Contemporanul » Profil » Virgil Tănase, un „duşman privilegiat”?

Virgil Tănase, un „duşman privilegiat”?

Este cel puţin ciudat (dar nu şi inexplicabil) de ce Virgil Tănase, un important scriitor român, tratat reticent, văzut acasă ca scriitor francez (de oarece succes, totuşi), programatic marginalizat, aşezat, cu o inaderenţă asumată, la „o margine de drum” etc., continuă să fie ignorat.

„Biografia e un roman ale cărui figuri sunt deja scrise”

Este cel puţin ciudat (dar nu şi inexplicabil) de ce Virgil Tănase, un important scriitor român, tratat reticent, văzut acasă ca scriitor francez (de oarece succes, totuşi), programatic marginalizat, aşezat, cu o inaderenţă asumată, la „o margine de drum” etc., continuă să fie ignorat. De o „discreţie ţipătoare”, constata Nicoleta Sălcudeanu, cu o viaţă plină de peripeţii, singuratic şi singular, refuzând supuşenia sau tăcerea conformistă în faţa răului, fără vocaţie militantistă (politică sau sindicală), curajos, dar fără a îmbrăţişa civismul „de tranşee”, sfidând dictatura prin gesturi de ecou şi refuzând, deopotrivă, comandamentul est-⁠etic al fostei „papese” de la Paris sau zgomotosul „curaj” al 10-Virgil-Tanaseanticomuniştilor în postcomunism, Virgil Tănase nu e pe placul „vitrinierilor” culturali; nu a fost / nu este, aşadar, „un exponat” împins în faţă, deşi meritele sale, ca dizident şi scriitor, l-⁠ar îndreptăţi, negreşit. Dar însuşi Tănase îşi refuză excepţionalitatea destinului şi vrea să ne convingă că revolta sa, în anii ceauşişti, nu era decât o reacţie de om normal („infracţiune de propagandă”, manifestări duşmănoase „în evoluţie”), suportând consecinţele: dat afară din şcoală, facultate, ţară şi chiar din viaţă (din fericire, tentativa a eşuat!) După ce, în pragul abandonului, istovit de atâtea potrivnicii, se dăduse „la fund”, complăcân­du-⁠se cu o viaţă „de cadavru”. Nefiind în rând cu lumea, a înţeles să-⁠şi ducă luptele singur, căutând gura de aer în plin totalitarism roşu. Şi mizând pe creaţie, nu pe ceea ce e sortit perisabilului, fie el şi spectaculos, trecând de la tinereştile exerciţii de stil la viaţa adevărată a personajului-⁠pivot, cu miză destinală. După ’89, contemplând solidaritatea spartă şi înverşunarea „fiarelor băştinaşe” în „anii vomitivi”, nu face decât să inventarieze şirul dezbiruinţelor, jigodenia, impostoriada noilor „iacobini”, ca reacţie compensatorie la pasivismul de altădată. De unde, inevitabil, „asimilarea (sa) greoaie” sau chiar tăcerea, într-⁠o „pace de mocirlă”, cum zice autorul, cel care, prin Leapşa pe murite (2011) ne face „părtaşii unei epoci”. Adevărat, mărturia protagonistului a fost provocată şi cum el îşi propusese să trăiască drept şi cinstit în mijlocul catastrofei, „se ţine cu dinţii” de faptele atestate. Iese, din această colecţie de evenimente cu deznodământ cunoscut, un „document poliţist şi literar”, în care foşnesc agenţii. Adică un roman adevărat; întâmplările, uluitoare, par născocite, dar din hăţisul lor se încheagă traiectoria unui „mort fără moarte” (romancier, regizor, biograf), repudiind tocmai ficţiunea. Rememorând anii „foarte stalinişti”, ca elev „năuc”, schimbând liceele, înverşunat împotriva porfesorilor şi apoi studenţia, şi ea „cu gărgăuni”, împărţit între literatură şi muzică, suportând – ca „ciumat” – îngrădirile, excluderea din UTM, dat afară din Facultate (februarie 1966) pentru „elucubraţii idealiste”, Virgil Tănase traversează, supravegheat, vâltorile Istoriei într-⁠o ţară-⁠închisoare (ca „apăsare continuă”). Curios, „morala de catastrofă”, lanţul de întâmplări i se par, cu ştiuta-⁠i modestie, doar o măruntă peripeţie, recunoscându-⁠se străin de idealurile revoluţionare. Supravegherea ar trăda, de fapt, respect, iar cenzura şi intenţiile coruptive puteau fi, în contextul perfidei represiuni, chiar „forme de stimă”, developând teama Puterii şi, desigur, viciile congenitale ale sistemului. „Eroul” nostru, fără a recomanda eroismul suicidar are, însă, principii mai durabile decât conjuncturile istorice; în faţa porţilor închise (lumea occidentală fiind interzisă), opţiunile sale, aparent „greşite”, vor dobândi peste ani, în lumina resemnificărilor, o cu totul altă relevanţă.

Virgil Tănase redevine student (în 1971, la clasa de regie de teatru) şi, „neştiut”, se insinuează la cenaclul Labiş, printre aspiranţii literari, sub veghea „prezidenţialului” Eugen Barbu. Manuscrisul încredinţat editurii Cartea Românească (Portret de om cosind în peisaj marin) fusese scos din plan, zidul cenzurii, atmosfera crispată după „Teze” sufocau deja miniliberalizarea. Rămânea, ca „fereastră de libertate”, soluţia de a publica în străinătate; „ocolişul” se vroia doar o activitate literară, nicidecum politică, în ochii acelor tineri care, scriind, vroiau să se Virgil Tanaseafirme fără a părăsi, neapărat, ţara. Să amintim că, prin 1967, Virgil Tănase încropise un prim roman, „o revărsare de emoţii”, de un interes arheologic (zicea autocritic), scris „după ureche”. În Récit de voyage, roman destructurant, fără grija formei, vădea apropieri (de la sine, precizează) cu moda noului roman; viaţa era înţeleasă ca o călătorie, nu interesa anecdotica ci, pe urmele lui Gide, destinul. Dar romanul, trimis clandestin în Franţa, râvnit spaţiu magmatic, a fost refuzat de cei de la Minuit. O (posibilă) lectură politică a favorizat blocajul, plus apartenenţa la grupul „sediţios” al oniricilor, în microcosmosul literar bucureştean, deşi contestaţia lor se înscria „în limitele esteticului”. Neliniştitul Virgil Tănase pare convins şi azi că onirismul se prefigurase ca un manifest coerent, singurul curent literar din ţările comuniste, denunţând „eşecul metafizic al ştiinţei” şi realismul plat. Or, mai degrabă, realismul, credem, prin epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”, oferind cărţi căutate şi citite cu înfrigurare, îngrijora sistemul; chiar dacă acum sunt taxate drept „inutile”, aparţinând unor autori „expiraţi”. Literatura grupului oniric, livrată sub eticheta evazionismului era, totuşi, o ameninţare. Iar D. Ţepeneag, doctrinarul mişcării, va recunoaşte că un roman început de V. Tănase la Iaşi, în 1975 şi încheiat, peste patru ani, la Veneţia (Evenţia Mihăescu, Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-⁠un secol revolut), tipărit, în 1982, la Flammarion (sub alt titlu) şi la noi abia în 1996, ar fi expresia onirismului consecvent, scriitura muzicală fiind dusă „până la capăt”. Isprăvile regizorale, la Iaşi şi Reşiţa, cu ecouri la Europa liberă i-⁠au consolidat rapid reputaţia de scandalagiu / disident, încât „agentul” (literar) Ţepe va constata, cu mărturisit regret, că Tănase devine un personaj social-⁠politic, această faimă dăunând scriitorului. Mai ales după interviul publicat în revista Les Nouvelles Littéraires, anunţând lumii că Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, iscând alertă.

Acest „pierde-⁠vară” va fi trimis, în 4 ianuarie 1977, în Franţa, „să moară de foame”, condus la gară de Paul Goma. Nu-⁠i va fi uşor nici la Paris, o fudulă gară internaţională. Sau o cafenea universală. Aici, în „sfârcul cultural al lumii” va fi portar (pentru a supravieţui), va cunoaşte dura experienţă a exilului (fărâmiţat, dezbinat), va deveni colaborator al editurii Flammarion, îşi va da, în 1978, doctoratul cu Barthes (în semiologie regizorală), va comenta, pentru revista Médias, cărţi „de idei”, ironizând – când e cazul – şi autori celebri (printre „victime”, de pildă, şi Hélène Carrère d’Encausse, secretar perpetuu al Academiei Franceze). Culminând, desigur, cu pamfletul Sa Majeste Ceaucescu Ier, roi communiste, publicat în Actuel (ianuarie 1982). A urmat, se ştie, reacţia „organelor”. Trimis în Franţa pentru a-⁠i lichida, pe Tănase şi Goma, Matei Haiducu (devenit Mathieu Forestier) se va preda serviciilor secrete franceze (DST), dezvăluind planul. Dar „dispărut”, ascuns (marea „păcăleală”), trecut prin întâmplări imprevizibile, comentat abundent la Europa liberă, antrenând o firească undă emoţională, Virgil Tănase, rememorând evenimentele din 1982, poate dezvălui, oarecum detaşat, aflând el însuşi, retrospectiv, într-⁠o carte „biografică”, cum se alege destinul unui om. Înscenarea, beneficiind de „măsuri ferme şi ofensive” ale celor de la Direction de la Surveillance du Territoire, purtată cu discreţie, a stârnit – previzibil – agitaţie mediatică. Refugiat în Bretagne, devenit Emmanuel Floquet, Virgil Tănase va provoca, din belşug, încurcături şi scorneli. Unde este Virgil Tănase?, se va întreba France-⁠Soir. Un mort fără moarte, revenit spectaculos: Cette mort qui va et vient et revient (Hachette, 1984), iată, în rezumat, „afacerea Tănase”, ca asasinat comandat, despre care regizorul Ionuţ Teianu, în echipă cu Liviu Tofan (coscenarist), „povesteşte” într-⁠un film (tras la LibraFilm). De fapt, L’Affaire Tănase-⁠Goma este şi subiectul unei palpitante cărţi (A patra ipoteză, Polirom, 2012), sub semnătura jurnalistului Liviu Tofan, cercetând culisele operaţiunii, replică la un articol al lui Albert du Roy (A treia ipoteză). S-⁠ar părea că marea miză ar fi fost reactivarea lui Charles Hernu, ministru al Apărării în acei ani: un încâlcit joc de oglinzi, cu dosare „periate”, semnalând acrobaţiile securistu­lui-⁠dezertor, apărat de „birocraţii secretelor”.

Cert e că Tănase, încercuit de griji concrete (teroarea chiriei, „apăsări administrative”, preocupări de părinte etc.), constată că a fi scriitor nu e o profesie care inspiră încredere. Dar dincolo de pojghiţa unor întâmplări, fie şi senzaţionale, rocamboleşti, el caută sensul unei vieţi; împletirea lor, spune memorabil, capătă „gust de necesitate”. Iar cauzele, explică Virgil Tănase într-⁠o scrisoare către Florica Courriol, „se înnoadă în profunzime”. Un Tănase sobru, notarial, prin care adevărul (ocolind operele) devine, fortificat prin mărturii, verosimil, poate fi descoperit în seria de biografii de la Gallimard. În colecţia Folio biographies, păstorită de Gerard de Cortenze, a scris despre Cehov, Dostoievski, Camus. Şi, mai încoace, despre scriitorul-⁠aviator Saint-⁠Exupéry, pe care-⁠l dafacerea-tanaseescoperise, cu Vol de nuit, în anii liceeni, în biblioteca tatălui, punând chiar în scenă Le Petit Prince, la teatrul Le Lucernaire (unde lucra din 1984). El desface, precum în Zoia (2003), ghemul unui secol sumbru, radiografiind, sub spectrul catastrofelor istorice, destine, unele pilduitoare, altele în derivă.

Chiar dacă avem în Virgil Tănase „un prozator şi un eseist de prim ordin”, recunoştea Eugen Simion, el rămâne, regretabil, aproape un necunoscut. Cărţi trase în tiraje confidenţiale, un ins copleşit de vacarmul atâtor opozanţi întârziaţi şi guralivi, întâmplări pe potriva unui roman poliţist, în care, recunoştea, a nimerit „fără voie”. Fostul „obiectiv”, urmând lui Ţepeneag în acţiunea disidentă, bucurându-⁠se de complicitatea lui Mitterand (cel care, protejându-⁠l, „l-⁠a tras pe şfară” pe N. Ceauşescu), „soldat” al lui Goma, cândva, rămas singur pentru a-⁠şi purta luptele, s-⁠a vrut (doar) scriitor. Asta îi era menirea, afirmă răspicat şi repetat. „Slobozit” după ’89, s-⁠a întors, printre primii, într-⁠o ţară în care nu putea rămâne şi a încercat, ocupând felurite funcţii, să apere, în faţa tăvălugului globalizării, cultura română. Alegând Franţa „din raţiuni estetice”, nu s-⁠a rupt de ţară. Spulberă mitologia exilului, vrea să fie, prozastic, mereu altul, nu acceptă prizonieratul unei formule. Din „bucăţi de real”, dilatate oniric, aranjate halucinant, stoarce sensuri noi. Gălăţeanul Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945) este, în ochii contraspionajului francez, un „visător simpatic”, contrapus antipaticului Goma. În ochii celor de acasă, el rămâne, inerţial, un „duşman privilegiat”: marginalizat, necunoscut, deloc bătăios în a-⁠şi impune vizibilitatea într-⁠o epocă tulbure, amnezică, în amorţire civică, cotropită de ceaţă axiologică, devalorizând sau coborând în uitare gesturile curajoase, atât de rare, ale unor opozanţi ai defunctului regim. Şi care, refuzând a supravieţui într-⁠o „seră ideologică”, dumirindu-⁠se, au respins şi ortodoxia internă, acea solidaritate iniţial explozivă, entuziastă, uşor obedientă, patriotică, deci, salutând „desprinderea” de URSS a noului lider, blocat, rapid, în restalinizare.

Ficţionar, iubind rescrierile, trăind – în copilărie – cărţile şi continuându-⁠le febril, prin plăsmuiri, Virgil Tănase îşi trasase drumul: va fi scriitor oniric! Şi este, chiar dacă în Istoria manolesciană nu există! Aventura onirismului se leagă, se ştie, de numele şotronistului Ţepe, recunoscut de Marin Preda drept „papă a modernismului” (fireşte, la noi) şi, indiscutabil, de poezia dimoviană, încercând „o schimbare de macaz” a liricii, propunând „o alternativă la alternativă”, cum nota Daniel Cristea-⁠Enache. Proclamând legislaţia visului, vădind ambiţii pur estetice, onirismul a fost tolerat o vreme; dar ni se pare excesiv a fi considerat, după Marian Victor Buciu, o dogmă alternativă în plin socialism. Oricum, Virgil Tănase rămâne un onirist pe cont propriu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now