Din ultimul număr:
Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Îngeri şi elfi sau între real şi imaginar

Îngeri şi elfi sau între real şi imaginar

Subiectul e localizat undeva într‑un sat din ţinuturile Insulei de Smarald, dar poate să se desfăşoare oriunde…

Veşti bune. Final

 

Alexandru Dabija nu e la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova la prima întâlnire cu dramaturgul italian Davide Carnevali. Dimpotrivă, cu Veşti bune. Final, varianta originală a titlului fiind Sweet Home Europa, el recidivează. În stagiunea 2014‑2015 a montat la Naţionalul ieşean Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin. În prim‑plan aici se află o acţiune ordonată în corelare cu starea de sănătate a personajului principal, bolnav de alzheimer, care cunoaşte o evoluţie circumscrisă dramatic unui proces de degradare existenţială. În Veşti bune. Final datele problemei, în schimb, se modifică radical. Ostilităţile acum se petrec în interiorul marilor corporaţii. Autorul aproape obligă „cetăţenii Europei” să conştientizeze că trăiesc vremuri când „timpul se contractă, se diminuează”, devine „un timp în care crizele nu încep şi nu se termină. Deoarece timpul este chiar criza. Timpul sfârşitului”. Citatele sunt din replicile personajelor, deşi mai degrabă par a aparţine unui eseu. Construit pe două dimensiuni, una a vieţii cotidiene, angrenată într‑un derapaj galopant al unor identităţi generic nominalizate (Bărbat, Femeie), alta a oniricului, care implică în dialog apariţii suprareale (Îngerul) sau obiecte şi animale (Lampă, Sticlă, Peşte, Furtun), discursul dramaturgic rămâne pe poziţii separate, nu interacţionează, ceea ce contează e gradul lui pragmatic de intenţionalitate. Dacă în Despre Îngeri Andrei Pleşu scrie că „îngerii sunt dublul ceresc al omului” şi că „ar trebui să fim într‑un dialog permanent” cu ei, în accepţiunea lui Carnevali omenirea, asumându‑şi dictonul după care se conduce şi este condusă comunitatea europeană, şi anume time is money, a ajuns în punctul unde se dezice de însoţitorul permanent‑îngerul. Nu mai are organ, sensibilitate pentru a comunica dincolo de cuvinte, de mijloacele tehnologice extrem de invazive, eficienţa pecuniară fiind dumnezeul celui care îşi doreşte succesul social. Miza se pune pe trezirea conştiinţei, nu pe acţiune, se enunţă probleme fără a se oferi răspunsuri, distanţarea brechtiană se insinuează cu evidenţă. Secvenţele se succed, aparent fără legătură, înfăţişându‑se ca un mecanism de robotizare a individului. În prima parte asistăm la un interviu‑concurs de angajare. Femeile sunt intervievate, constituind ţinta unor întrebări fără noimă, de bărbaţi în postură de examinatori, ceea ce creează un fel de irealitate a stupidităţii.

Spectacolul se joacă în Sala Atelier‑Pictură, un spaţiu ingenios, inteligent valorificat de scenografa Andreea Simona Negrilă. Decorul său încorporează, alături de soluţiile proprii şi detalii (vezi balconul) existente deja în ambientul sălii, şi elemente periferice din piesajul urban, nu lipsite însă de importanţă, cum ar fi un gazon uşor pălit, un ochi de apă, o scară etc. Ceea ce frapează sunt imensele dulapuri‑fişete în care sunt ierarhizaţi şi catalogaţi lucrătorii multinaţionalei respective. Cum era de aşteptat, regizorul nu scapă niciun nivel necontrolabil. Tratează textul cu ironie, îl concentrează în jurul unor nuclee de energie psihică explozivă, exacerbând grotescul şi mai ales absurdul. Personajele dobândesc o diversitate tipologică greu de prevăzut la lectură. Iulia Lazăr portretizează cu duplicitară feminitate câteva aflate în permanentă „nevoie de noi stimulente”, uneori disimulând instinctual ignoranţa şi superficialitatea, alteori aspirând la ascensiuni într‑o „societate de lideri”. Încă de la prima apariţie afişează o aură de veritabilă Mona din Steaua fără nume până şi vestimentar: mantou ce acoperă o rochie lungă de seară, tiară pe cap. Printr‑o compoziţie parodică, excesiv caricaturizată, Iulia Colan înzestrează cu haz, dar şi cu o dinamică temperamentală de efect, ipostaza femeii de afaceri în căutare de „soluţii salvatoare”. Obsesia tuturor e să obţină profit din orice. Chiar şi din vânzarea organelor de animale bolnave pentru transplant la pacienţi umani. George Albert Costea îşi expune argumentele, în scena consilierii celor două directoare de companie, cu paradă de umor‑cinic. Preocupată de cariera personajului, Ramona Drăgulescu joacă dezinhibat, cu nerv. Alex Calangiu, Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu şi Cătălin‑Mihai Miculeasa completează, fără hiatusuri valorice, o distribuţie coerentă şi motivată.

Ideea de a ataşa pe spatele dulapurilor‑fişete oglinzi, întoarse din când în când către spectatori pentru a‑i oglindi, primeşte relevanţă prin ceea ce acelaşi Andrei Pleşu numeşte „metafora oglinzii”. Dacă pentru Davide Carnevali spiritul este mort, omenirea nefiind decât materie, Alexandru Dabija lasă totuşi deschisă portiţa accederii spre spiritual, spre lumea care nu se vede, spre „mundus imaginalis”. În monologul final, o poveste fabulă, Îngerul, interpretat de Angel Rababoc cu simplitate şi naturaleţe, avertizează asupra dramei celor care mor din „cauza lipsei de aer şi imaginaţie”. Păcat că în spectacol există şi momente când ai senzaţia că actorii sunt lăsaţi să se descurce singuri.

 

Hăul sfinţilor.
Despre Oameni şi elfi

 

Stranie coincidenţă! Între piesa lui Davide Carnevali, Veşti bune. Final, şi aceea a lui John Synge, Hăul sfinţilor. Despre Oameni şi elfi, deşi au fost scrise la o distanţă de o sută de ani, una la începutul secolului XX, alta a celui XXI, sunt similitudini clare. Le apropie modul de alternare în acţiune a realului cu imaginarul. Nu am cunoştinţă, pe de altă parte, ca dramaturgul şi poetul irlandez să mai fi fost jucat pe scenele noastre. Înclin să cred că ne aflăm în faţa unei premiere naţionale. Subiectul e localizat undeva într‑un sat din ţinuturile Insulei de Smarald, dar poate să se desfăşoare oriunde. Un cuplu de cerşetori orbi, cerând să fie „milostiviţi” cu câţiva bănuţi pentru a‑şi putea asigura umila existenţă, îşi fac zi de zi veacul la o răscruce de drumuri. Din discuţia cu consătenii neatinşi de cecitate, mărginită de obicei la elfi, spiriduşi, la un trai mizerabil, la o presupusă frumuseţe fizică a lor, dar imposibil de verificat, le parvine într‑o zi o veste uluitoare. În localitatea lor de baştină urmează să sosească un sfânt care face minuni. Adică vindecă de orbire. Astfel de la o infirmitate ce împiedică percepţia vizuală a lumii, a imediatului fizic, se trece la o dimensiune puternic amprentată de fantastic. Antonella Cornici transformă convenţia textului, dând frâu liber fabulaţiei, într‑o convenţie a spectacolului. În această „aventură” îl are şi de astă dată ca aliat pe Călin Ciobotari, un colaborator statornic al său în tentativa de a lucra pe scenarii în care materia dramatică se restructurează din perspectiva unei practici personale a artei regizorale. Scenografia simplă a Ioanei Chirilă (covor de scenă alb şi două panouri‑paravane, tot albe, din fâşii uşor elastice de material) sugerează prezenţa în spaţiul scenic, populat de fantezia regizorală cu arătări bizare, sfinţi, elfi, alte fiinţe invizibile, unele substituindu‑se chiar lui Dumnezeu, a unui trunchi de copac, cu trimitere simbolică la un posibil arbore genealogic al omenirii. O ipoteză întărită destul de transparent de video designul lui Andrei Cozlac şi light designul lui Lucian Moga. În special proiecţiile video conferă o notă de fabulos. Surprinzătoare e prestaţia grupului de tineri actori, Laura Voicu, Evelyn Marcu, Adrian Ban, Bogdan Florea, Filip Popa, Bogdan Acatrinei, care dansează şi cântă fără lavalieră, demonstrând generoase resurse în rolurile elfilor, roind continuu în preajma protagoniştilor muritori. Coordonarea lor coregrafică, în armonie cu machajul insolit ce‑i diferenţiază, este asigurată de Victoria Bucun pe muzica talentatului Tibor Cari.

Componentelor suprareale din povestea cerşetorilor orbi, Martin şi Mary Doul, deseori imprevizibile, Antonella Cornici contrapune episoade de un realism crud, aparţinând perioadei după ce aceştia îşi recapătă vederea. Decepţia lor când îşi văd chipurile, dar şi hidoasa faţă a celor din jur, degradarea lor moală, este atât de mare încât nu numai că încep să se împroaşte cu insulte, ci şi doresc să redevină nevăzători. Cosmin Creţu subliniază cu autenticitate, utilizând excelent o bogată gamă de accente, abandonul lui Martin Doul în mâna sorţii. Actorul exprimă cu patos experienţa amară a unui bărbat şi atunci când e privat de văz şi atunci când şi‑l recâştigă şi‑i provocă lehamite. Raluca Botez (Mary Doul) întruchipează un personaj cu stări şi reacţii fluctuante, aci resemnat, cu o candoare tâmpă („Lasă‑ne aşa, sfinte, şi vom fi fericiţi”), aci năzuros, fragil până la labilitate, împins spre un comic absurd. Sfântul (Vlad Bânzoiu) este, în intenţia regiei de a face din omul obişnuit beneficiarul „sfinţeniei”, mediatorul energiilor dintre scenă şi public. Celelalte perechi de tineri, interpretate de Anca Pascu ( Molly Byrne), Ana‑Maria Fasolă (Bride), Bogdan Ujeniuc (Timmy fierarul), Vlad Teodorov (Mat Simon), contribuie emoţional la crearea unui mediu de coşmar pentru soţii Doul. Poem‑parabolă, înfierând egoismul şi indiferenţa, sincronizând lirismul miturilor irlandeze, superstiţia, misterul, cum şi multe altele, cu prostia şi nefericirea umană, dar pledând în acelaşi timp pentru compasiune, spectacolul Antonellei Cornici (Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu) aminteşte întrucâtva de romanul lui Jose Saramago, Despre Orbire, după care Fernando Meirelles a regizat filmul Alb strălucitor.

Dana Pocea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Pocea

Dana Pocea (actriță, editor, critic de teatru, autoare de eseuri și comentarii literare) s-a născut într-o familie de aromâni  în comuna dobrogeană Cogealac. A abosolvit Liceul nr. 8 din Constanța, iar în 1998 Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest