„În general, culoarea este un mijloc de a exercita o influenţă directă asupra sufletului. Culoarea este clapa pianului. Ochiul este ciocănelul care bate. Sufletul este pianul cu multe corzi.”
Wassily Kandinsky, Despre spiritul în artă.
Mai ales în pictura. München 1911
Fenomenul culorilor este considerat unul dintre trăsăturile principale ale lui Georg Trakl, care necesită o analiză sistematică. Fiecare culoare este mai mult decât o culoare. În imaginea lirică aparent fragmentară, culoarea nu funcţionează doar ca o purtătoare de informaţie, ci ca purtătoare a sensului.
Să începem cu cea mai des folosită culoare în opera lui Trakl: Negrul. Negrul pare a fi la Trakl (aproape) întotdeauna sumbru şi are conotaţii clar negative, cum ar fi: moartea, umbra şi noaptea. La fel ca în cazul întunericului, ne gândim în cea mai mare parte la teribil sau, aşa cum scrie Theodor Spoerri2, „celor necăjiţi”. De exemplu, „îngerul negru” se poate interpreta în poemul Celor timpuriu decedaţi (în prima strofă). De fapt, poate fi un mesager din împărăţia morţilor. Interesant este exemplul în care Trakl, contrar ideii generale, asociază îngerul cu culoarea neagră. Poetul nu pare să folosească această culoare în forma sa originală, ca un atribut al unei culori pure, ci ca un mijloc de a descrie un anumit peisaj sufletesc. Negrul evocă la Trakl apropierea morţii, precum şi decăderea întregii vieţi. De aceea se poate interpreta negrul mai mult ca o stare decât ca o culoare. Această dispoziţie negativă poate fi găsită şi în alte poezii, ca în Visul răului, unde „camerele sunt negre” şi „bisericile negre se înalţă în tristă splendoare”. Siluetele turnurilor bisericii bruschează câmpul vizual, iar starea de spirit este deprimantă şi întărită de versul „un loc înecat în groază
şi‑ntuneric”. De fapt, s‑ar putea adăuga adjectivele şi adverbele sumbre şi întunecate la negru, deoarece ele sunt, de fapt, identice ca sens. Toate indică noaptea, amurgul şi nu în cele din urmă moartea. Aceeaşi imagine se regăseşte în Toamna singuraticului: „Când roua devine neagră pe păşunile goale”. Roua este neagră, ceea ce nu corespunde realităţii şi totuşi cititorul intuieşte ce vrea să spună poetul. Trakl asociază roua care cade pe păşunile sumbre cu seara/ apusul (vieţii). Totuşi, această imagine simbolizează şi o anumită linişte, chiar idilică.
Uneori, Trakl pare să‑şi dorească o moarte iminentă şi dă, astfel, negrului un sens de suveranitate. Relaţia dintre Trakl şi moarte devine ambiguă în acest caz, deoarece în alte pasaje din poeziile lui, asociată culorii negre, moartea este reprezentată în moduri diferite!
Albastrul este culoarea cea mai întunecată din spectrul său şi valoarea luminii lui ideale este adiacentă la negru. La Trakl cerul este adesea albastru şi, probabil, simbolizează legătura cu eternul, cu infinitul. Culoarea albastră este adesea asociată cu moartea şi efemerul. De exemplu, în cel de‑al treilea vers din Toamna singuraticului: „Un albastru pur apare dintr‑o cochilie”. Semnificaţia culorii este întărită gradat de adjectivul „pur”.
Albastrul devine mijlocul spiritualizării, spre deosebire de corpul fără viaţă, care va deveni o victimă a putrefacţiei. Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că, în poemul Visul răului, Trakl nu recurge niciodată la adjectivul de culoare. Acest lucru se explică prin faptul că pentru el albastrul reprezintă, de asemenea, un fel de mântuire, pe care nu o poate găsi în viziunea din acest poem. În concluzie, se poate spune că culoarea albastră este, probabil, cea care reflectă cel mai mult spiritualizarea operei lui Trakl. Este o odihnă deplină a sufletului şi astfel poate vorbi despre „sfinţenia albastrului”, în asentimentul lui Heidegger3. Pe de altă parte, culoarea albastră e într‑un contrast puternic cu roşul, ceea ce înseamnă o vitalitate distructivă. De asemenea, ea implică o dinamică, instinctualitate, agresivitate şi violenţă. În regnul animal, roşul înseamnă „pericol”, la om este un simbol al sângelui, al luptei şi, desigur, al pasiunii. Filosoful Weininger4 vorbeşte despre culoarea roşie ca despre „culoarea vieţii inferioare şi a voluptăţii ei. Roşul iadului este opusul albastrului cerului”.
Pentru Trakl, roşu înseamnă şi exces, şi păcat; aşadar, se observă o legătură puternică cu fizicul uman. O altă imagine în poezia lui Trakl este „lupul roşu”, care apare în mai multe poezii. În primul rând, înseamnă agresivitate şi animalic; el este vânătorul neobosit de care animalul trebuie să se teamă. În al doilea rând, simbolizează irealul în varianta lui demonică. Tocmai faptul că nu există un „lup roşu”, ne sperie. În poemul său Furtună de seară, Trakl începe cu versul: „O, orele roşii de seară”. Mai departe, în poezie se întâlnesc verbe precum sfărâmare, urlet, sparge, strigăt sau hohot. Întreaga poezie este o singură viziune a groazei, evocată de orele roşii de seară. Atributul culorii înseamnă distrugerea totală, fie prin natură, fie prin vina interioară.
În simbolismul culorilor din poetica lui Trakl, culoarea roşie este cea care lasă cea mai puternică impresie. Într‑un mic concert, Trakl scrie „un roşu care visător te cutremură”, culoarea pare a‑i tulbura puternic interioritatea. Deşi albastrul pare a fi culoarea lui preferată, roşul joacă, de asemenea, un rol foarte important în poezia sa. În plus, adjectivul culorilor apare, deseori, în contextul focului şi al flăcării. Puterea distructivă a focului se amplifică astfel. „Un copac ars într‑o flacără roşie” (Peisaj poate fi interpretat ca purgatoriu în care se plătesc păcatele terestre, mai ales când ştim că Trakl se considera ca fiind un păcătos.
Este surprinzător faptul că, spre deosebire de mulţi alţi poeţi, Trakl nu plasează nicăieri dragostea în contextul roşului. Culoarea inimii el o prezintă doar ca desfrâu şi iubire fizică.
Aureola culorilor lui Trakl este, în acest sens, mai puţin sensibilă decât la alţi autori (de exemplu, la Georg Heym5). Culoarea roşie simbolizează extremele, ca ceva care vine din adâncurile pământului, precum şi din adâncul omului.
Similar cu roşul este purpuriul‑violet. Această culoare însă este în mod marcat ambivalentă, ruptă, în simbolismul său, din albastru şi roşu. Ambiguitatea este deosebit de pronunţată, iar prin multitudinea faţetelor vrea să simbolizeze întreaga fiinţă umană. Ea permite mai multe sensuri, deci ar fi o greşeală gravă dacă cineva s‑ar axa pe un simbol unic de purpuriu‑violet. În acest caz, atributul culorilor are o mare varietate de imagini şi, prin urmare, culoarea este abia „palpabilă”. Unii autori alătură această culoare fastului şi mândriei, alţii o alătură adevărului şi dreptăţii. Trakl o foloseşte ca simbol al dispoziţiei şi câştigă sens doar prin contextul în care se află. Cu alte cuvinte, purpuriu‑violet nu are nici o semnificaţie pozitivă, dar nici una clar negativă. Culoarea însăşi nu are sens, ci apare numai în context. Acest lucru îl deosebeşte pe Trakl, care ştie să intensifice starea de spirit, folosind culorile în poemele sale.
Poetul nu este preocupat de o relaţie concretă între culoare şi un anumit sens, ci, mai degrabă, de o simbolizare abstractă a emoţiilor şi sentimentelor. Astfel, el combină culoarea purpurie cu apusul soarelui.
Verdele este, de asemenea, de o ambiguitate extremă. Pe de o parte, verdele este degradant, pe de altă parte, poate fi şi foarte blând, de exemplu, atunci când este menţionată „bucuria verde” (Cântecul lui Kaspar Hauser). Pe scurt, verdele înfloreşte şi se destramă în acelaşi timp, prin urmare, este ambivalent, precum viaţa şi moartea; atât în verdele primăverii vieţii, cât şi în verdele albastru al morţii. Verdele reflectă astfel şi echilibrul naturii între galbenul pământesc şi albastrul ceresc. Astfel, omul se regăseşte în verde, căci el trăieşte în „albastrul cerului”, în el (în special, în interioritatea poetului Trakl) arde un vulcan. Nu este o antiteză! „Omul trebuie să apară verde între albastrul de cristal exterior şi galben în interior.” Această teză se bazează pe versul din Transformarea răului: „Suntem un metal verde în interiorul unei feţe galbene fierbinţi”. Culoarea este astfel creată de un amestec de extreme, doar „galben strălucitor” şi „albastru închis”. De aceea, verdele este culoarea unor extreme, cum ar fi viaţa şi moartea. De mai multe ori culorile verde şi maro sunt numite împreună, ca, de exemplu, în versul: „O faţă animală în verde maro”.
În timp ce verdele este cea mai activă dintre cele două culori, maro simbolizează pacea, liniştea şi natura. Trakl foloseşte această culoare relativ rar, în comparaţie cu pomenitele mai sus culori. De cele mai multe ori ea este folosită în mod abstract, dar îşi rezervă şi un pic de realitate: „În maro rece de toamnă” (La un decedat timpuriu), „răcoarea maro” indică frunzele copacilor, fără a le menţiona în mod explicit. Sau chiar copacii goi, ca în De Profundis (Este un copac maroniu). Pentru poet, maro este sinonim cu calmul şi tăcerea: „Cum distrug bruna tăcere” (Corbii).
■ Fragment din prefaţa la vol. Georg Trakl,
Versuri comentate, traducere în limba română,
Introducere şi comentarii de Christian W. Schenk
■ Poet, eseist, publicist, traducător şi editor
Christian W. Schenk
