Poem de Aura Christi: Vioara roşie

Geniul inimii

Aura Christi
Vioara roşie

– De-atâtea ori am spus
că nu sunt preot,
iar sacrul legământ
moartea l-a dus în vânt,

în munţi, pe ape, unde
chipul soţiei mele
e desenat de îngeri
şi umbrit de stele.

Vântul mi-a dus şi
fiul în cele patru zări,
spre care-ncet se scurg
tigri, şopârle, dulci cărări.

Sunt cel care-a făcut…
De ce să mă ascund?
De când mă ştiu,
eu meşter de viori sunt.

Dintr-un sălbatic vişin
am făcut Vioara Roşie, plângând
iubirea mea cea veşnică şi
rodul pântecului sfânt.

Când lacrimi n-am avut,
cu sângele iubitei mele eu
am vopsit vioara şi în
trupul ei de lemn un zeu

a înviat şi-a început
să plângă până tu
de nu se ştie unde
te-ai iscat şi nu

se ştie ce-ai făcut…
De-atunci, zeul din ea
cântă, şi cântă, de cântă
totul între lut şi stea.

Eu te-am iubit, femeie.
Din prima clipă te-am iubit.
Ştiu că Vioara e la mijloc
şi-arcuşul ei uitat în mit,

căci la Florenţa acel arcuş
este şi azi de negăsit…
Că sunt eu preot – ţi-o fi
spus vreun înger plictisit,

căzut din pomul somnului…
Şi nu e de făcut nimic
decât să te iubesc. Să ne
lăsăm în voia Domnului.

– Să ne lăsăm în voia Domnului?
Tu, poate, iubeşti zeul care
prin mine scrie poeme
pentru tine. În fiecare

vers tu respirarea lui o simţi
şi aburul femeii dispărute
îl mai cauţi. – Pe tine te iubesc,
deşi vorbeşti vrute, nevrute,

câte în lună, arbori, aştri…
De când e lumea n-am văzut
aşa ceva! Pe tine te iubesc, femeie,
şi te voi iubi până noi doi în lut

ne vom întoarce. Din acel lut
eu s-ar putea să-nvăţ ulcele
să fac iute, şi-n ele inima să legăn
şi zeul tău, şi gândurile mele…

Şi zeul tău, şi cerurile mele…

Din vol. Geniul inimii,
în lucru