Clubul Ideea Europeană

„Să faci lucruri care să dureze” (II)

Pomicultura viitorului în România

 

Mihaela Rusu: Domnule profesor Florin Stănică, despre etapa de cercetare din Italia putem spune că a fost rampa de lansare pentru ce însemna activitatea dumneavoastră de cercetare la nivel internaţional?

Florin Stănică: După 6 luni am revenit în ţară, însă în Italia, pe lângă dafin, am lucrat şi pe kiwi. Descoperisem această plantă şi mi‑am dat seama că ea poate să fie cultivată şi în România, şi bineînţeles că în al doilea stagiu pe care l‑am făcut în Italia, în perioada 1993‑1994, tot de 6 luni, m‑am ocupat îndeaproape de înmulţirea in vitro la kiwi şi de o serie de alte tehnici de cultură in vitro mai speciale, care nu fuseseră făcute, organogeneză din frunze, din peţiol, din rădăcini, deci lucruri mai interesante. Am avut posibilitatea ca în 1993 să aduc în ţară pentru prima dată plante de kiwi şi să înfiinţăm, împreună cu regretatul meu profesor Nicolae Cepoiu, la fostul IAS Ostrov din judeţul Constanţa, două hectare de kiwi. Cu acea ocazie am intrat în legătură cu o firmă importantă din Cesena, Vitroplant Italia, cu care până în acest moment colaborăm foarte mult în domeniul cercetării ştiinţifice. Am început pe baza materialului biologic, a hibrizilor aduşi din Italia, la Facultatea de horticultură din Bucureşti, primele studii privind aclimatizarea plantelor de kiwi în România, înmulţirea lor, dar şi selecţia unor elite hibride. Deci, practic, etapa aceasta din Italia m‑a ajutat să pătrund oarecum pe scena internaţională a cercetării, să particip la congrese, am devenit membru al Societăţii Horticole Italiene (SOI), ulterior al Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Horticole (ISHS), şi să‑mi extind preocupările în domeniul cercetării în pomicultură. Foarte mulţi ani, până în prezent, m‑am ocupat de cercetări privind cultura plantelor de kiwi, tehnologie, înmulţire, dar şi creare de soiuri noi; ulterior am avut posibilitatea, după o vizită în 1996, să aduc din China o specie pomicolă nouă, curmalul chinezesc – curmalul dobrogean cum îi zicem noi acum, Ziziphus jujuba, care e o plantă extraordinară, o plantă pomicolă deosebită, care se poate cultiva cu succes în România. Şi ca să demonstrăm acest lucru, bineînţeles că la Facultatea de Horticultură de aici, din Bucureşti, facem cercetări deosebite: am introdus an de an soiuri noi aduse din China, am realizat un laborator de cercetare în comun cu prietenii noştri chinezi, pentru că între timp ne‑am împrietenit. Am avut ocazia să vizitez China de 29 de ori, şi în toate aceste deplasări am făcut legături, colaborări importante cu parteneri de la universităţile şi de la academiile de profil din China. În anul 2000, după studii bibliografice, am aflat despre o altă specie pomicolă nouă, numită banana nordului, Asimina triloba. Aflasem că, pe vremuri, Petre Mihai Băcanu scrisese în fapt divers câteva rânduri despre o plantă nouă pomicolă adusă din America de nişte foşti emigranţi. Am aflat că, de fapt, această plantă este o plantă pomicolă care provine din America de Nord, banana nordului sau paw paw, cum au botezat‑o indienii şi îi zic americanii acum, şi mi‑am dat seama că şi ea se poate cultiva în România. Şi atunci am adus tot din Italia, în anul 2000, vreo douăzeci de soiuri, pe care le‑am plantat la Facultatea de horticultură şi le‑am împrăştiat prin ţară la diferiţi prieteni, tocmai ca să studiem comportarea acestei plante pomicole noi. Am apucat s‑o înmulţesc şi anul acesta, în ianuarie, am reuşit să înregistrez primul soi românesc de banana nordului, pe care l‑am botezat Simina, care este, iată, o creaţie românească.

În ultimii 10 ani împreună cu colegii mei am început un program de colectare şi înmulţire a genotipurilor locale de smochin, dar şi de introducere şi testare a unor soiuri străine. În paralel, am conceput un sistem de cultură sub formă de bandă fructiferă, care va permite cultivarea smochinului pe zone mai extinse decât în prezent. Această specie pomicolă deosebită are o istorie veche în ţara noastră, dar cultivarea sa fost limitată, la nivelul grădinilor sau în curţile unor amatori. Toate cele patru specii despre care am vorbit sunt deosebit de interesante, pentru că ele se pot cultiva în România în condiţii ecologice, deci fără tratamente chimice, fructele lor au un conţinut deosebit în glucide, vitamine, substanţe minerale şi o serie de aminoacizi esenţiali sau alte substanţe benefice sănătăţii şi cred cu tărie că în pomicultura viitorului în România ele îşi vor găsi un loc important.

 

Pilda semănătorului

 

Am avut şansa şi bucuria ca pe tot parcursul carierei mele de peste 30 de ani la Catedra de pomicultură din Bucureşti să fiu înconjurat de colegi pasionaţi, dar mai ales de studenţi pasionaţi, fie că era vorba de studenţii de la licenţă, masterat sau, mai recent, de la doctorat, pentru că din 2009 am şi îndrumare de doctorat. Împreună am reuşit să creăm şi să descoperim lucruri noi, să născocim tot felul de lucruri interesante, să răspundem la întrebările pe care le aveam, să putem să prezentăm rezultatele cercetărilor noastre la congrese internaţionale, deci să ne facem cunoscuţi şi pe plan mondial. Şi este o mare satisfacţie atunci când vezi că poţi să transmiţi din pasiunea pe care o ai şi celor care vin şi să semeni în felul acesta pasiune şi dragoste faţă de profesie. De multe ori folosesc Pilda semănătorului din Biblie şi le spun celor din jurul meu despre ceea ce înseamnă, ce mare lucru este să semeni şi ce mare lucru este să poţi să vezi că rezultatele muncii tale, sămânţa pe care ai semănat‑o germinează, răsare, înfloreşte şi dă roade. Deci este un lucru pe care, cred eu, şi‑l doreşte orice cadru didactic.

Sunt multe valori pe care am observat că le‑aţi implementat în discuţia noastră, valori pe care să înţeleg că le‑aţi primit de la mama dvs.?

Aşa este. Întotdeauna mama este o figură importantă pentru orice copil. E cea care ne dă viaţă, e cea care ne învaţă să vorbim, este cea care ne învaţă să mergem, şi la propriu, şi la figurat, este cea care ne învaţă să stăm drepţi, este cea care ne învaţă să fim cinstiţi, este cea care m‑a învăţat pe mine să fac bine. Îmi spunea: „Puiul meu, cât poţi în viaţa ta să faci bine. Pentru că binele acesta ţi se va întoarce”. Şi ea m‑a învăţat… să învăţ, pentru că era o femeie foarte iubitoare de carte şi… îmi spunea poezii pe care le învăţase la şcoală şi care nu mai existau în cărţile noastre în perioada comunistă, pentru că erau despre Dumnezeu, despre divinitate, despre Rege sau despre alte valori ale societăţii de dinainte de ’45‑’47 şi lucrurile acestea te marchează şi te formează. Tot mama, în povestirile pe care mi le spunea şi din discuţiile cu cei din familie, când îşi aduceau aminte de cum trăiau oamenii şi cum era satul românesc în perioada interbelică, îmi vorbea despre valorile acelui sat şi ce însemna să ai responsabilitate, ce însemna pentru un tânăr să‑şi facă armata, să se întoarcă acasă şi să‑şi întemeieze un cămin, ce însemna să nu bei, de exemplu, pentru că spunea că în sat nu existau beţivi, pentru că era o ruşine să fii beat. Oamenii petreceau cu diferite ocazii; vin dintr‑o zonă în care se făcea horincă de prune, dar nu se pomenea ca cineva să se clatine mergând pe stradă.

Valorile şi principiile pe care mama vi le‑a insuflat v‑au ghidat toată viaţa.

Sigur. De fiecare dată m‑am gândit la lucrurile acestea; ele îţi intră sub piele, îţi intră în sânge, intră în tine şi nu te lasă să te abaţi, dacă crezi în ele.

Mă gândesc la domeniul pe care dvs. l‑aţi urmat şi pentru care aţi făcut o pasiune, horticultura… Cred că este un domeniu care bănuiesc că a fost foarte grav afectat imediat după Revoluţie, pentru că, din câte‑mi amintesc eu din poveştile bunicilor, pământurile au revenit în posesia ţăranilor. Să înţeleg – sau cel puţin aşa văd eu – că nu erau suficient de pregătiţi pentru a face faţă realităţii…

Democraţia a venit cu bune şi cu rele. Oamenii şi‑au primit înapoi pământurile. Familia mea a fost afectată de colectivizare, de comunism, mă refer aici la bunicii din Dobrogea şi la tatăl meu. Exista o repulsie faţă de lucrurile nelalocul lor care se întâmplaseră în perioada comunistă, fără însă să trecem peste lucrurile bune care existau în acea vreme: şcoala, valorile, lucrurile care s‑au construit şi s‑au creat. Ei bine, democraţia a venit într‑o perioadă în care noi nu eram pregătiţi pentru democraţie, pentru că ştim clar că am înţeles‑o greşit şi e clar că horticultura românească, în primul rând, a fost sectorul cel mai lovit în democraţie. Oamenii şi‑au luat pământurile înapoi, şi‑au luat plantaţiile de pomi, şi‑au luat plantaţiile de vie, unii au primit terenuri unde erau sere construite, dar ei nu erau pregătiţi nici din punct de vedere tehnic, nu aveau mijloacele financiare cu care să întreţină o astfel de plantaţie sau o astfel de infrastructură de producţie, şi de multe ori erau şi la vârste la care nu mai puteau să facă lucrul acesta. Să nu uităm că agricultorii români, ţăranii aceia pe care noi îi ştim că se duceau şi arau cu boii sau cu caii şi semănau şi se ocupau de pământul lor, în 1989 erau la vârsta senectuţii, aveau 80‑90 de ani, deci nu mai aveau puterea să se ocupe de pământ.

 

Un vid de autoritate şi de coerenţă

 

Foarte multe terenuri au rămas nelucrate…

Abandonate, nelucrate timp îndelungat. Gândiţi‑vă că atunci când vorbim despre pomi sau viţa-de-vie la care nu mai faci tăieri, nu mai faci tratamente, aceştia se distrug până la urmă, intră bolile, intră dăunătorii, apar o mulţime de probleme şi n‑ai cum să le repui pe picioare. Eu am fost martorul distrugerii sistematice a IAS‑urilor, pentru că, aşa cum spuneam, am lucrat într‑o astfel de întreprindere agricolă de stat până în 1990 inclusiv şi la începutul anului avusesem un avânt deosebit, am cumpărat vreo trei CAP‑uri, am redeschis două mezelării, am făcut o secţie de prelucrare a laptelui, am cumpărat hala fostei pieţe din Curtea de Argeş – o construcţie de pe vremea Regelui Carol – şi am făcut un magazin al IAS‑ului în care vindeam fructe şi alte produse. Ne‑am dezvoltat în adevăratul sens al cuvântului, dar după aceea, în a doua parte a anului, au început problemele financiare, a apărut aşa‑numita Bancă Agricolă, care a început să ne ceară să plătim creditele, vezi Doamne, primite de la stat din perioada anterioară, cu dobânzi uriaşe; oamenii au început să intre abuziv pe terenuri, să‑şi ceară pământurile înapoi, chit că le avuseseră în zona respectivă sau nu. Deci exista un vid de autoritate şi de coerenţă în gestionarea, în gospodărirea ţării pe ansamblu. Şi asta se ştie şi se cunoaşte.

Revenim la domeniul horticol. Mai sunt specialişti în domeniul acesta?

Încă mai avem specialişti, din fericire. Ne lipseşte ceea ce s‑ar numi middle‑management, adică ne lipsesc tehnicienii, ne lipsesc muncitorii pregătiţi, pentru că noi nu mai avem liceele de profil. Asta este o mare problemă. Liceele cu profil agricol tot după 1990 şi‑au schimbat profilul pentru că n‑a mai existat atractivitate pentru domeniul acesta, agricultura a fost considerată Cenuşăreasa economiei, „dacă nu înveţi ajungi la coada vacii”, „ce să cauţi în agricultură?”, toţi am vrut să ne facem artişti sau, ştiu eu, unii bişniţari prin Turcia… Deci societatea a început să promoveze alte tipuri de valori, alte activităţi: trebuia să ai o gogoşerie, unii făceau mici, alţii făceau gogoşi, ne privatizam toţi, dar am uitat de domeniul care ne aşază pâinea pe masă, de agricultură, generic discutând. Am uitat de zootehnie. Dacă vrei un pahar cu lapte trebuie să ai un grajd cu vaci, dar ca să ai un grajd cu vaci care să‑ţi producă lapte, tu trebuie să ştii ce înseamnă zootehnie, ce înseamnă un flux tehnologic, ce înseamnă producerea furajelor. În mod sistematic, ne‑am distrus practic baza de producţie, ne‑am distrus liceele şi în majoritatea cazurilor aceste licee s‑au reprofilat, au început să‑şi facă clase de protecţie a mediului sau de contabilitate, economie, tot felul de alte specialităţi, departe de necesităţile imediate ale societăţii în care trăim. La ora aceasta sunt investitori, în domeniul pomicol, de exemplu, care prin proiecte europene înfiinţează plantaţii de zeci de hectare, prin investiţii de peste un milion – un milion şi jumătate de euro, şi nu au un tehnician pe care să se bazeze, care să aibă nişte cunoştinţe de producţie solide, aşa cum se întâmpla înainte de ’89.

 

România este binecuvântată prin pământuri fertile

 

Vorbeaţi de specii de pomi pe care i‑aţi adus în ţară. Putem vorbi de un sol prielnic pentru ei, de o climă favorabilă, astfel încât să se dezvolte?

România este binecuvântată prin pământuri fertile şi printr‑o climă temperată. Noi avem în momentul acesta 30 de specii pomicole: pomii şi arbuştii fructiferi care cresc şi fructifică fără probleme în majoritatea zonelor ţării. Dar şi speciile pomicole noi, pe care le‑am introdus, îşi găsesc, aici, locuri prielnice pentru producţie. Mai mult decât atât, curmalul dobrogean sau chinezesc poate să valorifice terenuri pe care alte specii nu pot să o facă, şi vă dau exemplul solurilor nisipoase, aproximativ 400.000 de hectare din sudul şi vestul ţării, în jur de 300.000 de hectare de soluri sărăturate, adică cu exces de săruri din sudul şi vestul ţării, zona Brăila şi din Câmpia de Vest, Arad – Satu Mare – Bihor. În felul acesta extindem gama de specii pomicole şi gama de fructe pe care o punem la dispoziţia consumatorilor, fructe ecologice. În plus, avem posibilitatea să oferim fermierilor noi surse de venit şi câştiguri ridicate prin cultivarea acestor terenuri pe care alte culturi nu dau rezultate economice pozitive.

Oricum le lăsau libere.

Ori le lăsau libere, ori n‑aveau rezultate corespunzătoare. Am văzut în zona Brăila, de exemplu, fostele terenuri sărăturate care erau cultivate înainte de ’89, care acum sunt păscute de capre, deci au vegetaţie neproductivă şi acolo noi am putea să facem astfel de plantaţii.

În ce suntem noi cei mai buni atunci când e vorba de fructe?

Cred încă cu tărie în prun, în cultura prunului, România are foarte multe dealuri, pe dealurile noastre prunul este la el acasă şi în trecut exportam cantităţi mari de prune. Suntem foarte buni şi la nucifere; recent s‑au plantat suprafeţe mari cu nuc, încep să se planteze alunul şi migdalul; mărul poate să fie şi el foarte bine cultivat cu rezultate deosebite. Cireşele noastre sunt unice, dar aşa putem vorbi despre aproape toate speciile care îşi găsesc areale de cultură foarte favorabile. Aş vrea să subliniez potenţialul mare pentru cultivarea arbuştilor fructiferi, inclusiv în sisteme protejate şi trebuie să remarc creşterea suprafeţelor de afin de cultură la peste 2000 de hectare.

 

O ţară exportatoare de fructe şi legume

 

Să înţeleg că terenuri bune avem, fructele au posibilitatea să fie de o calitate foarte bună şi, totuşi, noi importăm. Vedem pe piaţă mere aduse din afară, ca să nu mai spun de alte fructe.

Aici este un paradox. Avem condiţii deosebite şi pentru fructe, şi pentru legume, pentru struguri şi pentru struguri de masă, care au dispărut de pe piaţa românească – unde sunt strugurii româneşti? Struguri de masă există… aduşi din altă parte! Deci, iată practic trei categorii de produse deosebite, fructe, legume şi struguri care pot fi produse în condiţiile de la noi. Dacă la viţa-de-vie a existat un program de reconversie pentru strugurii de vin, care a însemnat replantarea a aproximativ 50.000 de hectare de viţă-de-vie şi modernizarea cramelor, se observă efectul deja prin calitatea deosebită a vinurilor româneşti care apar pe piaţă, vinuri care sunt competitive pe pieţele internaţionale. Din păcate, la legume, la pomi şi la struguri de masă n‑au existat aceste programe. Din anul 2014 s‑a început un program de investiţii în plantaţiile pomicole, care a durat foarte puţin şi în care au fost investiţi vreo 370 milioane de euro. Este important de spus însă că avem un potenţial deosebit şi că aceste programe sperăm noi că vor continua, pentru că, repet, România are terenurile, are condiţiile necesare şi ar putea să fie o ţară exportatoare de fructe şi legume.

Ce exportăm în prezent?

Mai nimic. Ceva cireşe, poate ceva nuci, afine, puţină cătină, dar nu mai exportăm prune, de exemplu. S‑a început exportul de vinuri, dar departe de potenţialul pe care‑l avem.

Cum s‑ar putea implica statul în a sprijini domeniul acesta care poate să ne ajute pe noi să ne dezvoltăm mai bine?

Ministerul Agriculturii este cel care practic coordonează aceste proiecte de dezvoltare rurală prin măsuri specifice. Una dintre aceste măsuri va fi aceasta cu investiţiile în plantaţiile pomicole şi construirea de depozite şi chiar linii de prelucrare a fructelor. Este nevoie de investiţii serioase; trebuie să reţineţi că cea mai mare suprafaţă pomicolă în România a fost de 370.000 de hectare. Prin proiectele de care v‑am zis, în perioada 2014‑2020 s‑au mai plantat vreo 6.000‑7.000 de hectare, dar diferenţa este reprezentată la ora asta de plantaţii îmbătrânite, neproductive sau abandonate. Deci, cred că noi producem pe maxim 30‑40.000 de hectare de plantaţii pomicole, adică mai puţin de 10% din ce aveam înainte de ’89. Este foarte puţin. Scandalos de puţin.

Sunt agricultorii deschişi spre noutate, tehnologie?

Mulţi dintre ei au început să fie. Avem o generaţie tânără de fermieri care vine după noi. Una dintre marile probleme ale horticulturii româneşti în momentul de faţă, şi a agriculturii în general, este fuga de asociere. Deci e greu să faci producţie…

Vin cu mentalitatea de dinainte de ’90.

Exact. Pentru că de atunci când au fost păcăliţi, când s‑a realizat cooperativizarea, a rămas oarecum în mentalul colectiv această idee: dacă ne asociem, o să ne păcălim unii pe alţii sau cineva ne păcăleşte, şi asta este cât se poate de neproductiv. Chiar dacă fermierii români pomicultori, legumicultori şi viticultori care încă mai produc la ora asta, încearcă s‑o facă fiecare pe parceluţa lui, fără să se unească, fără să se ajute unii pe alţii, fără să încerce, de exemplu, să vândă produsele împreună. Pentru că dacă într‑un bazin legumicol produci cartofi – cum este aici în zona Lunguleţu – nu merge să vinzi cu sacul şi tu să vinzi sacul tău şi celălalt vecin să vândă sacul lui, atâta timp cât un supermarket vrea o cantitate mare de marfă de acelaşi fel, sortată, ambalată, eventual cu etichetă „cartofi de Lunguleţu”. Fiecare încearcă să se organizeze pe propria minifermă şi pierde, pierde pe toate direcţiile.

 

Cea mai frumoasă profesie de pe pământ

 

Ce vă doriţi de la studenţii dvs.?

În primul rând, îmi doresc ca tinerii să continue să vină la horticultură, pentru că, aşa cum am spus şi o spun de fiecare dată, este cea mai frumoasă profesie de pe pământ, atâta timp cât înveţi despre flori, despre arbori, despre pomi, despre arbuştii fructiferi, despre viţa-de-vie, despre legume, despre arta aranjării florilor, despre tehnologia producerii vinului, despre producerea conservelor din legume şi fructe. E o meserie în care poţi să te formezi şi poţi să fii un fermier de succes, un antreprenor de succes. Să vină, în primul rând, la horticultură, să înveţe şi să devină cei mai buni în domeniul lor. Asta este important.

Ce vă doriţi de la domeniul horticulturii? Sunt convinsă că activitatea dvs. de cercetare nu s‑a oprit şi nu se va opri curând – un adevăr admirabil.

Îmi doresc ca horticultura să redevină, aşa cum spune preşedintele Societăţii Române a Horticultorilor, domnul profesor Gheorghe Glăman, „mecanica fină a agriculturii”. Acum mecanica fină nu mai sună cum suna pe vremea industriei metalurgice, dacă ne aducem aminte. Făcând o paralelă, cred că horticultura trebuie să revină la poziţia de sector de elită al agriculturii româneşti, pentru că horticultura lucrează cu foarte multe specii, nivelul tehnologic în horticultură este foarte ridicat şi beneficiile pe care fructele, legumele, strugurii, vinul şi florile îl aduc fiecăruia dintre noi sunt unice şi de neînlocuit.

Domnule profesor, vă mulţumim foarte mult.

■ Profesor, cercetător, pomicultor, horticultor

Mihaela Rusu în dialog cu Florin Stănică

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button