Porumbiţa din templu
Urmam un ritm devastator.
Urcuşul devenea imposibil
şi lumina devoratoare,
când am intrat brusc în templu
cu sufletul la gură.
Am închis ochii. Trebuia să mă obişnuiesc
cu lumina de-acolo: palidă, aproape obscură.
Stam faţă în faţă: eu – un om, ca un arbore desfrunzit,
ea – o pasăre, ca o ancoră a cuiva
mult mai puternic şi mult mai mare.
Mi-am ţinut respiraţia din teama de a o speria.
Ea şi-a ţinut privirea agăţată de respiraţia mea,
ca o liană, ca un braţ atârnând de-a lungul unui trup
obosit, după un efort suprauman prelungit.
Ea şi-a plecat a mirare capul mic pe o parte
şi mă privea. Ah, cum mă privea!
Şi tot ciugulea dintr-o tavă aşezată
în miezul altarului…
Ţin minte felul în care mă fixa porumbiţa,
care ştia că brusc am înţeles totul.
Ţin minte lumina bubuitoare, în care
m-am aruncat la ieşirea din templu.
O, dimineaţă, pură întâmplare
Prietenului meu – Nicolae Breban,
cu care mi-ar fi plăcut să vânez lei
O, dimineaţă, pură întâmplare –
casă a fiinţei, pinten spre desăvârşire!
Şi această alergare bezmetică,
cu sufletul la gură, între Tine şi mine.
Totul pentru a fi aici, acum;
da, totul pentru a fi dincolo de fire,
dincolo de orice măsură,
cu urechea ciulită la sângele
bolborosind în subterane; sângele ştie totul.
Oho, el, primul, a înţeles, a vorbit, a tăcut.
Martor sunt eu. Martor e luna –
hohot al nevăzutului, care
m-a atins, în treacăt, cu botul.
E un semn, un mesaj, o chemare. Linişte.
În matriţa ei – un început. A venit vremea.
Culorile – pecete a edenului – palpită în statui.
Totul e cântec, limită, împlinire, stihie,
aşteptare pe coama ei, apoi – iarăşi limită,
cântec şi o singurătate mai mare
ce le hrăneşte pe toate,
desăvârşindu-se în lucruri.
În adâncul lor pulsează ceva obscur,
care serile, mai ales, sprijină cerul
adunat în aceste divine gutui –
orbite ale cuiva mai singur,
mai pur şi prea plin ca acum să fie.
Orbita zeului
Totul era copt şi-atât de târziu,
oarecum ajuns pe culme.
În sfârşit, învăţasem să aleg eternitatea
din fiecare de lucrurile trecătoare
cum se alege grâul de neghină,
carnea se desprinde de os, osul –
de măduvă, iar soldatul – de armă.
E toamnă dată în pârg. Miez de noapte,
miez de gând. Orizontul se-adapă din mare.
Daţi-mi un nume pentru orgoliul, piatra
sau ochiul, din care a răsărit pentru prima dată
soarele, ca zeii din mit. Daţi-mi un nume
pentru cel care a cioplit omul din lut,
iar femeia – din coasta-i melodioasă,
dându-i dorul de acea – obscură – casă.
Daţi-mi un nume pentru smerenia,
care renaşte lumea şi mă învaţă să sufăr
această lumină uriaşă, tăioasă.
Ca de obicei, aştept. Aştept miresmele
toamnei în mine să se aşeze
seara târziu, când aripi bat şi răscolesc
văzduhul, culorile – aerul ochilor, rozele,
larii, vârfurile tot mai treze,
care mă mână spre orbita
zeului necunoscut –
străinătate eretică,
de început.
Ce stângăcie a inimii
Şi s-a făcut seară. Şi-n sufletul meu
de linişte şi de o mare tristeţe cuprins
lumină s-a făcut: înţelegerea noastră e
ca orbul care bâjbâie prin întunericul său
şi din când în când îşi trage sufletul pe ruguri.
Dar aceasta e o poveste cu rădăcinile
înfipte în trecutul aheu, când se ştia
că viul e un fel de trunchi al fiinţei
strânse în sine însăşi, ca nectarul,
toamna târziu, în struguri.
Viul e semn al prezenţei zeului.
La mijloc e sângele care a înţeles
ceea ce n-am fost în stare să pricep
cu mintea mea de om singur, închis
în cercul sălbatic al vieţii, ca-ntr-un eres
ce-aprinde patima – cort al deznădejdii
noastre, cu rădăcina scursă în mit.
Viul e un culcuş al zeului; da, viul e cuib
al fiinţei, osie a lumii însemnate de un surâs.
Viul e limită a nefiinţei în care – venit val-vârtej –
cineva a nins; ah, cum a nins.
– Ce stângăcie a inimii această noapte,
căzută în bot ca un animal dumnezeiesc
brusc învins, spune daimonul meu şi trage aer
în pieptul său de iarbă şi de granit.
Ca un înger prea mare
Opreşte-te. Nu mai striga.
Oricum, nu te aude nimeni.
Fă un efort şi adună-te, ca toamna
târzie în frunze, ca mâinile – în rugăciune.
Ţine minte: trupul nu-i decât amintire,
incredibilă amprentă a cuiva,
regăsit în matriţa copilăriei lumii, despre care
nu se ştie dacă vei afla vreodată ceva.
Iadul care scrum te-a făcut e departe.
Nu e nevoie decât să faci primul pas
pe acest platou monoton, numit Acoperiş al Lumii.
Desfă larg braţele. Trage aer în piept
şi respiră ca un pământ abrupt între ape.
„A venit timpul”, spune călugărul tibetan,
atingându-te, ca un înger prea mare cu aripa
la intrarea în templu. Ora ta se apropie.
Septembrie
Să nu te sperii orice s-ar întâmpla.
Iarba e la fel de verde ca altădată.
Căzuţi pe gânduri, pegaşii luminii
te răsfoiesc ca pe o carte
şi întârzie, de parcă şi-ar fi găsit
liniştea într-o casă a nimănui.
Să nu te sperii. Toamna dă semne
din ochii nu se ştie cui.
Totul se-acoperă de cenuşa anilor.
Cad heruvimi prea copţi din cer.
Zumzăie destinul. A venit vremea.
Se sparge cercul vârstei de fier.
Să nu-ţi fie teamă. Sunt aici.
Te aştept în miresme, albini, culori.
Acest drum de ţară e mâna mea,
călcată de tine de-atâtea ori.
Din volumul Orbita zeului,
în lucru
“Să nu-ţi fie teamă. Sunt aici.
Te aştept în miresme, albini, culori.
Acest drum de ţară e mâna mea,
călcată de tine de-atâtea ori.”
Poeme ce răscolesc în “centru sălbatic al vieţii” …poeme de mare profunzime a trăirilor, trăiri în care “zumzăie destinul” ca o toamnă ascunsă în frunze, ca “cenuşa anilor” prăbuşită peste amintire. Felicitări!
Cu încântare, Valentina Becart