Alina Naiu – Poeme

Pe Alina Naiu (n. în 9 septembrie 1988 la Caracal) am cunoscut-o personal întâmplător, în urmă cu un an şi vreo două-trei luni, la o lansare de carte (ah, cât de repede am  ajuns să iau vorbele din gura lui Villon: „unde sunt zăpezile de altădată?”) la Muzeul Literaturii. Atunci, când lumea comenta şi închina un pahar cu şampanie, iar autorul, pe care îl prezentasem, „trudea” la autografe,  s-a apropiat de mine o tânără înaltă, aducând a trestie gânditoare, întrebându-mă dacă nu ar putea să-mi trimită  câteva din încercările ei literare. I-am răspuns şi eu cu o întrebare „de ce nu?!” şi i-am dat adresa de e-mail. După ceva timp, a sosit  şi „prada” promisă: un  grupaj masiv de poezii, dar şi un fragment de proză, scrieri cu emoţie şi prospeţime, spontane, cu pasaje memorabile, cu o stare romantică adolescentină, sensibil asimilată. Nu aveam nicio îndoială că e vorba de un talent nativ puternic, dar încă nedesprins de lecturi oarecum datate, de factura celor oferite de manualele şcolare. Pregătirea ei profesională, de altfel,  nu e una care să o apropie de literatură, fiind absolventă a Facultăţii de Comerţ. În acest caz nu mi-a rămas decât să-i testez  receptivitatea şi să-i propun să citească texte esenţiale, cu spirit novator, fără să le omită, fireşte, nici pe cele ale noilor generaţii. Rezultatul a fost uimitor. Schimbarea la faţă a început să se producă într-un ritm record, de la o zi la alta, cu fiecare poem primit. Numele său real, consemnat în actul de identitate, Nauiu, apare în semnătura de sub poeme cu una dintre vocalele  u  în minus. Pierdere cu o semnificaţie simbolică, dacă nu şi cu valoare de semn, ori chiar predestinare, căci nu numai numele de Naiu trimite la miraculosul instrument muzical, ci şi o creaţie poetică în care domină inefabilul şi vraja.
Ioan Cocora

Trăiri indecente

îmi iert toate cuvintele nescrise,
te iert  scribule ce blodogoreşti zi şi noapte pe unul
din umerii mei, iar pe celălalt mă baţi cu prietenie.

cine-ar fi zis că tocmai tu o să jeleşti
trăirile indecente ale momentului?

taci, scribule, taci! îţi tot aud vocea în capul meu;
uruitul acela de  moară care macină vieţi de poeţi
şi mă scoate din minţi

hainele  pleznesc pe tine, apoi se-mpreună
ca o liană pe trunchiul unei mânuţe de copil –
imagine celestă a morţii împietrite

te iert, scribule, te iert pe tine, copacii
ce-şi vâră rădăcinile în mine!

îţi iert răsuflările şi cei câţiva pumni de ţărână.

n-ai fi crezut, scribule, că nu o să trăieşti o viaţă cu mine,
dar nici că îmi voi revendica dreptul de a te vedea murind!

Dansuri frenetice

o femeie cade în lanul de maci,
îngeri i se dezlipesc de pe oase,
se prăvălesc ca mirosul de ploaie din cer

în delirul ei neîncetat
seamănă cu un miel jupuit –
naşte un sine străin de propria-i zămislire

partea cealaltă a drumului  se propteşte în câţiva piloni.
acolo dansează frenetic fumuri de ţigară
ce curg la fel de firesc ca dansul la bară

pun palmele pe pământul ce se ridică deasupra –
şinele coastelor lui trec peste mine.

moartea e singura forţă care mă ţine în viaţă

Liniştea

liniştea înseamnă nopţi cu miere şi lapte
globul pământesc, un fel de Matrioşka
oamenii, păpuşi de porumbi niciodată coapte
hainele, petale uscate de flori
bătrânii, o cutie  de radio pornită din senin la ora 5 a.m.
şi Bună dimineaţa, Chişinău! mai matern
decât instinctul de-a spune primul cuvânt în română.

moartea încă îmi închipui  că este
pământul răscolit
pe pieptul umflat al rădăcinilor de ulmi
ori picioare ude călcând pe lacrimile văduvelor.

niciodată n-am fost mai credincioasă
ca în dimineţile când mergeam de-a buşilea prin biserică
pentru că nu învăţasem să stau în genunchi.

prima mea amintire
pietre căzând din cer,
iar dragostea şi acum are sufletul calului meu.

despre libertate ştiu doar atât:
lanţurile sunt lucrate din obsesii de fier.

Scrisoare către mama

dacă tu ai fi ştiut ce înseamnă pentru mine să scriu
poate m-ai fi strâns la piept, mamă
poate că eu m-aş fi făcut din nou mică, mică
într-atât încât să am loc înapoi în uter
şi să nu mă naşti niciodată

mamă, aş vrea să am curajul să-ţi spun
că în multe nopţi tu mi-ai mângâiat părul
şi m-ai privit cu milă când eu împărţeam inima
cu bărbaţi pe care nu-i cunoşteam

aş fi vrut, mamă,
să vorbesc cu tine despre  ei
să îţi spun cât m-au durut

aş fi vrut să ştii că atunci când m-am dus
la notariat  pentru casă am stat două ore
am fumat un pachet de ţigări
şi-mi tremurau degetele  pe pix

când m-am mutat
nu mi-am luat nicio zi liberă
am făcut curat toată noaptea
apoi am băut o sticlă întreagă de vin

aş vrea să ştii că am sufletul gol
că adorm cu singurătatea mea
şi, de departe, cea mai patetică noapte
a fost aceea când i-am spus lui Dumnezeu
că poate să se ducă la dracu’,
oricum nu mai cred în el
m-am luat singură-n braţe
şi mi-am spus că mă iubesc

ţi-aş pune şi o întrebare, mamă,
te-aş întreba
cum o femeie minunată ca mine merită totul
dar nu primeşte niciodată nimic

Ploaie toracică

ne îndepărtăm unii de alţii
cu viteza bobilor de porumb
alunecând în palmele asudate ale ţigăncilor
după o spovedanie mincinoasă.

azi
am trecut pe lângă un om
şi m-am gândit că n-am scris prea mult despre dragoste.
omul m-a privit
şi l-am lăsat să-mi caute sufletul prin toate organele vegetale.

am mers  unul pe lângă altul,
ca un fel de câini ai întunericului
adulmecând cu pofte bolnave
sângele cald al inimilor noastre.

îmi bubuie pieptul,
parcă s-ar pregăti de o ploaie toracică de amploare,
parcă n-aş mai avea inimă,
ci un pumn rupt de la încheietura vreunui înger
sau nouă cai albi cu urme de noroi pe copite.

merităm
să fim iertaţi pentru tot ce nu ni se întâmplă.

Cerşetori şi canale

sunt atât de tânără
tremur ca ţărâna în pumnii unei mame orfane.
sunt mai bătrână decât ultima picătură de sânge
din venele mortului îngropat de o noapte.

fiecare mort îşi are viii lui.
morţii mei adorm cu rândul  ţinându-mi crucea pe braţe.

sunt singurul om
dăruit vreodată de Dumnezeu acestui pământ.
am început să cred că nici măcar nu exist,
că sunt însăşi clona inexistenţei mele.

este atâta pustiu în locul acesta
unde ne naştem şi unde murim!

câtă minciună şi câtă uitare!
cât frig şi iad şi întuneric
sub pielea aceasta
şi câtă scrâşnire de oase.

adevărul
îmi intră în măruntaie
ca un bătrân milog în canale.

Cenuşăreasă văduvă

am minţit spunând că nu pot scrie poeme de dragoste
eu însămi sunt un poem prosternat la picioarele mele
am ars ca jertfă toate cuvintele scuipate aleator pe-o foaie de  hârtie

cuvintele mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător
eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă am traversat
cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii acum îmi atârnă pe buze

rochia crescută sub piele îmi înţeapă sângele unghiile îmi crapă
sar de pe banca pe care abia m-am aşezat speriată şi neprihănită
de parcă aş fi o partitură pierdută de vânt printre tufe de liliac

mă asemăn cu o cenuşăreasă văduvă vitregită de natura împrejurărilor
cutia milei vomită de atâta consideraţie când i se bagă mâna-n buzunar
ar trebuit să iau un şmirghel şi să-mi înlătur tencuiala de pe sentimente

Mare Absent

moartea ne pândeşte ca un cerşetor.
colţul blocului care ne locuieşte
nu este decât o realitate paralelă.

Mare Absent,
roagă-te de această ceaţă
să ne acopere cum un cearceaf de plumb!

sensul vieţii e mâna invizibilă ce ni se strecoară
printre coaste şi ne smulge venele –
buruieni bune de hrănit zile flămânde
de dragoste pură şi cinci sute de vodcă.

o să ne mai naştem o dată
reîncarnaţi în somnambuli
vieţile noastre de acum o să ne bată la geam
cu evlavia pelerinilor.

noi o să credem tot mai mult
o să ne închinăm la maldărul de zile
ca la un sac plin de haine murdare.

n-o să mai ştim în faţa cui
am umblat cu tălpile goale.

Război polar

nu vă uitaţi la mine
de parcă nu înţelegeţi nicio limbă în care vă vorbesc!

în toate limbile pământului
mă lepăd de mine. oricâtă apă aş bea
respiraţia mea tot a sânge miroase.
arăt ca un război polar unde nu mai tremură
nici zăpada, nici frigul.

sunt boli
care vor suferi întotdeauna de mine.
îl caut pe Dumnezeu
doar să îi pun sabia în mână.

Total 2 Votes

0

2