Modele

Portretul Cronicarului în timp

„Pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată – scrie Nicolae Manolescu în 1968, într‑un text cu titlul de mai sus – cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării. Scriitori şi cititori se unesc în a nu fi de acord cu el; pare născut spre a irita pe toată lumea şi cei doi‑trei care întrevăd onestitatea lui sunt cei mai nemulţumiţi. Cronicarul este «la bête noire» a literaţilor de tot felul, temut uneori, iubit niciodată, omul cu cei mai mulţi duşmani şi cu cei mai puţini prieteni.”

Tânărul critic îşi va începe ultimul alineat al acestei Teme cu o formulare paradoxală, tipic călinesciană. Încheierea trimite însă către Lovinescu: „Idealul pentru cronicar este, în cele din urmă, anonimatul. Nu vreau să spun că el nu trebuie să aibă personalitate. Dimpotrivă, fără personalitate puternică, un cronicar ajunge să fie dominat de cărţi, când el e chemat tocmai ca să le domine. Vreau să spun că, prin constanţă şi tact, cronicarul devine cu timpul o obişnuinţă pentru cititori, iar verdictele lui se fac aşteptate. Se fac aşteptate pur şi simplu; cu ce sentimente, n‑are importanţă. Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci o nelipsită prezenţă, un magistrat anonim. Când o revistă literară se identifică astfel cu cronicarul ei, înseamnă că putem avea încredere într‑o judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exteriori.”

Primul lucru care frapează în frazele de mai sus e nu atât îndrăzneala cronicarului (era de aşteptat ca un tânăr critic să aibă un alt ton decât cel, mai înţelept, al unuia vârstnic), cât forţa lui de anticipare. La data scrierii acestor rânduri, Manolescu avea în spate şase ani de cronică literară, pe care o ţinea, e drept, în cea mai bună revistă a momentului („Contemporanul” lui George Ivaşcu), dar nu de mai multă vreme. Or, tânărul cronicar vorbeşte aici în virtutea unei experienţe pe care abia evoluţia sa ulterioară o va face posibilă. La 29 de ani şi cu şase ani de cronică, el se exprimă cu greutatea cronicarului cincuagenar care, în 1992, va număra treizeci.

Al doilea element surprinzător e, pentru mine, chiar tabloul zugrăvit în culori destul de sumbre de către un cronicar de obicei optimist şi încrezător în puterile criticii. Îl descoperim tratat cu mefienţă ori ostilitate publică, şi încă într‑un regim „permanent”. „Toată lumea” e iritată de el şi numai câţiva îi „întrevăd” onestitatea. E uneori temut, dar iubit, „niciodată”. El are fericirea de a impune o carte, dar această fericire vine rar, o dată pe an.

Suntem totuşi în 1968! Adică în perioada în care „modelele” realismului socialist se vedeau înlocuite de o pleiadă de tineri scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi) ce aveau să schimbe faţa literaturii române postbelice. Era, atunci, momentul de vârf al liberalizării regimului; momentul în care autori din toate generaţiile (unii dintre ei, foşti deţinuţi politici) se întâlneau cu o critică extrem de receptivă şi cu un public aproape avid de literatură adevărată. De unde atunci frecvenţa atât de redusă a impunerii, de către cronicarul nostru, a unor cărţi de autori români contemporani? Şi în ce măsură îi putem face credit lui Nicolae Manolescu pentru această afirmaţie, de vreme ce cunoaştem, azi, multitudinea descoperirilor sale din epoca respectivă?

Un răspuns plauzibil este că autorul textului din 1968 dizolvă, în el, contextul pentru a se ridica la o treaptă de generalitate şi „idealitate” profesională. S‑ar explica, astfel, şi definirile înţelepte şi non‑biografice ale unui cronicar aflat nu de mult în exerciţiul profesiei; şi ignorarea faptului că 1968 însemna cu totul altceva, pentru un critic al actualităţii literare româneşti, decât 1962. Manolescu cunoştea prea bine, din interior, diferenţa; însă Tema lui vrea să facă un portret al Cronicarului generic, iar nu un autoportret.

Abia mai târziu cele două, portretul generic, ideal al Cronicarului şi portretul lui Manolescu, vor cupla, în conştiinţa publică. Pentru aceasta, a fost nevoie de continuitate, de constanţă – şi e de observat că ele se regăsesc în schiţa portretistică a autorului. Adverbele devin, în retorica textului său, mai importante decât verbele: „uneori”, „niciodată”. Determinările temporale tind spre ciclicitate („la un an o dată”) ori spre un vector procesual („devine cu timpul”). Secvenţa‑cheie nu mi se pare „magistrat anonim”, à la Perpessicius, ci exact cea care o precede: „nelipsită prezenţă”. Ea are ceva tautologic, şi asta pentru că Manolescu a simţit, aici, nevoia de a marca dublu ce i se părea mai important pentru oficiul de cronicar literar. În orice „punct” al contextului istoric macro (1963 sau 1968, 1971 sau 1989) şi indiferent de vârsta la care se află Cronicarul – el asumă, după ce a devenit conştient de sine, elementul determinant şi condiţia de bază a profesiunii sale. De aceea Manolescu n‑a ales exilul, ca alţi critici „şaizecişti”, optând pentru rezistenţă. Rezistenţă rimează cu prezenţă.

Bineînţeles că nu‑i deloc uşor să fii cronicar literar, „o nelipsită prezenţă”. Era dificil înainte de 1990, când critica noastră de întâmpinare (echipa de la „România literară”, în primul rând) scria în condiţii de Cenzură şi încerca să apere criteriul estetic şi valorile liberale într‑un regim totalitar a cărui amintire, azi, e tot mai roz. Nu e tocmai uşor nici în contextul postrevoluţionar, în care interesul publicului s‑a dispersat în zone, înainte, inaccesibile şi unde, pe de altă parte, centrifuga culturală a împrăştiat literatura în toate cotloanele şi colţişoarele hărţii culturale. Dacă în epoca socialismului real aveam prea mult Centru, cu determinantele şi reflexele cunoscute (autoritarism, dirijism, cod unic), astăzi avem prea puţin. De aici şi nostalgia unora după „degetul de lumină” care să ghideze evoluţia literelor româneşti, după farul critic călăuzitor care să dea direcţia.

Însă frumuseţea literaturii şi a criticii făcute pe marginea ei constă, după mine, tocmai în multiplicitatea tendinţelor şi în mobilitatea celor capabili să le înregistreze şi să le evalueze. Din această perspectivă, epoca post‑’90 este una ideală pentru cronica literară (ca şi pentru Istoria ce o ridică la putere temporală). Sigur că nu mai sunt tirajele revistelor culturale de pe vremuri şi că diferenţa dintre 30.000 de cititori şi 3.000 e importantă. Fireşte că se câştigă mai nimic din colaborările la reviste şi cronicarii s‑au resemnat să scrie numai pentru plăcerea scrisului. Dar toate aceste lucruri pălesc pe lângă bucuria reîmprospătată de a scrie despre literatura epocii tale, pe chiar durata naşterii şi constituirii ei. E ceva ce criticii „bibliografişti” (cum le spunea Paul Goma), fără gust, fără intuiţie, fără expresie şi, nu în cele din urmă, fără curaj, nu pot pentru ca să înţeleagă… Au înţeles‑o în schimb spirite critice atât de diferite ca E. Lovinescu şi G. Călinescu, Nicolae Manolescu şi Lucian Raicu – pentru a pune întâi cronicarii şi apoi criticii cu o altă cale de acces spre literatură.

Dacă pentru unii cronica literară e un episod de carieră, o etapă prin care devii mai vizibil, până prinzi un post, „te aranjezi” şi scapi de complicaţii, pentru mine e ceva central, esenţial. O văd ca pe o constantă pentru care merită să fii expus presiunilor şi atacurilor, deasupra şi dedesubtul centurii. Nu există, probabil, critic mai insultat în literatura română decât Lovinescu, adică exact cronicarul prin care modernitatea noastră literară a căpătat conştiinţă de sine. Şi sunt puţine lucruri mai frumoase, în cultura română, decât permanenta asumare, de către Lovinescu, a acestui rol ingrat. El a fost „la bête noire” şi pentru adversarii tradiţionalişti, dar şi pentru o bună parte din scriitorii pe care i‑a susţinut. Căci scriitorul român vrea să fie nu numai primul, ci şi singurul – iar criticul având unele ezitări în recunoaşterea acestei unicităţi se descalifică profesional. Manolescu a reuşit, în epoca trecută, să schimbe raportul, făcându‑i pe scriitorii noştri dependenţi de verdictele din cronicile sale: dar această autoritate, cred, n‑a putut fi menţinută decât prin decenii de cronică (aşadar, durată), în revista cea mai importantă (prin urmare, poziţie) şi într‑un sistem sociocultural închis (într‑un cu totul alt tip de societate).

În societatea pluralistă în care avem norocul să trăim, cronicarii literari constanţi culeg în timp roadele seriozităţii lor, dar şi pe cele ale libertăţii care a imprimat literaturii ultimelor decenii o dinamică extraordinară. De la un an la altul apar cărţi care modulează definiţii ale genului, se revendică de la modele nefrecventate înainte, propun experienţe existenţiale şi decupaje literare inedite. Cronicarii discută şi polemizează pe marginea lor, găsesc sau nu găsesc mize, compară şi totodată diferenţiază, într‑o pasionantă cursă de urmărire a celor mai importante cărţi, a celor mai interesanţi autori.

Iar scriitori ai noștri care erau tineri atunci când Manolescu și‑a încheiat cariera glorioasă de Cronicar, „promisiuni” ori „speranţe” la momentul (pre)debutului sau al primelor cărţi, au devenit după trei decenii nume de neocolit. „Optzeciști” și „nouăzeciști” precum Mariana Marin, Cristian Popescu, Ioan Lăcustă, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Aura Christi, Răzvan Petrescu, Radu Aldulescu și alții sunt astăzi capitole distincte de istorie literară. Cine le va urma în această necontenită, minunată procesualitate a literaturii?

Citiţi‑i pe cronicarii literari; şi veţi afla.

■ Critic şi istoric literar, profesor

Daniel Cristea‑Enache

Total 1 Votes
0

Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, București) este critic și istoric literar, universitar. A absolvit în 1996, ca şef de promoţie, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universităţi, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. În prezent, este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social și fondator al platformei online Literatura de azi.  A fost Guest of the Rector (Andrei Pleșu) la New Europe College (2013-2014). A fost ales Vicepreședintele European Writers’ Council (2019-2021). A fost director de comunicare al Uniunii Scriitorilor din România (2015-2022).

A ținut săptămânal cronica literară în „Adevărul literar și artistic” (1997-2005), „România literară” (2005-2009), „Observator cultural” (2009-2015), „România literară” (2015-2022).

A contribuit la realizarea unor dicționare de specialitate precum Dicționarul esențial al scriitorilor români și Dicționarul scriitorilor români, IV (coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Literatura română. Dicționar de opere (coordonator: Mircea Anghelescu), Dicționarul general al literaturii române (coordonator: Eugen Simion).

Colaborări (cu cronici literare, studii, eseuri, interviuri, texte publicistice) la „Luceafărul de dimineață”, „Dilema Veche” (online), „Ziarul de duminică”, „Suplimentul de cultură”, „Idei în dialog”, „Bucureștiul cultural”, „22”, „Ramuri”, „Caiete critice”, „Viața Românească”, „Vatra”, „Neuma”, în ziarele „Evenimentul zilei”, „Gândul educațional”, „Adevărul”, precum și pe portalul LiterNet.

A avut o rubrică la Radio România Cultural; în prezent, la Radio Trinitas, în emisiunea Revista Culturală Trinitas realizată de Teodora Stanciu. A fost moderator al emisiunii Literatura de azi la TVR Cultural (2010-2012) și co-realizator al emisiunii De Ce Citim, alături de Flaviu George Predescu, la DC News (2020-2022).

În prezent, colaborează la revistele „Contemporanul – ideea europeană”, „Argeș”, „Literatura de azi”, „Realitatea Evreiască”, „Studii de știință și cultură”, „Scriptor”.

Publicând 17 cărți și peste 1.000 de cronici, a primit numeroase premii și distincții literare.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button