Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » Citindu‑l pe Nicolae Breban

Citindu‑l pe Nicolae Breban

Credinţa sa e într‑o apocalipsă mortală, de vreme ce moartea „e şi ea eternă”. Perspectivă în care, constată Monseniorul Deliman, „toate sensurile dispar”…

Nu e prea greu să‑l citeşti pe Nicolae Breban, mult mai dificil devine să‑l „critici”. Prozatorul nu poate fi comentat, reexpus, decât simplificat, dar şi oarecum trădat ori mistificat, deopotrivă în fapt şi cuvânt. Scrisul lui este cu adevărat original, viu şi personal, cum şi trebuie, şi cum nu mai este altul în ficţiunea românească, subtil şi complex, dar fluent, foarte lizibil, orice ar spune detractorii săi, aderent la „viu” ca o ventuză fierbinte pusă pe pielea rece. Pe lângă acest scris, al altor competitori autohtoni, inferiori, dar de succes conjunctural, este, dacă nu tern, oricum sensibil amorţit. (Îmi propun să exemplific cândva cu mostre din câteva zeci de scriitori români „sfinţiţi” în calendarul literelor noastre.) Iar dacă avem în vedere „vorbăria” lungă, însă deloc fără rost, dimpotrivă, accentuând sensuri doar aici atinse, ea este la Breban reprodusă sau mai exact spus prelucrată critic, sarcastic, parodic. Totul ajunge fluid şi fluent la el, de la nume la sentimente, gânduri, fapte. Cred că chiar de la nivelul unui cititor mediu, după o scurtă familiarizare ori încălzire, cum se spune în unele sporturi, Breban se citeşte, pe unele dintre liniile operei, cu plăcută uşurinţă. În ansamblu, el nu este, desigur, liniar şi previzibil, din contră, merge pe multe direcţii, orizontale sau verticale, amestecate sau schimbate pe neaşteptate. E, prin urmare – estetic, ficţional –, surprinzător, şocant, profund şi ludic‑ilariant, joacă la extrem şi la extreme, de la ridicol la sublim şi de la început, pentru cititori de orice rang. Tuturor, el le face seducător cu mâna care scrie. Doar că gânditul şi cititul par comodităţi în raport cu scrisul, chiar şi pentru profesioniştii criticii, să zic aşa, de toată mâna.

Sunt şase titluri în Act gratuit, nuvele, Polirom, 2020, toate ample, unele lungi cât un micro‑roman. Numai una este mai scurtă, are 50 de pagini. Dintre ele, doar două, ultimele din carte, sunt datate şi localizate, 12 şi 25 martie 2009, în Spania: într‑un timp scurt, cam 130 de pagini. Două nuvele, care fac împreună spre 200 de pagini, cât un roman, accentuat politice, sunt scrise la persoana a treia: În apărarea dictaturii şi Romanţă neagră într‑o ţară roşie. Celelalte patru sunt narate la persoana întâi. De precizat că nici perspectiva narativă nu este obişnuită, adică rigidă, supusă formalismului retoric‑gramatical: punctul de vedere e mişcător, apropiat şi îndepărtat ori circular.
 

Realităţi sau cuvinte

 

Ideile, aici, nu sunt decât obsesii. Ideea însăşi ar fi expresia aceea care te stăpâneşte după ce o începi, se proclamă în În apărarea dictaturii. Ideea, ca să spun aşa, de stăpân(ire) este simultană cu cel care o manipulează şi, totodată, se lasă comunicat de ea. Stăpânul este, aşadar, fiinţă şi abstracţie în mod consubstanţial. Despre ideile personajului aflăm că ele sunt superioare şi cu sens sau scop, dar aici, într‑un fel stupefiant, astea lipsesc.

În gândire, se scrie în Un act gratuit, logica pură este respinsă în favoarea terţului inclus, chiar aşa transcris, cunoscut nu de curând (Şt. Lupaşcu şi Basarab Nicolescu nu sunt pomeniţi), dar tocmai de la Kant şi hăt înapoi, chiar de la anticii sofişti greci, definit şi exemplificat retoric ca oximoron, da şi nu deodată.

Concepţia lexicală nu e pur lingvistică, dar psiho‑ideologică. Ca atare, cuvintele nu circulă natural sau istoric în limbă, nu doar intră şi ies din vorbire ori scris, dar ele sunt scoase brutal.

Monseniorul Deliman leagă sentimentul de comunicare. Din frică, afirmă el într‑un expozeu, se ucid cuvinte. Dar nici crima nu este ceea ce înseamnă a fi o crimă în limbaj. După ea, încă poate urma o formă de supravieţuire. Există, adaugă el, „cuvinte‑stafii”. Concepţia mai rămâne acum aşa cum am numit‑o, psiho‑ideologică? Nu, ea transgresează în creaţie, în estetic.

În discursul său, politicianul nu distinge deloc între verbal şi referenţial: „Realităţi sau cuvinte”. Violentă identificare sau „egalizare”, având ca efect doar o comună eliminare.

Cuvintele, în context dictatorial (În apărarea dictaturii), şterg şi nu mai ajung să producă deloc comunicarea, inducând convingerea că deretică gospodăreşte. Sunt aduse înainte „cârpele ude şi calde ale cuvintelor”. Termenii sunt jucaţi teatral, până la simularea delirului verbal. Acesta, atrag atenţia, nu trebuie nicidecum reproşat autorului, cum o fac cititorii neatenţi sau răuvoitori. În comunism, vorbirea rămânea mai mult în gând. Monologul ar fi fost potrivit, cu riscul de a afecta complexitatea discursivă a epicului. Personajul, aici (Romanţă neagră într‑o ţară roşie), ni se spune, incert, că vorbea singur sau în casa unui pantofar neamţ, Schmidt. El, Vlad Negreanu, îşi încheie una dintre „prelegeri” (termen evident excesiv) într‑un fel persiflant‑delirant. Nu despre comunicare autentică se poate vorbi în dictatură, unde cuvintele nu se mai mişcă, ele încremenesc şi amorţesc. Incomunicarea ori falsa comunicare din dictatură, absurdă, non‑sensuală (apărută sau mai degrabă făcută cunoscută de literatura absurdului în democraţiile occidentale, nu fără experienţa trecută a dictaturii), iată ce se impune: „Cuvintele trebuie ascunse. Dacă se poate, trebuie să vorbim cu gura închisă sau să vorbim în gând”. Personajul simulează oportunismul politic sub comunişti, persiflant, delirant, teatral, prins în joc, în hora istoriei, „ţopăind în cuvinte şi gânduri”.

În Simetrii, unde personajele întâlnite în prezent sunt scriitorul şi sculptorul, circulă „caravana de vorbe şi metafore”. Sugestia este de traversare a pustiului (caravana) şi de o dublă deplasare, existenţială şi retorică (metafore).

 

Dispariţia sensului

 

Ce sens mai au cuvintele, prezente pe toate căile şi în evident exces? Cum vor fi înţelese, începând de la înţelesul însuşi? Şi cum se produce înţelegerea? În Un act gratuit, comerciantul Mănuţă, din Botoşani, de pe lângă Darabani, gândeşte strict în modul funcţiunii sale. Schimb de toate cele, de la materie la idei şi oameni, comerţul este avansat drept „o acţiune a înţelegerii”. Consens creator: „Compromis, arta negocierii”.

Monseniorul Deliman dă şi el târcoale înţelegerii coborâtă de la Dumnezeu la Avraam, drept legământ: „Timp şi Înţelegere”; i s‑ar fi spus părintelui iudaic: „Veţi avea multe de îndurat pentru ea, pentru această Înţelegere”. Monseniorul vorbitor îşi închipuie, nu citează, nici nu interpretează Scriptura. Imaginează însă incert: „Cam astfel îmi închipui eu, domnii mei, spre a înţelege ceva ce nu poate fi înţeles decât pe părţi, prin fragmente, atâta este acest «conţinut» de vast, de opus înţelegerii noastre de fiecare zi” etc. Monseniorul afişează delirant arbitrariul, nu al semnului, dar al sensului: „Am înţeles ceea a ce am vrut să înţeleg, ce am avut eu interesul, cum se zice”. Gândul său deviază spre cunoaşterea modului de a sfârşi, sărind peste tot, întrucât importă, afirmă el, a şti să închei viaţa sau opera. Credinţa sa e într‑o apocalipsă mortală, de vreme ce moartea „e şi ea eternă”. Perspectivă în care, constată Monseniorul Deliman, „toate sensurile dispar”.

Vorbitorul (comerciantul Mănuţă) e ironizat de publicul care înţelege că ceea ce spune el sunt speculaţii forţate, nu crede în „adevăruri”; cuvântul adevăr a fost abuzat, comentează personajul‑narator, arhitectul Robert, care va mai fi numit N. N. şi strigat Nicu…

Politicianul striveşte dintr‑o simplă călcătură înţelegerea, sacrificată întru serviciu vizionar. Nu a înţelege, dar a vedea ce se petrece i se cere politicului, susţine el. Nu politică, nici politician, dar politic: abstracţia, conceptul iau faţa concretului, în semn de fugă, refugiu, ascundere.

Dacă nu dispar formal, cuvintele funcţionează în sensuri arbitrare. În Subiect banal, pe Doru Săileanu, introdus de soţ în familia lor, Mirela îl numea ratat, adăugând că bărbatul ei, Nelu Silberman, îl vedea realizat, „dar ce mai înseamnă ratat în zilele noastre?!”. Naratorul de aici contemplă împrejurul lui un întreg amestec de prostie şi ticăloşie. Dominantă rămâne o „neînţelegere” care uneori duce la crimă. O mare mulţumire estetică îl stăpâneşte pe observator şi analist: „Pe mine mă atrag din instinct neînţelegerile, orice fel de neînţelegeri”. Cu cât mai complicate, cu atât mai ademenitoare. El trăieşte în acest teatru al neînţelegerilor moderne, de dincolo de imposibilele tragedii: „Ori farse groteşti dacă se poate, ori drame”.

Confuzia dintre dramă şi tragedie este lămurită aici (În apărarea dictaturii): tragedia vine din înfruntarea a două forţe unice, drama din neînţelegere, ceea ce există acum din plin şi impune formele estetice, literare, întrucât din neînţelegeri derivă picarescul sau comicul qui pro quo.

Verbul a înţelege apare foarte des în aceste nuvele. În absurd şi iraţional, a înţelege a devenit ceva depăşit, inutil, şi chiar imposibil. „Nimeni nu înţelegea nimic, deşi e adevărat că nimeni nu‑şi bătea capul cu asta…” (În apărarea dictaturii).

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest