Din ultimul număr:
Contemporanul » Românii de pretutindeni » Sensul metaforelor și alegoriilor din Miorița

Sensul metaforelor și alegoriilor din Miorița

Unii cercetători sunt derutaţi de aparenta lipsă de logică a limbajului poetic sau mitologic. Poeţii folosesc cuvinte ca moartea, îngroparea, nunta sau cerul drept metafore cu sens poetic. Dependenţa de alegorii şi simboluri e inevitabilă în poezie, deoarece experienţa şi conştiinţa poetică sunt mărginite de inexprimabilitatea lor. Limbajul poetic se referă la experienţe sufleteşti dincolo de toate reprezentările, gândurile sau amintirile noastre, dincolo de posibilităţile limbii. Prin forţa limbii, vorbirea poate uşura sau îngreuna comunicarea. Limbajul poetic face ca poezia să fie şi clară şi neclară. Ambiguitatea poate pune cititorii sau auditorii pe mai multe căi diferite, după cum tălmăceşte fiecare simbolurile şi mesajul formulat poetic. Mesajul poate fi înţeles pe mai multe niveluri, ce nu se exclud reciproc. Sau poate rămâne neînţeles şi se transmite aşa cum e, peste generaţii şi ajunge la un urmaş, care poate să înţeleagă ce au vrut să spună înaintaşii.

Creatorii Mioriţei comunică stări şi trăiri luminoase sublime, într‑un limbaj cu imagini metaforice. Nu toţi putem înţelege la fel de uşor vorbirea poetică a ciobanului. Moartea lui e termenul imagine într‑o alegorie, iar nunta în cer alt termen imagine dintr‑o altă alegorie. Mândra crăiasă a lumii mireasă, Sora soarelui, Fata de crai sau echivalentele ei în diferite variante, a fost înţeleasă anapoda. Ea nu este moartea, cum s‑a crezut în cercetarea veche, ci e acelaşi personaj luminos, despre care adesea s‑a scris în literatura universală.

Menţionez doar unul dintre mulţii savanţi citaţi în Mioriţa – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, Bucureşti 2016 şi 2017. Nelson Pike, proeminent filosof al religiilor, spune că: „În unele texte, când e folosită imaginea unei mirese, mireasa este clar identificată cu sufletul aceluia care are o experienţă mistică [adică de natură poetică]. În textele lăsate de Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Tereza din Avila, Ioan al Crucii şi sumedenie de alţi mistici care au venit după Bernard de Clairvaux, Mireasa din cântec este fără îndoială sufletul omului, pe care Ioan al Crucii îl numeşte Mireasa Suflet (the Bride Soul). Cuvântul concret Bride este termenul imagine, iar Soul e termenul abstract. Metafora e clară ca o ecuaţie matematică. Pornind de la Pike, eu consider că toate miresele din variantele Mioriţei pot fi termeni imagine într‑o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, aşadar al omului în general.

În unele variante ale Mioriţei, ciobanul vorbeşte de nunta sa cu o mireasă în cer, iar în alte variante cu o Fată Frumoasă pe munte. Fată Frumoasă şi Făt Frumos sunt numele unor divinităţi mitologice arhaice. Mireasa ce apare pe munte este uneori o fată de maior, de popă sau de oameni săraci şi e întotdeauna împodobită cu un obiect de culoare galbenă, ca simbol solar. Ea o înlocuieşte pe Sora soarelui. În măsura în care unele variante sunt deteriorate, ea păstrează o imagine pământeană a unei fiinţe mitologice din cer, uşor de confundat cu o femeie în carne şi oase. Sora soarelui sau fata pe munte pot fi proiecţii ale sufletului ciobanului. El transpune unirea sa cu Mândra crăiasă, a lumii mireasă (Mireasa‑Suflet, the Bride Soul) sau cu Fata de pe munte, pe întreg universul, adică se eternizează în univers.

Personajul principal din Mioriţa e reprezentantul perfecţiunii umane în general. Exprimându‑se poetic, el spune altceva decât ce gândeşte şi gândeşte altceva decât ce spune. Sub înfăţişarea poetică şi aspectul etnografic al Mioriţei, se ascund cunoştinţe despre secrete psihologice, ce pot fi analizate cu ajutorul metodologiei ştiinţifice de azi. Omul conştientizează sufletul său şi esenţa divină a universului, îşi descătuşează sufletul de corp şi îl proiectează pe cer. Cerul cu astrele în Mioriţa, ca în toate mitologiile, este un termen imagine, care metaforic simbolizează sfera metafizică invizibilă, unde unii au căutat divinitatea cu telescoape şi rachete, pe când alţii o găsesc în suflet.

Moartea, îngroparea şi nunta pot fi transcrieri metaforice ale unor sentimente şi trăiri lăuntrice tulburătoare sau fericite. Aceste metafore pot dezvălui şi învălui două faze succesive dintr‑un ritual cu aspect teatral şi fond religios: distanţarea corpului de cele lumeşti şi unirea sufletului cu cosmosul. Aceasta e o temă lirică şi religioasă universală: trăirea prin care sufletul se detaşează de viaţa pământească a simţurilor şi se uneşte cu frumuseţea absolută sau cu iubirea cerească. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt o imagine adesea folosită de poeţi, pictori, sculptori şi în texte mitologice, pentru a ilustra separarea omului de viaţa senzorială şi de legăturile cu materia, iar nunta cerească ilustrează unirea lui cu frumuseţea iubirii divine.

Nu poate fi vorba de o moarte reală, ci de una simbolică, la fel ca moartea simbolică a căluşului. Deşi e o moarte ca la teatru (mimesis), moartea căluşului i‑a speriat pe unii sau pe alţii, încât au cenzurat spectacolele cu căluşari. Moartea şi îngroparea ciobanului pot avea loc pe acelaşi plan poetic şi mitologic ca şi nunta din cer. El trăieşte o aventură ce are loc în peisajul lui psihic. El descrie o realitate ce are loc în lăuntrul lui şi pe care el o proiectează asupra lumii înconjurătoare. Acest procedeu artistic e folosit adesea de autori ca Dante, Petrarca, Eminescu şi mulţi alţi poeţi, care proiectează peisajul lor psihologic imaginar asupra peisajului geografic real.

Aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului a fost greşit înţeleasă. S‑a crezut în unanimitate că baciul înlocuieşte moartea sa adevărată cu o nuntă imaginară. Dacă ar fi aşa, nici nu ar fi o alegorie, ci este eufemism. Moartea ciobanului este o alegorie, iar nunta lui cosmică e o altă alegorie. Acestea sunt două alegorii de sine stătătoare, ce reprezintă două trăiri psihologice diferite, dar de nedespărţit. Ambele prezintă experienţa lui cognitivă şi afectivă, în timp ce priveşte natura şi conştientizează legătura sa cu ea. El simte în peisajul înconjurător prezenţa unui mister şi misterul unei prezenţe. El se află într‑o stare specială de trăire sufletească şi de gândire, care este obiectul de studiu al mai multor ramuri şi compartimente ştiinţifice. Ambele alegorii sunt mărturii despre o experienţă psihologică importantă pentru ştiinţa literaturii, pentru ştiinţa religiilor, pentru psihologie, pentru filosofie şi pentru oricine vrea să ştie mai mult.

Textul le prezintă ca două ceremonii cu aspecte bine‑cunoscute de etnologi şi care sunt cele mai adecvate simboluri pentru a ilustra un adânc conţinut poetic şi de filosofie a vieţii. Ambele ceremonii sunt câtuşi de puţin acţiuni adevărate. Sunt imagini concrete în două alegorii distincte, înlănţuite într‑o antiteză. Moartea ciobanului este o alegorie ce simbolizează îndepărtarea de cele lumeşti. Nunta lui cosmică e o altă alegorie şi simbolizează unirea sufletului omului cu sufletul pe care el îl atribuie cosmosului divin, ceea ce se numeşte hierogamie sau nuntă sfântă. Nunta în cer este ţelul de atins, iar moartea pe pământ e condiţia şi punctul de plecare. Ambele alegorii evidenţiază o dihotomie indisolubilă şi sugerează o experienţă poetică magnifică, de o mare intensitate psihologică. Experienţa poetică şi mitologică a ciobanului poate fi comparată cu experienţele altora, care au trecut prin ceva asemănător, cunoscuţi din nenumărate texte literare şi religioase, din diferite tradiţii culturale.

Mioara nu este un oracol, cum s‑a crezut. Nu se încadrează în fenomenologia oracolelor. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior, o pregătire psihologică în vederea ritualului de iniţiere. Autorii colectivi ai Mioriţei folosesc figuri de stil cu cuvinte tari, ca: lacrimi, sânge, moarte, îngropare, nuntă, soare, lună, stele. Acestea sunt unelte stilistice foarte vechi, bine‑cunoscute în teoria literaturii şi des folosite în istoria literaturii universale.

Nimic nu este concret în Mioriţa. La o lectură atentă, ceea ce pare a fi concret şi întunecat simbolizează abstracţiuni luminoase. Moartea şi îngroparea ciobanului simbolizează etape ale desprinderii de lumea materială. După uciderea lui părelnică şi simbolică, el suflă în fluiere şi ridică ochii de la pământ la cer, unde sufletul lui se întâlneşte cu sufletul universului. Detaşat de cele lumeşti, ciobanul contemplă bolta cerească şi atinge fericirea supremă, ca o nuntă cu o regină frumoasă, asistat de lumina corpurilor cereşti. El conştientizează topirea sufletului său în substanţa invizibilă a universului, într‑un spaţiu nemărginit şi un timp nesfârşit. Dragostea ciobanului pentru natură înalţă universul la majestatea unei divinităţi feminine, cu care el se uneşte. El simte natura în jurul lui prin toate simţurile, este fermecat şi vrea ca sufletul său să se unească cu esenţa invizibilă a acestei naturi vizibile. El întoarce spatele valorilor materiale, însă nu şi vieţii. Dimpotrivă, viaţa ciobanului este îmbogăţită de trăiri sufleteşti mai intense şi mai nuanţate decât ale celorlalţi.

■ Scriitor, eseist, publicist

Victor Ravini

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest