), el îi trezeşte brutal la stilul de viaţă lipsit de poezie al contemporanilor.

„Azi n-⁠ai chip în toată voia în privirea-⁠i să te pierzi,/ Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-⁠o desmierzi,/ După gât să-⁠i aşezi braţul, gură-⁠n gură, piept la piept,/ S-⁠o întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept!/ Aşi! Abia ţi-⁠ai întins mâna, sare ivărul la uşă,/ E-⁠un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă…/

Iute capul într-⁠o parte şi te uiţi în jos smerit…/ Oare nu-⁠i în lumea asta vr’un ungher pentru iubit?/ Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-⁠n scaun ţepeni,/ Tu cu mânile-⁠ncleştate, mai cu degetele depeni,/ Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi/ Şi-⁠n probleme culinare te încerci a fi isteţ.”

Acest tablou de familie, cu vârstnici indiscreţi şi prozaici, care îi spionează pe tinerii îndrăgostiţi, gândindu-⁠se, fără îndoială, la instituţionalizarea iubirii lor, este caricatural-pitoresc. Visătorul Eminescu are în mod surprinzător, cum am mai putut observa, un dezvoltat simţ al comediei umane. El şarjează atitudinile personajelor ca să le evidenţieze grotescul (altfel invizibil, întrucât a intrat de multă vreme în firescul vieţii de fiecare zi):
„Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-⁠n scaun ţepeni”…
El dezvoltă, într-⁠un discurs vehement, şi o idee filosofică nu lipsită de o anumită cruzime, aceea că, în dragoste, nu este vorba de conştiinţă şi alegere, că instinctul sexual îi pune în mişcare pe oameni, în maniera în care un păpuşar însufleţeşte păpuşile. Că ei nu se îndrăgostesc, ci dau curs unei porniri pe care n-⁠o înţeleg şi căreia nu i se pot opune:
„Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce le-⁠abate şi la pasări de vreo două ori pe an?/ Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,/ El cu gura voastră râde, el se-⁠ncântă, el şopteşte,/ Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg./ Nu simţiţi c-⁠amorul vostru e-⁠un amor străin? Nebuni!/ Nu simţiţi că-⁠n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?/
Nu vedeţi c-⁠acea iubire serv’ o cauză din natură?/ Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?”

Merită admirată retorica infailibilă de care se foloseşte poetul (ar fi putut fi, fără îndoială, un bun avocat; a şi fost de altfel – în publicistică – un avocat al poporului său). Dar reacţia de dezgust provocată de descoperirea cauzei secrete a iubirii („o cauză din natură”) este a unui… adolescent. Eminescu se indignează ca şi cum ar fi descoperit o mistificare în frumuseţea dragostei. O dezamăgire similară trăiesc elevii de liceu când li se vorbeşte despre ovare, testicule şi spermatozoizi. O deplină maturitate intelectuală presupune, dimpotrivă, entuziasmul faţă de aceste dezvăluiri care completează imaginea dragostei şi îi conferă dramatism; poetul, matur înaintea altora din generaţia lui în multe alte privinţe, rămâne până la sfârşitul vieţii imatur în înţelegerea dragostei.

De la oroarea provocată de fiziologia dragostei şi până la misoginism nu e decât un pas, pe care Eminescu îl şi face de multe ori. El idolatrizează femeia şi tot el o persiflează violent, retrăgându-⁠i instantaneu complimentele exorbitante. Portretul generic al femeii devine portretul unei femei frivole, mereu disponibile, cu o inteligenţă minimă.

Sesizând imaturitatea poetului în reprezentarea femeii, nu se poate totuşi să nu remarcăm imaginaţia lui satirică. Personajele şi scenele descrise de Eminescu (din perspectiva cuiva care rătăceşte pe străzi şi priveşte prin ferestre) sunt expresive şi compun un spectacol vivant al vieţii de salon din epocă:
„Şi s-⁠o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,/ Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?/ S-⁠auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,/ Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?”

În faţa acestui spectacol al frivolităţii, poetul se retrage din prezumtiva competiţie cu alţi bărbaţi în nepăsarea lui dintotdeauna: „e acelaşi cântec vechi/ Setea liniştei eterne care-⁠mi sună în urechi”…
Liniştea care sună… Nu e doar un mod paradoxal de a sugera liniştea (găsim şi la alţi autori ideea de linişte asurzitoare), ci şi o primă semnalare a dereglării maşinăriei gândirii. Eminescu include pentru prima dată în portretul lui nebunia:
„P-⁠ici, pe colo mai străbate, câte-⁠o rază mai curată/ Dintr-⁠un Carmen Saeculare ce-⁠l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,/
Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-⁠mi trece vântul, capul arde pus­tiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…/ Unde-⁠s şirurile clare din viaţa-⁠mi să le spun?/ Ah! Organele-⁠s sfărmate şi maestrul e nebun!”

„Şi în gându-⁠mi trece vântul, capul arde pus­tiit”; „Unde-⁠s şirurile clare din viaţa-⁠mi să le spun?” – este zguduitoare această reprezentare a unei minţi în dezagregare. Eminescu pune în directă legătură dezamăgirea pe care i-⁠a provocat-⁠o dragostea cu prăbuşirea lucidităţii lui. Este o declaraţie melodramatică, nu foarte diferită de aceea făcută de Chiriac amantei lui în piesa lui Caragiale, O noapte furtunoasă:
„Tocmai pentru că nu le-⁠am uitat [momentele frumoase trăite de cei doi, n.n.], vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-⁠mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-⁠mă: adio, viaţă!”

Dar reprezentarea propriu-⁠zisă a dezastrului unei conştiinţe atotcuprinzătoare are un dramatism ieşit din comun şi nu mai aminteşte prin nimic de Caragiale. Versul interogativ „Unde-⁠s şirurile clare din viaţa-⁠mi să le spun?” – straniu, zguduitor – ne urmăreşte multă vreme.

■ Din volumul Eminescu, poem cu poem,
în curs de apariţie

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

  1. negut_marcel@yahoo.com'

    Ce ați vrut să sugerați în pasajul: „Eminescu include pentru prima dată în portretul lui nebunia”?

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest