Contemporanul » Profil » „Ziua verde” a poeziei

„Ziua verde” a poeziei

Trecută, fără grabă, prin desluşiri şi limpeziri, poezia lui Nicolae Panaite şi‑a adâncit deschiderea religioasă, mascată la start (Norul de marmură, 1981), vădind, în timp, o salutară continuitate, fie şi subterană, asigurându‑i un statut aparte în context geneaţionist. Poetul, ins delicat, discret şi răbdător, oferindu‑şi lungi pauze editoriale, ne‑a dăruit recent o nouă plachetă (Ziua verde, editura Junimea, 2019), colecţionând o bogată recoltă de cronici, confirmând – la unison – acea „poziţionare filosofică” (cf. N. Bârna), dibuită chiar la începuturi.

Să ne amintim că în Purpură şi iarnă, volum ivit la Dacia XXI, în colecţia Poeţi contemporani, Nicolae Panaite aduna („aleatoriu”) o parte din poemele culese în precedentele şapte cărţi, acoperind intervalul 1981‑2010. Acea antologie, realizată – ne avertiza poetul – fără „nici un fel de strategie”, se tipărise cu sprijinul financiar al Primăriei Şcheia, localitate în care Nicolae Panaite văzuse, la 1 martie 1954, lumina zilei. Despre poet s‑au rostit, în timp, câteva sentinţe, a căror rememorare e utilă. Aplecat spre filosofare, el e sensibil la „invazia sacrului”, constatase Liviu Leonte. Dacă Emanuela Ilie era convinsă că poetul joacă pe „cartea textualizării”, închipuind un univers scriptural, Ioan Holban îl leagă de paradigma neoromantică, pendulând între cer şi pământ, cum suna, de altminteri, titlul unei secţiuni dintr‑un volum cu bucluc. E vorba de Semnele şi înfăţişarea, volum trunchiat, „din incoveniente ideologice şi de limbaj”, cu bunul de tipar în 27 noiembrie 1989; şi, fireşte, cu o difuzare dubioasă, dată fiind „temperatura postdecembristă” şi hoatismul vremurilor, ne explică autorul într‑o Precuvântare, însoţind o nouă ediţie (1995), „cu adnotări şi completări”, recuperând secţiunea supusă rezecţiei. Dar Nicolae Panaite debutase, în 1972, în Convorbiri literare şi, editorial, cu Norul de marmură. Au urmat Alergarea copacului roşu (1985), Aproape un cerc (2002), Vestirea (2004) şi Glorie anonimă (2007), manevrând metafore obsedante, înţelegând întemeierea ca rost al fiinţei, veghind „dinlăuntrul luminii”. Nicolae Panaite este, în fond, un conservator, recunoscând că versul inspirat „se codeşte să se apropie”. Iar în timpul postmodern „verbele se sfarmă” şi „sintaxa cade din icoane!” (v. Un cer în plus). Sub un „cer entropic”, în haosmosul postmodernist, el crede în simbolul casei, îndemnând la efortul ziditor. Va creiona tablouri fantastice, de petulanţă imagistică şi de un decorativism desuet, deşi va fi ispitit, pe alocuri, de „escapade neoavangardiste”. Sentimentul religios, credincioşia şi, în paralel, demiurgia poeticească probează acea pomenită certitudine a sacrului într‑o lume, din păcate, dezvrăjită: „E mântuire în cer, pe pământ,/ Pentru toţi./ Numai să vrei…numai să vrei…/ Crucea să‑ţi porţi” (v. De vrei…). Sau: „Între ceruri şi pământ,/ Pe crucea lumii,/ Singur ai mai fost, Doamne!,/ Moartea morţii vestind” (v. Între ceruri şi pământ). Acest filon, regăsibil în lexic, trezeşte, pe lângă tensiunile existenţiale, mari provocări textuale: „văd cuvântul nerăbdător/ pururi virgin/ flămând/ cum pătrunde/ cu gura închisă/ prin carnea trupului meu” (v. Foaia rămasă singură). Însuşi poetul, „aproape un cerc”, reluând temele şi încercând „captarea” cuvintelor, va recunoaşte că într‑o zi „totul/ se va termina de spus” (v. Într‑o zi). El, ca demiurg, va purcede la „îndepărtarea cuvintelor”, deşi, devenind cuvânt, „luminează întunericul”. Iar lumina vine pentru o nouă zidire. Fiindcă, în această nouă lume, cuvântul e pavăză: „cuvântul mă apără de/ năvălirea apelor negre”. Ca „însemne vorbitoare”, rostuite în pagină de „mâna scriitoare”, ele (cuvintele) sunt un azil de aur, în care „uimirea şi spaima/ ca nişte liane/ te învăluie, te pătrund” (v. Mâna scriitoare). Însuşi poemul e „o locuinţă în flăcări”, cu verbe „în clocot”. Mai mult, poetul va recunoaşte: „Azi scrisul nu‑mi este de ajuns/ Ca iarăşi să mi te arăţi”. Între „malurile umblătoare” ale zilelor, ascultând „muzica zorilor”, visează o suire, fireşte, „cu naşteri şi eşafod” (v. Suirea), rătăcind „prin iluzii şi humă”, trăind „bucurii fulgerate” (v. Muguri plesnind). Speranţa, însă, rămâne intactă: „prin lut şi cer/ prin întuneric şi sânge/ văd verbe cum ies/ din gramatici pe cruce// şi ziua e grea/ ca o femeie ce naşte/ El va veni/ El era/ în lagărul lumii mai e Paşte” (v. Văd verbe).

Împărţit între iluminări şi ispite, o enigmatică Elnora (amintind de Eldòra lui Ion Beldeanu, „încă apetisantă”, la poetul bucovinean) se desprinde „din lizierele ceţii”, dintr‑o altă lume, aducându‑i calmul domestic. Un eros scutit de spasme, fără „incendii”, pe potriva „trupurilor de pământ” care, trecând prin „cenuşa zilelor”, descoperă, la capătul drumului, „pulberea gloriei”. Un „rug rostitor”, aşadar, îmbiat spre lectura unui „trup fosforescent” (manuscrisul). Doar aparent, credem. Fiindcă poetul, un „rug de spini”, îndemnat de cineva (care, dintotdeauna, îl „locuieşte”), în clipa „cu flăcări pe sloiuri”, părea ispitit să abandoneze truda scriitoricească. Să nu mai scrie versuri, anunţând greva mâinii scriitoare, nedorind a mai asculta „gemetele hârtiei” ori de a cotrobăi prin „hrubele versului”. Bineînţeles, nu va părăsi dulcele infern în care, aflăm, „fierb singurătăţi”. Sub ocrotirea Ei, descuindu‑i „lacătele din sânge” (precum în splendida poemă Fără ca vreo mână) şi asistând la „înfrunzirea astrelor”, va vesti reînvierea. Poet adevărat, Nicolae Panaite se ţine deoparte de reţetele generaţiei şi încearcă o formulă poetică veche (mereu valabilă), respectându‑şi condiţia de „coşar al melancoliei”.

Dincolo de trimiterea ecologistă, izbitoare prin titlul volumului, Ziua verde anunţa „uvertura vremii zămislitoare”; altfel spus, renaşterea Universului sub semnul fertilităţii (ploaia, roua, cântecul, zorii): „Vei auzi cântarea arborilor,/ zorii vor izbucni” (v. Poem de dragoste). Şi, desigur, şi un nou vocabular, rod al voluptăţii creatoare. Ea, cea aşteptată, sub felurite identităţi (poezia, Femeia, lumea), ca „pronume polifonic” (cf. Mihaela Grădinariu), poate fi „un pustiu cu izvoare” (precum ochii Elnorei), poate trezi „muzica pământului”, udându‑i urmele, poate, în fine, dezgheţa – prin cuvânt – „apa inimii”, micşorând pustiul. Vestind re‑întemeierea, purificarea, renaşterea: „Te‑am aşteptat/ aşa cum străjerul aşteaptă dimineaţa,/ cum mugurul/ aşteaptă primăvara,/ cum pământul crăpat/ aşteaptă slobozirea ploii,/ cum lehuza doreşte/ să‑şi vadă întâiul născut” (v. Poem de dragoste). Verbul, deslegând „nourii de marmură”, va slobozi ploaia roditoare, vestind „vuietul” poemului care va să vină: „Poemului ce vine/ încă nu‑i cunosc înfăţişarea,/ i‑am auzit doar vuietul,/ asemănător unui viscol,/ asemănător unei adieri./ Am înţeles/ că placenta încă mai vrea/ să‑l ospăteze cu mine.// Aşadar, îl mai aştept/ până va clipi din ochi/ chiar şi într‑o maternitate pe roţi” (v. Poemului ce vine). Să observăm că „mistica” creaţiei însoţeşte lucrarea poeticească ca „terapie orfică”, poetul fiind captivul singurătăţii. Ea „se ţine scai”, întinzându‑şi umbra, alungată doar de cuvânt: „Mâinile tale întinse/ ţin amurgul în loc,/ până vom scrie un calendar/ în care fiecare zi/ va începe cu un cuvânt/ ce face tot mai mic pustiul.// Singurătăţii îi va fi atât de sete,/ încât n‑o să mai poată face un pas;/ va cădea din picioare/ ca un trup fără oase./ Vom vedea albinele cercetând locul…” (v. Mâinile tale întinse). Uimit, desluşind taina semnelor, descoperind „amprentele lunii” (pe manuscris), întâmpinat de braţele „fierbinţi şi reci” ale nopţilor, râvnind „o înserare fără de noapte”, poetul acuză suferinţa de creaţie. Scrie cu cerneala spaimelor şi „mâna în tremurare/ lasă pe hârtie/ înfăţişările verzi ale insomniilor” (v. Aud plesnind…). Pune în lucrare „verbele gestante”, ieşind din cercul unei singurătăţi schimnice. Cuvintele, „precum albinele lucrătoare”, îl învaţă „gramatica sângelui” şi „mersul pe ape”; poezia, deşi „îşi schimbă veşmintele” şi limba ei „greu se mai învaţă”, este pătimitoare şi izbăvitoare. O deloc lesnicioasă decriptare îl îndeamnă la hieratizare şi asceză, împăcând, oracular‑sibilinic, într‑o comunicare sacralizată, atunci „când totul/ se va termina de spus”, „durerea şi cerul”: „Picăturile de sânge,/ fructe ale pierderii,/ pe sub degetele mâinii scriitoare,/ înalţă flamuri pustiurilor foii” (v. Fructe ale pierderii).

Rezervat dintotdeauna faţă de postmodernism („apele” lui, „ieşite din matcă”, i‑ar fi inundat Casa, mărturisea poetul), Nicolae Panaite, textualizant cu moderaţie, n‑a refuzat, însă, intertextualitatea, poezia autoreflexivă pe axa anthropos‑logos‑cosmos (cf. Emanuela Ilie); dar, înţelegând‑o ca ontoestetică (cum nota Theodor Codreanu), va deplânge acel hău „tot mai adânc/ şi tot mai departe de cer”, Pierzania având „rochie din humă”. Liturghia sa cosmică, aşezând cu rost cuvinte‑semne, pregăteşte vestirea, nemulţumindu‑se, din impuls constatativ, doar cu „citarea” realului (în sens fotografic).

Suferinţa de creaţie, alternând paradisiacul cu infernalul, se corporalizează. Nopţile reumatice, vremea lehuză, dimineţile pământoase cheamă „zilele tencuite cu vară”. Se cuibăreşte frigul („îşi ascute săbiile”), suferinţa e şi corporală, încât pune în discuţie însuşi preţul vieţii: „Preţul vieţii s‑a aşternut/ ca o ninsoare neagră,/ îngreunând respirările şi intrarea soarelui în case;/ a atins râul, ramul, neamul!” (v. Preţurile). Or, lângă atâtea „fructe ale pierderii”, s‑a micşorat „ziua verde”: „Ziua verde de acum/ e aşa de mică,/ încât noaptea pare o imensitate,/ iar stelele nişte lacăte luminoase;” (v. Ziua verde). Pornit în căutarea sacrului, poetul se confruntă cu neorânduiala şi vuietul lumii, orbecăind în cotidian; el însuşi mânat de impulsuri contrarii, speră –auroral – într‑o dimineaţă a creaţiei, redescoperind, pe un fundal anxios, verticalizarea şi diafanitatea, glorificând – prin „verbe gestante” – rodirea poetică. Redempţiunea sa, tangentă fantasticului liturgic, de simbolistică biblică, încheagă o realitate hieratică, de neatins. Iar volumul din urmă, tensionat polemic, suspectat de „erori tactice” în alcătuire (cf. Vasile Spiridon) ne readuce în atenţie, dimpotrivă, un autor din specia vizionarilor, fondator de edituri şi reviste, trăgând acum un semnal de alarmă, ştiind că pustia e „migratoare”, iar Groenlanda e în „în febră”: „Timpul de mâine este puţin aşteptat;/ mersul lui se aude gâfâind,/ prin nămolul zilei de azi.” Dacă noua ecologie, în alertă, ne obligă să regândim responsabil soarta Terrei, precum o face Bruno Latour în Politicile naturii (un „inspirator” al gândirii planetare, înţelegând omenirea ca „eu extins”), Nicolae Panaite ne invită în orizont sacral, deplângând – într‑o lume dezvrăjită – tocmai îndepărtarea „de cer”.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest