Ostrovul Învierii
E soare, dimineaţă, dor
E soare, dimineaţă, dor
şi e zăpadă cât încape
în duhul tău străvechi,
cules din taină, ape.
Un vânt adie-ncetişor
dinspre o lume abia gustată.
Respiri, înveţi să fii aici,
acum, ca niciodată.
Înveţi să fii ca ei, ca toţi,
să plângi, să râzi, să cazi,
să mori, s-ascunzi că vii de
printre albatroşi nomazi;
s-ascunzi că vii, o, tu, sublimo,
de pe un ţărm iubit sălbatic
de păsări sfâşiind şi azi
zeii învinşi în cerul atic.
O, ţărm etern al frumuseţii,
iubit şi blestemat să fie
în veci atroce, sfânt, neatins
în matca-i vie, vie, vie…
Stanţă de iarnă
O, gând curat,
stelele curg,
fulgii se-ntorc
înspre amurg.
Gând aţipit pe
tâmpla ninsă,
în inima serii,
de patimă-nvinsă.
Patimi cernând
tristeţile, anii,
albatroşi, iubiri
şi stejarii, profanii.
Nu-i nimeni din
drum să te întoarcă;
vâslaşul vâsleşte
în magica barcă
şi totul pluteşte
spre-apus, răsărit…
Mi-e dor, mi-e dor,
roua-n granit
şopteşte, susură
în taină vâltoarea
vegheată în tine,
lăstuni şi în sarea
şi marea-nserată,
de ţărm lovită,
în timp ce tresar
visele-n criptă.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
O melopee continua par a fi poemele Aurei Christi, avand ca punct de plecare lumea redescoperita a Greciei, mirajul indepartarii si suavitatea nuantelor. Incantatia ei in cuvinte simple, prin repetitie confera un ritm obsedant textului… Peiasjul amplu se interiorizeaza in fiecare cititor si prin fiecare lectura in parte. Intre zari necuprinse si verticalitatea implacabila a zeului, eul liric nu se mai confeseaza, ci se desprinde de matricea sa, devenind un corifeu al tuturor celor care, prin voce, rim, sonoritati si viziuni complementare, vor intregi o cantata. Roman in versuri, Ostrovul Invierii, precum Conrad de Bolintineanu, de exemplu, reafirma puterea vocii, a incantatiei de a acoperi un teritoriu sau mai multe, de a acapara si modela peisaje, pentru a le aseza sub puterea ordonatoare a muzicii a Zeului a entuziasmului, chiar numai soptit.