Cronică plastică

O expoziţie‑atelier, o expoziţie‑mărturisire

Protagonista expoziţiei, deschisă în timpul Postului Paştilor din anul 2020, demonstrează că ştie să pună în echilibru tradiţia reprezentării de icoană cu sugestiile limbajelor artistice moderne şi contemporane…

Ce poate fi mai trist pentru un creştin autentic decât o biserică lăsată să moară? Mai ales atunci când e vorba despre un monument istoric, mărturie a vremurilor trecute şi a evlaviei înaintaşilor.

Ce poate fi mai înălţător pentru un creştin autentic decât să încerce, după puterile lui, şi mai ales dacă stăpâneşte un meşteşug menit să contribuie la salvarea lăcaşurilor de închinare şi a sfintelor odoare, decât să întreprindă ceva pentru a recupera măcar amintirea unei biserici condamnate la dispariţie? Şi, poate, a câtorva dintre obiectele‑i vechi de cult.

Acestea sunt gândurile dintâi pe care le‑am avut privind scurtmetrajul intitulat „Tronul Euharistic”, realizat de Mihaela Agarici şi Gabriela Ichim, după conceptul Elenei Borundel, pictoriţă de icoane şi scenograf cu o deja bogată activitate, desfăşurată pe mai multe direcţii. În filmul pe care l‑a gândit, artista este chiar personajul principal, iar naraţiunea are două planuri: unul simbolic şi unul cu referire imediată la actul creării unei imagini sacre.

Este un film încărcat de spiritualitate, care exprimă atât căutarea în plan duhovnicesc, cât şi inspiraţia creatoare, în care etapele devenirii unei icoane se împletesc cu trista istorie a unei biserici năruite, în ciuda vechimii şi, cu siguranţă, a frumuseţii ei de odinioară: biserica din Măgureni‑Săruleşti, judeţul Călăraşi, ctitorie din a doua jumătate a veacului al XVII‑lea.

Într‑un fel mai puţin obişnuit, icoana Mântuitorului Hristos, în reprezentarea „Tronul Euharistic”, realizată de Elena Borundel, se naşte pornind de la ideea reconvertirii artistice a unor fragmente de ornament (probabil de la catapeteasmă), abandonate în curtea unei biserici bucureştene, în urma unei reparaţii. Ceea ce unora li s‑a părut numai bun de aruncat, i‑a stârnit Elenei Borundel dorinţa de a recupera şi reintegra respectivele ornamente într‑un mod direct legat de menirea lor iniţială. Iar de aici s‑a născut o întreagă poveste: povestea unui doctorat, acum aproape de finalizare, şi a unei expoziţii, cea care şi‑a aflat probabil locul cel mai potrivit la Galeria Gheţărie a Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

 

Elena Borundel şi‑a gândit demersul din aproape în aproape, de la o lucrare de mai mică anvergură la una amplă, cea pe care filmul conceput ca parte din expoziţia de la Mogoşoaia o reflectă pe deplin. Între fragmentele de ornament scoase din uz şi până la ruina unei biserici vechi s‑a ţesut subtil şi treptat o punte a cărei traversare a solicitat nu doar sensibilitatea şi talentul artistei, ci chiar ceva mai presus de acestea: credinţa ei. Hristos este cu turma lui mereu şi pretutindeni. Nu pleacă niciodată dintr‑o biserică, chiar dacă lăcaşul a rămas doar o ruină. Sălăşluieşte şi acolo, aşteptând ca cineva să‑şi amintească de El şi de frumuseţea casei Lui. Iar Elena Borundel şi‑a amintit şi a acţionat. Aşa s‑au născut şi icoana, sau mai exact compoziţia de treisprezece icoane (Mântuitorul între cei doisprezece Apostoli, grupaţi câte şase de‑a dreapta şi de‑a stânga Lui) şi filmul şi expoziţia de artă religioasă, gândită să fie prezentată într‑o manieră cât mai apropiată de spiritul zilelor de acum, în ideea fireştii ei ancorări în contemporaneitate. În icoana centrală, cea de mari dimensiuni a lui Hristos pe Tron, sunt integrate acele ornamente abandonate şi descoperite de artistă în curtea unei biserici (Sfântul Spiridon Nou).

Elena Borundel s‑a apropiat de ruinele bisericii de la Măgureni, ştiind că Domnul Hristos se află acolo. Gestul ei, convingător exprimat în scurtmetraj, de a pleca dintre zidurile năruite cu dorinţa de a contribui cumva la reînsufleţirea vitregitei ctitorii, se finalizează prin „instalarea” digitală a compoziţiei „Tronul Euharistic” între pereţii măcinaţi de timp ai lăcaşului, rezultând astfel o imagine cu valoare simbolică şi recuperatoare, menită să accentueze sacralitatea edificiului. Această implicare activă a presupus inventivitate, manualitate, artisticitate şi, o spun din nou, credinţă. Altarul unei biserici poartă în centrul lui Sfânta Masă, adică mormântul Mântuitorului Hristos. Altarul este, în acelaşi timp, la fiecare Sfântă Liturghie, Foişorul Cinei celei de Taină, când Domnul le dă spre mâncare şi băutură Apostolilor, şi prin ei tuturor creştinilor participanţi la înfricoşătoarea taină, Trupul şi Sângele Său. Aceasta e sfânta taină a Euharistiei.

Rochia albă din film, concepută şi purtată de Elena Borundel, şi primul cadru al filmului, cel al ridicării personajului înveşmântat în această rochie de jos, de pe pământ, şi parcă dintr‑o lungă letargie, sugerează chiar starea de încremenire şi uitare a bisericii, Mireasă a lui Hristos, dar şi chemarea tainică, şoptită direct în inima artistei, de a face ceva, potrivit cu menirea ce i s‑a dat, pentru a reînsufleţi cumva zidurile măcinate de timp şi de uitare şi de a reaminti că Hristos sălăşluieşte şi acolo, tronând între Apostoli şi oferindu‑Se mereu pe Sine spre hrană, tuturor credincioşilor, pentru ca ei să‑şi agonisească nemurirea. Ideea readucerii la viaţă a bisericii e subliniată şi de cadrele din film în care preotul Ştefan Damian citeşte din Sfânta Evanghelie chiar între ruinele bisericii de la Măgureni.

Fără nici o îndoială, Elena Borundel simte spiritul obiectelor vechi, purtătoare de istorie şi de memorie. Iar Dumnezeu i‑a dăruit şi talentul de a le readuce la viaţă, după ce posesorii lor iniţiali le‑au abandonat, socotindu‑le depăşite şi inutile. De aceea, filmul şi expoziţia pe care le‑a gândit insistă asupra momentelor de lucru efectiv. Aceasta a presupus, pe de o parte, recuperarea unui scaun vechi, a ornamentelor de catapeteasmă, a unei rame de tablou şi a unei galerii, pe de alta, zugrăvirea icoanelor şi compunerea unor „instalaţii”, realizarea veşmântului, în vederea alcătuirii unor secvenţe, respectiv a expoziţiei de la Galeria Gheţărie Mogoşoaia, şi ca lucrare finită, şi ca poveste a naşterii ei, etapă cu etapă şi obiect cu obiect. Locul ales pentru expunere nu e întâmplător. El e menit să prelungească atmosfera filmului de scurtmetraj. În cadrul expoziţiei au fost invitate Mihaela Agarici şi Gabriela Ichim, cu o suită de fotografii din timpul filmărilor.

Protagonista expoziţiei, deschisă în timpul Postului Paştilor din anul 2020, demonstrează că ştie să pună în echilibru tradiţia reprezentării de icoană cu sugestiile limbajelor artistice moderne şi contemporane. Elena Borundel ne propune să fim părtaşi ai unui spectacol vizual inedit, ai unei expoziţii‑atelier, ai unei expoziţii‑mărturisire, cât se poate de convingătoare pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit.

Luiza Barcan

Total 1 Votes
0

Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Vâlcea, membru fondator și director al Fundației HAR („Habitat și Artă în România”). S-a născut la București în data de 8 octombrie 1964. Absolventă a Liceului de matematică-fizică nr. 4 din București, a Facultății de Limba și Literatura Română de la Universitatea București (1987) și a Facultății de Istoria și Teoria Artei a Universității Naționale de Artă din București. Profesor de limba și literatura-română (1990-1995), redactor, realizator de emisiuni la Televiziunea Română (1995-2013), redactor la Radio România Internațional (2000-2006), colaborator la Radio Trinitas al Patriarhiei Române, din 2014 și până în prezent (realizator al documentarului radiofonic „Zidiri în chipul crucii”). Din 1996 publică cronică plastică, interviuri, reportaje, eseuri, studii de istoria artei, monografii de monumente în paginile Contemporanul, Literatorul, Azi Literar, artPanorama, Museion, Adevărul literar şi artistic, Ianus, Virtualia, Tribuna, Tabor, Povestea vorbei, Buridava, Ramuri, Observator cultural, artMargins a Universităţii „Santa Barbara” din California.

Co-organizator, împreună cu Alexandru Nancu, al programelor Fundaţiei HAR: „Habitat şi Arta in Romania” ,„Arta in drum spre muzeu” (1999 – Râmnicu Vâlcea), „Tradiţie şi Postmodernitate” (2000 – 2005, Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, judeţul Vâlcea) „Stuf 2004” (2004, Murighiol, judeţul Tulcea), „ReSitus – Metode şi tehnici avansate de conservare şi reconstrucţie digitală pentru patrimoniul cultural-istoric imobil (2007, Câmpulung Muscel), Lut/ Adobe 2007, 2008, 2009 (Capul Doloşman/ Cetatea Argamum, judeţul Tulcea).

Din anul 2000 şi până în prezent, curator al programului „Restituiri” care a cuprins expoziţiile: „Seniori ai picturii romaneşti contemporane”, „Invitaţii lui Iosif Sava în 40 de desene ale Rodicăi Ciocârdel Teodorescu”, „Rromani art”, expoziţiile personale de la Constanţa, Tulcea, Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti ale pictoriţei centenare Medi Wechsler Dinu, expoziţia retrospectivă Maria Constantin, expoziţiile retrospective Alexandru Nancu („Teasc pentru memorie” și „Spațiul imaginării”), Bucureşti 2013, expozițiile retrospective Lidia Nancuischi). Curator a peste 30 de expoziţii personale sau de grup, deschise în Bucureşti şi în alte oraşe mari ale ţării. Face parte din colectivul de autori ai dicţionarului on line Un secol de sculptură românească (2013, 2014) și din colectivul de autori ai cărții Centenarul femeilor din arta românească (2018).

Debut literar în revista artPanorama, cu proza Jucătorii de șah (1997). Debut editorial cu volumul Nichita Stănescu. O viziune poetică a timpului (2000, ediţie bibliofilă, coordonata de Mircia Dumitrescu).

Cărți de memorialistică: Artişti plastici la Serata lui Iosif Sava (2003), în format electronic (2005); Spre Răsărit, cu Alexandru (2017).

Cărți de specialitate (cronică plastică, istoria artei): Angoase ale privirii (2004); Monografiile bisericilor de lemn – monument istoric de la Grămeşti, Malaia, Racoviţa- Copăceni, Ciungetu, Brezoi, Mariţa (2000, 2001), împreună cu Alexandru Nancu; Albumul monografic Medi Wechsler Dinu (2010); Albumul monografic „Maria Constantin” (2013); Albumul monografic „Constantin Calafateanu” (2014); Albumul monografic „Lidia Nancuischi” (2018)

Premii și distincții: Premiul pentru critică, acordat de Consiliul Director al Uniunii Artiștilor Plastici din Roâmânia (2017); Diplomă de excelență pentru întreaga activitate, acordată de Filiala Buzău a Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu ocazia Bienalei „Ion Andreescu” (2018); Premiul III la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2012”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Grecii de Brăila” („Greek and Romanian”); Premiul pentru film religios la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2011”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Skopelos, insula celor 365 de altare”; 2011 – Medalia Muzeul Brăilei – 130 de ani şi Medalia „Nicolae Iorga – 140 de ani de la naştere”, decernate de Muzeul Brăilei pentru documentarele „Biserici de la Dunăre” (2011).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button