Românii de pretutindeni

Ce fac medicamentele antidepresive cu creativitatea noastră

Trăim într‑o epocă depresivă. Această epocă, odată cu pandemia, a fost aruncată într‑un climat unde anxietatea, suferinţa psihică şi fizică au devenit o stare normală. S‑a spus, la un an după ce a început pandemia, că aproape 2,5 milioane de oameni au murit în urma Covid‑19. Şi că vor fi mai mulţi. Cum va vorbi posteritatea despre epoca  noastră? Va zice că a fost un nou Ev Mediu caracterizat de o profundă criză ecologică, ideologică şi economică în care omul a devenit în sfârşit conştient de sfârşitul iminent nu numai al vieţii sale, ci şi al vieţii pe pământ? O problemă care este cel puţin la fel de acută astăzi, chiar dacă a fost actuală de câteva decenii, este medicaţia depresiei şi melancoliei şi impactul acesteia asupra artelor. Ce influenţă are faptul că anxietatea (unul dintre elementele vitale ale artei) este eliminată? Este asta o problemă sau ceva către care ar trebui să ne străduim?

Când îmi făceam stagiatura în clinica La Pitié Salpêtrière – spitalul unde în secolul al XVIII‑lea erau închişi oameni săraci, slobozi la gură, oponenţi politici, alături de bolnavi mintal – mă ocupam zilnic de pacienţi cărora li se stinsese nervul vieţii. Interesant este că aceia care erau deprimaţi înainte de pandemie se simţeau mult mai bine în timpul pandemiei, în timp ce cei care fuseseră relativ bine căzuseră şi continuă să cadă în depresii care îl fac pe îngerul meditativ al lui Dürer şi pe călugărul melancolic de la malul mării al lui Caspar David Friedrich să pară nişte ieşiri plăcute de duminică. Melancolia este rareori frumoasă, când este dezbrăcată de vălurile artei.

Potrivit lui Karin Johannisson (1944‑2016, profesoară de istoria ştiinţei şi a ideilor la Universitatea din Uppsala, membră a Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei), melancolia poate fi neagră ca sinuciderea, gri ca depresia, albă ca neantul, dar rămâne un aspect intim al naturii umane, în timp ce depresia creează teamă şi nedumerire, ceea ce face ca persoana să piară literalmente. Melancolia saturnină, romantică – asociată cu angoasa existenţială a artistului şi a filosofului, într‑adevăr ca suferinţă intelectuală – era masculină şi avea un statut înalt în trecut. Melancolia a fost văzută chiar ca preţul geniului. Când melancolia a fost întâmpinată de concurenţă din partea depresiei şi a modelelor de clasificare psihiatrică din secolul al XX‑lea, a început să fie asociată în cultura populară cu femeile şi în cele din urmă a căpătat un statut mai scăzut. Însă între melancolicul care a văzut golul insuportabil al existenţei şi depresivul care nu reuşeşte să vadă nimic există doar un singur pas.

De obicei, depresivul îşi revine în cele din urmă prin procesul de doliu, în timp ce melancolicul rămâne melancolic pentru totdeauna. Melancolia este dialectică şi de obicei trece la opusul ei, la intervale regulate, când subiectul este sfâşiat între faze alternative hipomaniacale: excitate şi depresive. În psihiatrie, se numeşte „psihoză maniaco‑depresivă” sau „bipolaritate”. Cu toate acestea, astăzi melancolia este considerată un diagnostic suplimentar la episoadele depresive şi necesită cel puţin 4 dintre următoarele simptome, pentru a fi diagnosticată cu un episod depresiv melancolic: lipsă de răspuns emoţional la stimuli, trezire precoce, anxietate matinală, inhibiţie psihomotorie sau agitaţie, pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate şi reducerea libidoului.

Pentru cei bipolari, melancolia poate duce la sinucidere. Este una dintre cele mai grave boli psihice şi se caracterizează prin schimbări de dispoziţie sufletească şi prezenţa iluziilor şi halucinaţiilor. Nu degeaba Freud a numit‑o „nebunie circulară” şi i‑a considerat pe melancolici narcisişti, pentru că refuză să se despartă de obiectul pierdut. O persoană iubită care a murit, o iubire pierdută, un paradis sau un ideal pierdut. Un exemplu al acestei melancolii maniacale care nu vrea să se despartă de obiectul iubit este Saturnul lui Goya, care devorează unul dintre copiii săi.

În timp ce depresia este monotonă, melancolia are mai multe faţete. Pentru că melancolia poate crea sens, din boală, chiar şi o lume nouă. După cum scria Mikael van Reis într‑un articol pentru Göteborgs‑Posten din 14 august 2006, există două feluri de melancolici: unul pasiv, abătut – ca în gravura pe cupru a lui Albrecht Dürer, Melencolia I din 1514 – şi altul activ jucăuş, ca în pictura lui Lucas Cranach cel Bătrân: „Enigmatica lui Melancholie din 1532 arată un înger care nu este abătut, în schimb se uită cochet şi seducător la privitor în timp ce sculptează o crenguţă”.

Care este atunci situaţia cu unul dintre cei mai mari melancolici ai timpului nostru, Michel Houellebecq? În romanul Sérotonine (Editura Flammarion), îl întâlnim pe Flaurent‑Claude, un bărbat apatic care şi‑a pierdut atât apetitul sexual, cât şi pofta de viaţă. El ia medicamentul antidepresiv Captorix (ce sună ca un personaj din Asterix), care stimulează serotonina, hormonul fericirii. Într‑un loc, anti‑eroul romanului susţine că serotonina este însăşi dovada existenţei lui Dumnezeu, că suntem mai mult decât animale sau particule elementare sortite să fie combinate şi consumate fără scop sau sens. Dar Captorix nu reuşeşte să ţină în frâu îndemnurile la moarte ale lui Flaurent‑Claude pentru foarte mult timp.

Dacă personajele din romanele anterioare ale lui Houellebecq pier din cauza stării maladive a lumii, de data aceasta este doar vina protagonistului că îşi pierde atât pofta de viaţă, cât şi marea dragoste a vieţii sale. Marele lui antagonist este psihanaliza. Ideea că omul nu ar trebui să renunţe niciodată la adevărata sa dorinţă, ba chiar şi trebuie să o urmărească, este ceea ce îi face pe oameni egoişti şi individualişti. Dar aici Flaurent‑Claude nu a înţeles ceva esenţial, şi anume că există o deosebire radicală între dorinţe şi impulsuri. Dorinţa este ceea ce ne face să ne ridicăm deasupra nevoilor imediate de satisfacere a impulsurilor noastre. Oricum ar fi, el se simte extrem de rău. Atât de rău, încât decide să‑şi ia viaţa.

Ce spune romanul despre propria filosofie de viaţă a lui Houellbecq? Că medicamentele antidepresive nu ajung prea departe. Că durerea este o parte necesară a existenţei umane, că ar trebui să acceptăm suferinţa în viaţa noastră, pentru că suferinţa ne învaţă întotdeauna ceva despre noi înşine şi despre viaţă. Dar este suferinţa necesară pentru arte? Când am întrebat‑o pe una dintre pacientele mele zilele trecute ce i‑au făcut scrisului antidepresivele, ea a spus că au ajutat‑o să vadă mai clar, să scrie mai bine, chiar să se distanţeze atât faţă de ea, cât şi de lume. În perioadele ei maniacale, scrie mult, dar nu neapărat foarte bine, pentru că atunci tinde să sufere de iluzii de grandoare, care o împiedică să‑şi vadă textele într‑o lumină critică. Ea a încheiat spunând: „Trebuie să încetăm să romantizăm suferinţa. Dar, din păcate, cât e de necesară! Fără suferinţă, nu aş fi avut niciodată acces la mine însămi.”

În timp ce ascult diferite interviuri pe care Houellbecq le‑a acordat despre cărţile sale de‑a lungul anilor pentru Radio France Culture, dau de unul pe care l‑a dat în legătură cu romanul său Extension du domaine de la lutte, care a fost publicat în Franţa în 1994. Houellebecq spune acolo că există două feluri de oameni pe pământ. Depresivi şi viitorii depresivi. Nu este posibil să treci printr‑o viaţă întreagă fără să fi simţit amara dulceaţă a depresiei. Există un remediu pentru depresie? Da, nu scrisul, ci lectura. Odată a reuşit să iasă dintr‑o depresie citind săptămâni întregi. Însă pentru el fericirea nu este un scop: „Sunt foarte anti‑liberal. Construirea unei societăţi bazate pe libertate şi pe dreptul fiecăruia de a‑şi găsi fericirea poate duce doar la uciderea nepoliţienească a oamenilor. Este suficient să vedem cum au mers lucrurile în SUA”. Încheie spunând: „Viaţa este foarte complicată şi foarte plictisitoare. Timpul nostru este caracterizat de o nouă combinaţie originală de suferinţă şi agitaţie. Fluxul mare de informaţii a făcut că am pierdut sensul la tot. Nu este posibil să se producă gândire fără perioade lungi de izolare. Confruntarea cu lumea este importantă. Dar este la fel de important să găsim un timp pentru odihnă, pentru zile tihnite în care nu se întâmplă nimic.” Sunt multe argumente în elogiul lui Houellebecq faţă de suferinţă. În cele din urmă, poate că nu suferinţa, ci durerea este cel mai mare nerv a artei.

■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal

Sînziana Ravini

Total 3 Votes
0

Sinziana Ravini

Sînziana Ravini s-a născut în data de 24 iunie 1976 București. După absolvirea clasei a IV-a în București, a continuat școala în Suedia. A obținut masterate la Universitatea din Göteborg în literatura franceză, în literatura germană și în istoria artei. S-a întreținut în facultate, muncind ca translatoare între șase limbi, la firma de traduceri Tolkjouren. A fost admisă la Academia de artă Valand din Göteborg, care a trimis-o pe banii Suediei să își termine studiile de artă la Moscova. I-a avut ca profesori de filosofie pe Derrida la Sorbonne și pe Gadamer la Heidelberg. Și-a dat doctoratul la Universitatea din Heidelberg cu o analiză filosofică asupra operelor lui Goethe și a obținut calificativele Magna cum laude și Magnum latinum. Teza de doctorat i-a fost publicată la Editura Peter Lang GmbH, Internationaler Verlag der Wissenschaften. Lucrarea ei de diplomă de la Universitatea din Montpellier, Facultatea de psihanaliză, lansează o nouă teorie și o nouă metodă practică în psihanaliză, publicată la Editura Presses Universitaires de France. A lucrat la Centre Pompidou ca cercetător despre arta contemporană din țările Europei de Est. A fost timp de șapte ani maître de conférence la Universitatea Sorbonne 1 Pantheon din Paris unde a predat estetica, naratologia și filosofia artei moderne și a literaturii. Este psihanalist la Hôpital Pitié Salpêtrière din Paris și are cabinet particular, e secretar adjunct la Ariane-Paris și co-redactor-șef la Paletten Art Journal din Suedia. A scris cărți despre artă în Franța și în Suedia.

Scrie frecvent critică literară și critică de artă în Dagens Nyheter și Aftonbladet (Stockholm), Götebors-Posten, Kunstkritikk (Norvegia) și alte publicații din Europa și America. Ține conferințe în Țările Nordice și la Paris. A predat la editură al doilea roman autobiografic în franceză. A scris scenariul și a regizat filmul autobiografic The Black Moon, prezentat în cadrul expoziției de artă cu același titlu la Palais de Tokyo din Paris în 2013.

A jucat rolul principal în filmul Diner Noir alături de Catherine Robbe-Grillet în rolul secundar, regizat de Tristan Bera la Istanbul în 2015. A fost curator la expoziția națională a Bosniei-Herțegovina, cât și a Boliviei la Bienala de la Veneția în 2017, la expoziția multinațională United States of Europe itinerantă prin Europa 2011-3013, cât și la alte expoziții colective de artă din Stockholm, Göteborg și Paris, unde a prezentat artiști români contemporani. Pe parcursul verilor revine în România.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button