Trianon după 100 de ani. România văzută prin ocheanul poeziei
Aura Christi
Lecţia de libertate
Sfinţi trişti, cu aure negre,
ciuruiţi de gloanţe, sudalme,
transformaţi în paznici ai grânelor,
apoi în paznici ai armelor şi soldaţilor;
trataţi cu evlavie de păsări şi câini,
sfinţi trecuţi prin furcile caudine,
nefiresc de senini, apropiaţi şi străini…
Învăluiţi în aburul unui surâs
abia înţeles, admiraţi în tăcere,
strânşi unii în alţii, ca sufletul în suspin,
ca valul crescut din miezul altui val,
care ezită să-şi tragă răcoarea
din văzduh, din vulturi, din mal…
Sfinţi stinşi aproape, cu privirile arzând,
cu aripile lipite de trupul firav, apărat
de zale, una din aceste aripi mi-a ţinut
de cald, mi-a fost cer, pe urmă pământ,
în timp ce în curtea sfintei ctitorii
l-am urmărit în tăcere pe Iisus
ceva de neînţeles pe nisip desenând…
Sfinţi negri, cu rădăcina pierdută
în negura unui aproape uitat mit,
care spune că tristeţea e cerul
condorilor, speranţa e aerul
respirat de statuile de granit.
Sfinţi cu aura neagră
Tăcere în toate. Se-abate încet
liniştea peste culmi şi coame line
de dealuri şi ziduri şi nouri… Cine
trece prin foc, sabie, cer, e profet
sau ceea ce buimac numim rătăcit,
ferindu-ne privirile temător…
Aici de secole învie şi mor
aceiaşi sfinţi surpaţi în taină şi mit.
Sfinţi cu aure negre, de departe
veniţi, în câteva ceasuri prea sfinte
au dat buzna în cetatea cu şapte
coline, se roagă, ne-aduc aminte
tot ce-au văzut în marea vieţii carte,
lumina o răscolesc în morminte…
De când mă ştiu
După ce m-a învăţat că totul
se plăteşte cu sânge, zeul meu
e, totuşi, bun cu mine, deşi eu
nu merit nici o privire a lui.
Tot ce sunt nu merită
nici sandaua să i-o atingă.
Dar prin părţile noastre,
har Domnului, nu se judecă
după merit. Dacă altminteri
totul era, eu de mult pe rug
aş fi fost arsă de vie. Şi nimeni
n-ar fi sărit să-l stingă, deoarece,
de când mă ştiu, nu pricep
din ce cauze obscure, eu am stat
gură-cască la ceea ce nu se cuvine văzut.
De când mă ştiu, cu capul plecat,
cu-acelaşi surâs blând sfâşiat, uitat
de cineva pe chip, eu nu fac decât
acelaşi, mereu acelaşi lucru:
zeul meu îl ascult,
îl aştept şi-l urmez
dintr-un amestec de sfială,
smerenie şi încă ceva nu tocmai
bine definit. Dar zeul nu vine
întotdeauna. El vine când vede
că nu se mai poate fără mine.
Şi-atunci, ce-mi rămâne, când mă regăsesc
faţă în faţă cu desăvârşita-i absenţă?
Să o fac pe pândacul? Când el nu se-arată,
totul pare şi chiar aşa este: prădat, vândut,
trădat, în picioare călcat
în piaţa publică, printre cruci,
unde de o vreme, straniu,
o linişte apocaliptică s-a lăsat,
de stai înşurubat locului
şi, câteodată, îţi vine
la capătul lumii să te duci.
Dar tu eşti la capătul unei lumi,
murmur. Şi tremur. Tot tremur.
Cum e să te simţi acasă – în exil?
Cum e să te simţi acasă, mereu,
în arenă? În ţara mea şi copiii ştiu
să răspundă la astfel de întrebări,
pentru că bărbaţii noştri secole
de-a rândul au fost plecaţi la luptă,
iar femeile i-au aşteptat. Pe unii şi azi
îi aşteaptă. Şi eu ce am făcut? Eu?!
Eu scriu poeme de când mă ştiu
şi îmi aştept zeul, da, acelaşi,
mereu acelaşi zeu.
Din romanul în versuri Geniul inimii, Editura Ideea europeană, 2017
