Către Hypnos
I
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind;
strigăt prin somn cădeau cuvintele
născându-i din ultima silabă.
Creşteau dormind, se îndrăgosteau
dormind şi nunta
şi-o celebrau în somn.
Întemeiau aşezări de cuvinte, în somn.
Femeile lor năşteau în somn,
iar ei, cu toţii, îmbătrâneau
în somn
şi mureau astfel.
Tineri dormind, le luau locul
în vis,
noi şi sfâşietoare cuvinte adormite
înlocuiau
vechile, profund adormitele
cuvinte.
II
Dar să se trezească,
aceasta
nu o voia, nici unul.
Ei trăiau în somn pentru că
numai în vis
trăiau cu tot trupul deodată.
Păsările lor zburau dormind, 
peştii lor înotau dormind.
Caii lor galopau în somn
şi toamna
în vii, se coceau struguri
de vis.
Nimenea şi
nici unul nu voia să se trezească,
pentru că numai astfel
forma lor le aparţinea
în întregime şi toată
deodată.
III
Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu trăiesc în ei înşişi.
Spuneau că cei treji
nu sunt altceva decât
privire, atunci când privesc,
auz, atunci când aud,
durere, atunci când se-ndurerează.
Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu sunt în stare
să-şi locuiască
tot trupul deodată
ci, 
ca şi cum ar fi goi
pe dinăuntru,
ei, cei treji, aleargă tot timpul
în ei înşişi
fiind rând pe rând
numai o gleznă
sau
numai o tâmplă
sau
numai un braţ –
restul trupului azvârlindu-şi-l
rând pe rând în tenebre.
IV
Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
„Cei fără de trup”
Dar ura lor
din când în când devenea
colosală
pentru că, spuneau ei,
însăşi privirea se poate trezi
şi-atunci în ea nu mai trăiesc
toate culorile deodată,
…însuşi auzul se poate trezi
şi-atunci în el
nu mai trăiesc
toate sunetele deodată
Şi însăşi culoarea se poate trezi
şi-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate vibraţiile deodată
Şi însuşi sunetul se poate trezi
şi-atunci în el
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată…
V
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind.
Se înmulţeau dormind.
Mureau dormind.
Dar tot timpul erau identici
Cu trupul lor.
Ei trăiau în vis
şi chiar şi arborii
ca să-i adumbrească trebuiau
mai întâi să adoarmă
putând numai astfel să-şi zvârle
peste trupurile lor întregi
şi umbra şi rădăcinile lor.
Din vol. Roşu vertical,
1967
■ „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut .” (Eugen Simion)
■ „Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru compromis, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea… doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea «organ»: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.” (Ştefan Augustin Doinaş)
■ „Poetul intră […] în posesia unui mesaj esenţial, ce are prestigiul şi misterul vechimii, deschizând calea spre adevărurile decisive; iar înţelesul său orientează fiinţa spre spiritualizare şi asceză, este cheia ce permite cu adevărat pătrunderea în spaţiul hiperboreean”. (Ion Pop)
To Hypnos
I
They slept. They were born sleeping;
screaming in their sleep the words fell
giving birth to them from the last syllable.
They grew up sleeping, fell in love
sleeping and celebrated
their wedding in their sleep.
They founded cities of words in their sleep.
Their women gave birth in their sleep,
and they, all, aged
in their sleep
and died thus.
Sleeping youths, took their places
in dreams,
new and heartrending sleeping words
replaced
the old, sound asleep
words.
II
But to wake up,
that
none of them wanted.
They lived in their sleep because
only in their dreams
did they live with their whole body at once.
Their birds flew sleeping,
their fish swam sleeping.
Their horses galloped in their sleep
and in autumn
in the vineyards, there ripened dreamlike
grapes.
Nobody and
no one wanted to wake up,
for only thus
was their shape theirs
entirely and all
at once.
III
They hated those who were awake.
They said that those who were awake
did not live in themselves.
They said the wakeful
were nothing but
sight, when they saw
hearing, when they heard,
grief, when they were aggrieved.
They hated those who were awake.
They said that those who were awake
were unable
to live
their whole body at once
but,
as if they were hollow
inside,
they, the wakeful, ran all the time
in themselves
being one by one
only an ankle
or
only a temple
or
only an arm –
hurling the rest of their body
one by one into darkness.
IV
They hated those who were awake
calling them
“Those without a body”
But every once in a while
their hatred became
colossal
because, they said,
the gaze itself may awaken
and then all colors at once
no longer live in it,
… hearing itself can awake
and then in it
all sounds at once
no longer live
And color itself can awaken
and then in it
all vibrations at once
no longer live
And sound itself can awaken
and then in it
all memories at once
no longer live…
V
They slept. They were born sleeping.
They procreated sleeping.
Died sleeping.
But all the time they were identical
With their bodies.
They lived in a dream
and even the trees
to give them shade they had to
first fall asleep
for only thus could they hurl
over their whole bodies
both their shade and their roots.
From the volume Vertical Red,
1967
Translated by Carmen Veronica Borbély
■ “What we can say, until all this is clarified, is that the poet Nichita Stănescu follows in the line of a great series of twentieth-century poets (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) and that he himself is a great poet who, with his imaginings, his games, theories, moods and abilities, has changed the face of Romanian poetry. A great Romanian poet in an impossible history (the age of totalitarianism), a great European lyrical poet who is almost unknown.” (Eugen Simion)
■ “Nichita Stănescu really moved in a higher, bewildering sphere of exclusively artistic values. As for his taste for compromise, I honestly believe he did not really know what that meant, precisely because he was ingenuous. Were I not afraid I might become too… erudite, I’d say his playful spirit made him float over and above the situations, for whose tragic substance I think he had no “sense”: his feet would tread neither on flowers, nor on sludge. Nichita Stănescu’s only sin was the crime he committed against himself: the systematic destruction of the carcass that ensured his superb exercise of the spirit. Nichita Stănescu was the most important Romanian poet after the Second World War. With him, through him, the logos of the Romanian language takes its revenge on its poets.” (Stefan Augustin Doinaş)
■ “The poet becomes […] the holder of a key message, which has the prestige and mystery of age, paving the way for the decisive truths; and its meaning orients the being towards spiritualization and asceticism it is the key that truly allows access to the Hyperborean space.” (Ion Pop)
