Lacrimă dulce
Emiliei
Mi‑e somn.
Pun capul pe surâsul tău
şi adorm.
Devin tot mai mic
cât şoapta din care
nu se aude nimic.
Nimic în jur
nimic în mine
un psalm pe ruine
lacrimă dulce
nu se naşte
se duce…
Pe frunze cântă greieri de lumină
Pe frunze cântă greieri de lumină,
Cântar de toamnă le împarte rouă
Iar vara intră‑n strane şi se‑nchină
Pe limba vinului, la o icoană nouă.
Trec degetul peste podgorii, parcă
Din alt tărâm iau rugii un izvod
Din care fac şi preschimbă‑n arcă
Plutind pe versul antic al lui Hesiod.
Pământul se dezbumbă la veston
Păsări de fum îi ies din buzunare
Şi din adâncuri urcă, monoton,
Un cântec despre umbre şi plecare.
Să nu treci lacrima cu mine‑odată
Să nu treci lacrima cu mine‑odată
Hotarul care toate le desparte
Nici vina ce‑a căzut, neobservată,
Prin cioburile de clepsidră, sparte,
Din care duc spre cine ştie unde
Un bob de praf cât piatra lui Sisif.
Mai bine spune‑mi, Doamne, cine‑ascunde
Şi‑mi soarbe viaţa fără de motiv?
Nu trece teancuri de dicţionare
Nici apoftegme doldora de înţelepciune
În lumea stranie, fără hotare,
Şi unde nu‑i un licăr de tăciune!
Un colţ de cer de‑ar fi să iscălim
Un colţ de cer de‑ar fi să iscălim,
Să ne rămână numele, aşa,
Iar noi din alte lumi mirate să‑l privim
Când rostul nostru se va încheia.
Vom lepăda şi carnea de prisos
Iar oasele le‑om pune la grămadă
Să sufle‑n ele aburul duios
Al morţii, aducând prima zăpadă…
Să tragem storul
Să tragem storul. Casa‑i plină.
Nimic din pradă n‑a rămas afară:
Păcat, virtute, adevăr, minciună,
Puţin săpun şi‑un rest de sfoară.
Doar daimonul de seară ce încearcă
Să‑nduplece cu o romanţă clanţa
La vastul meu bordei, măcar că
Nu nimereşte tonul şi nici stanţa.
Ea se deschide doar spre înafară
Când bruma de nimicuri abisale
Cu care convivez, declară
Revoltă pandemiei de petale.
Nici ochii tăi n‑au adunat otravă
Destulă pentru biata omenire
Sătulă să aştepte pe o navă
Un Ararat uitat într‑o psaltire.
E daimonul de seară răguşit
La prima întâlnire de amor
Cu gândul meu sub ivăr ruginit
Şi umbra decrepită din pridvor.
***
Deci hotărât: astăzi luăm cina
Cu‑amorul care nu a fost să fie
Şi încurcând pe madam Staël cu Colombina
Ne rezumăm la flirtul pe hârtie.
Zavistnice, copertele de carte
S‑au fost întors cu faţa la perete
Fără de titlu, autor, par moarte
Aşa că le rescriem pe‑ndelete
Calupuri de hârtie fără nume.
Decorul potrivit, fos mu,
Pentru amoruri mult mai cabotine
Decât Ronsard pentru Hélène avu!
Iată, meniu cu clipele fugace
Aduce ospătarul F. Villon,
Acum obez şi pus la patru ace
Gata de nunta rostuită cu Manon,
Flirtând şi el cu coala de hârtie
Şi încurcând pe madam Staël cu Colombina.
Într‑un amor ce nu a fost să fie
Ratăm, prieteni, pentru totdeauna cina.
Aşadar
O, nu de îndoială fug. De certitudini!
Ce rug poţi face din filosofia
Cu buletin de Orient ori de Grecia
Punând pe jarul ei dulci platitudini,
Cuibar ideii, stanţelor bătrâne,
Să se pătrundă bine de nimicul
Celei în negru când aduce plicul
Cu lozul necâştigător de mâine!
Fir de nisip în ochiul cel divin
Mi‑s. Sibarit în arta clevetelii
Cu suma laude în cea a îndoielii
Şi spun că‑înţelepciunea‑i prea puţin.
Deci, nu de îndoială fug, ci de ispita
De‑a crede în ce văd şi ce aud,
De previzibilul destin zălud,
De certitudinea ce îşi îndeasă sita…
Ad amici
Mi‑ai spus, prietene, să cred
Doar ce nu văd şi ce nu mai aud,
Că înţelesul drept e orb şi surd
Iar ifosele de poet, une merde.
Nici vorbă, pariem pe îndoiala
A ce n‑a fost şi nu s‑a întâmplat
Ştiind că totu‑i cântărit şi măsurat
Cât ţine luciul vieţii şi spoiala.
Avem tot timpul pentru labirint:
Eu viu, tu ca şi cum ai fi
Într‑un bazar de sentimente gri
La ultima beţie cu absint.
Căci are doar intrare, aşa cred,
Ieşirea este doar un simulacru…
La ce bun deci şi tragicul şperaclu
Şi ifosele de martir, une merde…
Să ne oprim
Să ne oprim. Tăcerea fie pat
Şi ochiul pus la cazne fără milă
De luna care face nazuri de nubilă,
Ea, martoră la cel dintâi păcat!
Zăvoarele îmbujorate la iatac,
Parfum de şoapte, de preludiu, de extaz,
Coapse ce‑aprind cearceafuri de atlaz
(Ochiul îngăduie şi palmele nu tac…)
De ce să trebuiască, el, cuvântul,
Cel nerostit să capete contur,
Un cerc bătut în ţinte împrejur
Ca o coroană sufocând pământul?
Mai bine‑n inimă‑i fac drum de seară
Şi cel mai tandru lacăt pun pe pleoape.
Ci el să lase‑n palme cât încape:
Bob de jeratic pe colac de ceară…
