Poem de Aura Christi: Cenuşa

Ostrovul Învierii

Cenuşa

O, Doamne, Doamne, Doamne,
semnul cui sunt eu, de când
mă tot ridic din arbori şi miresme,
albine zăpăcite, tremurând

în florile care-au înnebunit caisul?
Tu taci, mă strângi în mine. Cânt.
Mă smulgi din mine cu tot cu
rădăcini. Pierdut şi blând,

mă regăsesc, adânc şi viu, ca-n
moarte ori lumină, iarăşi şi iar,
tot mai adânc scurmând lutul
fiinţei, inima inimii. Tresar

şi nu mai caut. La ce bun
căutarea, de vreme ce eu am
găsit de mult? Dar nu ţin minte
dacă mai sunt, dacă eram

ceea ce am găsit, când nu
mai căutam… În mine stând,
aştept, mă rog şi tac, de parcă
m-aş ruga la propriul mormânt,

de parcă cenuşa totul mi-a spus
de secole şi, brusc, îmi amintesc
cum e să fii mesteacăn, iarbă, apus
de soare, guşter, măr domnesc.

Mi-aduc aminte deodată cum
e să fii atunci când nu ai fost
decât privire, mâină, gând,
parfum extatic, boare, rost

sorbind de pretutindeni ceva
ce seamănă cu felul în care
vine seara, când aerul devine
ca ceaţa şerpuind pe mare

şi-un vaier se lasă între tâmple,
apoi în inimă, se arcuieşte
pe zidul dinspre răsărit, prin
care respiră taine, vulturi, peşte,

mesteceni, drumuri, păsări
şi zei zburând pe sub coroane,
gânduri, bolţi, arcade, linişti,
miresme şi nezidite încă Ane.

O, Doamne, îmi mai amintesc
cum murmuram în coasta lui,
şi mă rugam să mai rămân,
să-ntârzii pe aripa amurgului.

Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii