Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Excesul de radicalism

Excesul de radicalism

Neavând încotro, mă analizez, mă privesc pe mine însumi, cel tremurător şi, nu rareori, nesigur de adevărurile, puţine, pe care le conţine, cel apt uneori…, o, nu‑nu, de a se sinucide…

Nu îndrăznesc să mă apropii de propriul meu trecut, deoarece mă sperie excesul meu de radicalism, mă sperie înclinaţia spre un fel de tiranie, cea de a‑mi absolutiza existenţa. Nu numai de a‑mi edifica mie însumi un piedestal, ci şi de a da, ferm, o tuşă absolută figurilor şi evenimentelor pe care le‑am trăit, de parcă nu mi‑ar aparţine doar mie, de parcă s‑ar cuveni să fie vărsate în rezervorul amplu şi august al memoriei umanităţii. Simt, o, nu numai că simt, dar sunt convins că mă roade un şoarece viguros al… nu, nu al mitomaniei (de astă dată!), ci al instalării propriului meu eveniment existenţial, numit viaţă, pe un piedestal de bronz, exegi monumentum aere paereni, cum o făcea, parcă, vioiul poet Horaţiu. Şi, neavând încotro, mă analizez, mă privesc pe mine însumi, cel tremurător şi, nu rareori, nesigur de adevărurile, puţine, pe care le conţine, cel apt uneori…, o, nu‑nu, de a se sinucide… E prea tânăr sau prea bătrân pentru a‑şi căuta şi a‑şi implanta un gladius roman sau, dacă vreţi, nu are la îndemână un serv, un sclav fidel să‑l ajute în această faptă eroică, da, da, eroică, cu un semn pe care secolele, unul după altul, l‑au clătinat în toate sensurile. Apt de a se suporta. Doar în unele ceasuri. Aceasta îmi reuşeşte, se pare, într‑o ciudată relaţie cu vremea de afară, cu anotimpurile, cu cerul şi norii, cu umezeala şi frigul ce‑mi adulmecă zidurile şi propria‑mi imunitate. Cea pe care o posed încă, un fel de cont bancar străveziu, din care mă aprovizionez oarecum orbeşte, mai sigur pe instinctele mele de‑a doua mână decât pe raţiunea mea obosită de atâtea calcule.

Sigur, mi se va reproşa de oricine că am mai făcut‑o odată, această instalare oarecum vehementă şi nu rareori cam prea gălăgioasă în existenţă, în cea socială cel puţin, prin ceea ce numim, cam iute, creaţie epică – roman. Da, e drept, dar atunci, în „acele secole”, în acele decenii de litere, am făcut‑o, apelând mereu, ca într‑un secol al XVII‑lea francez, la o anume convenţie aristocratică, în esenţă a unui cinism bien temperé, luptând, apărându‑mă sau afrontând destinul doar cu măştile sau, dacă vreţi, cu o anume logică, cea presupusă a fi a viului! Dar vai, această logică, convenţie sau acord tacit, inerţie sau fals genetică, tară sau orgoliu, nu era decât tot o mască, dar una falsă. Deoarece, dacă acum, în ceasul acesta, aş apărea cu o mască, ea ar fi una extrem corozivă, o altă piele ce mi‑a ros şi supt de mult figura, dacă nu şi ceea ce numim caracter! Un fel de adevăr al fiinţei de care, însă, nici eu şi nici altcineva nu are nevoie.

Un… trup fără mască, s‑ar putea spune sau, invers, şi la fel de adevărat: o mască a unui alt trup. Nu, nu e prea devreme şi, sper, nici prea târziu ca să nu afirm că…, da‑da, trecutul meu, ceea ce se înţelege prin aceasta, copilăria sau, mai ales, prima tinereţe, pubertatea, cum o numesc şi o subliniez nu de puţine ori, nu opunându‑i, ci prefaţând cu ea ceea ce e numit – cu o generaliate şi cu un sentiment vag care mă indispune adesea! – celebra, dominanta adolescenţă! Eu sunt, în esenţă, spre deosebire de nu puţini autori celebri, un inamic – aş spune un duşman posomorât al ideii de adolescenţă! – iar faţă de ceea cea ce s‑ar putea… cataloga, înregistra sau expedia iute prin expresia propria mea adolescenţă, cea pe care nu puţini, dar şi eu însumi am acceptat‑o ca fiind a mea, un negator pur şi simplu: nu, oricât ar părea de paradoxal sau de absurd, eu nu mi‑am trăit sau nu am trăit nici un fel de adolescenţă! Sau, dacă vreţi, ceea ce s‑ar putea aglomera sau însuma sub cifrele şi evenimentele ale unei posibile, vagi, înşelătoare „adolescenţe”, acum, de la înălţimea experienţei şi a rutinei mele literare şi psihologice, dacă îmi permiteţi, eu voi declara cu toată fermitatea că nu, într‑adevăr, mie nu mi s‑a acordat acel talent sau vocaţie, sau geniu al adolescenţei, despre care m‑au informat nu puţine destăinuiri ale unor scriitori celebri. Eu însumi am fost – mai mult sau mai puţin – martor al vocaţiei lor.

Dacă voi fi întrebat de am curajul de a‑mi nega şi vocaţia copilăriei în ordinea şi în logica afirmaţiei de mai sus, aş spune că… nu e cazul! Da, s‑ar putea, după toate aparenţele şi amintirile, ale altora şi ale mele, după testimoniul fundamental al recunoaşterii mele ca prunc de sânge al unei Mame care m‑a susţinut, protejat şi iubit cu unul dintre cele mai fenomenale şi de neînţeles partizanate ale inimii, ca să complic şi să nuanţez, să radicalizez cumva mult uzatul substantiv iubire, chiar şi pe cel de iubire maternă; da, fără îndoială, am jucat acest rol şi la fel ca şi în cazul sus‑numitei adolescenţe, dar de data aceasta, într‑o aproape totală inconştienţă, fără merite speciale şi, mai ales, da, o copilărie, se pare, încărcată de multe tare; nu fizice, ci acelea din zona adaptării, a reflexelor mai mult sau mai puţin uzuale, previzibile sau mecanice, numite automatisme, sub care copilul de oriunde este incapsulat pe vecie: nevinovat, extrem de stângaci, prin vârstă, se înţelege, dar şi printr‑o totală uimire a întregii sale corporalităţi, deci, candid, „înger” pe alocuri, dependent în totalitate de cei de care a luat cunoştinţă în primele ore, zile, luni, ani de existenţă, prin atingere, miros, căldură, voce, formă şi îngrijire, adică hrănire, curăţire şi busculare, împingere de colo‑colo, presupuse a fi forme ale ocrotirii. Un cuvânt pe care îl va cunoaşte şi accepta, uneori, mult mai târziu, deoarece a ocroti este deja un verb, o noţiune a maturităţii. Dependent de toate acestea, ca şi de altele, după locul, familia, secolul sau longitudinea sub care a apărut, dar şi prizonier al unei fel de cuşti, confortabile sau nu, după norocul lui, deşi, nu rareori, norocul sau şansa unei copilării confortabile, fericite, se poate întoarce în defavoarea sa şi, rareori, e drept, o copilărie în lipsuri poate fi o formă a unei educaţii şi formă a unui viitor caracter, capabil de a afronta socialul. Cu o excepţie enormă, mă refer la o copilărie în absenţa părinţilor biologici, şi de prea puţine ori, şi în mod cu totul superficial ne gândim la miile şi miile de copii ce s‑au născut şi au trăit în absenţa genitorilor fireşti. Şi al căror caracter, mai târziu, mi‑este teamă, a fost impregnat, dacă nu torturat, măcinat sau distorsionat de această absenţă, una dintre cele mai nefireşti, monstruoase absenţe în ordinea umană, dar şi, o ştim, în cea animală. În acest sens, extrem de dramatic, copilăria mea a fost, sunt de acord, fericită, părea a fi preambulul unei existenţe normale şi cât de cât previzibile. Dar, după câte s‑a văzut şi până în ziua de azi, niciunul dintre cele două atribute, în cazul meu, nu s‑a adeverit. Loin de ça, cum zice franţuzul!

Negându‑mi atât de radical propria adolescenţă, mi s‑ar putea răspunde că în aceasta un rol nesecundar a avut şi istoria anilor patruzeci, cincizeci – ceea ce s‑a numit dictatura comunistă, care mi‑a lovit cu sălbăticie nu numai familia, ci şi milioane de indivizi aflate sub dominaţia aspră, bolşevică. Da, e drept, am fost şi eu tentat, în acei ani, să mă consider victimă, deşi suferinţa şi confuzia, izolarea mea de atunci au pălit în comparaţie cu ceea ce am aflat, apoi, în primul rând, dintr‑o cărţulie a unui editor, Bacu, pe care l‑am cunoscut peste vreo două decenii la Paris şi care a trăit ororile carcerale ale stalinismului românesc, o pată de‑a pururi în istoria noastră; nu numai prin faptul de a fi căzut sub barbara oblăduire ruso‑sovietică, ci, mai ales, după modul şi reacţia sau reacţiile pe care le‑am exprimat şi dezvoltat noi, românii, faţă cu această tiranie comparabilă cu cele mai afunde orori ale Evului Mediu primitiv. Spre deosebire evidentă şi, totuşi, de neînţeles faţă de unii vecini, din nord, mai ales, care au suferit aceeaşi supuşenie, polonezii mai ales!

Fragment din vol. Sensul vieţii (II)

■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest