Modele

Poeme de Mihai Eminescu

Antologiile Contemporanul

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-⁠nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-⁠mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-⁠mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce,
Până-⁠n fund băui voluptatea morţii
Ne-⁠ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-⁠i;
Focul meu a-⁠l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-⁠al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-⁠al meu propriu rug, mă topesc în flăcări
Pot să mai re-⁠nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-⁠mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-⁠ma!

 

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-⁠s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-⁠ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-⁠ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-⁠te deoparte,
Regăsindu-⁠te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-⁠a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-⁠s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-⁠nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-⁠vei chipu-⁠i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-⁠nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-⁠n capăt începutul
Cine ştie să le-⁠nveţe;
Tot ce-⁠a fost ori o să fie
În prezent le-⁠avem pe toate,
Dar de-⁠a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-⁠i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-⁠adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-⁠or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-⁠ai, căta-⁠vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-⁠ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-⁠actorii-⁠n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-⁠alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-⁠ndeamnă, de te cheamă.

De te-⁠ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-⁠a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-⁠n lume cine-⁠o trece;
Ca să nu-⁠ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-⁠ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-⁠s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Decembrie, 1883

 

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-⁠au fost niciodată,
Pe-⁠atunci erai Tu singur, încât mă-⁠ntreb în sine-⁠mi
Au cine-⁠i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-⁠au nainte de-⁠a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-⁠al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-⁠i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-⁠mi împlut-⁠au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-⁠am a lui mers
Şi-⁠n glas purtat de cântec simţii duiosu-⁠i viers,
Şi tot pe lâng-⁠acestea cerşesc înc-⁠un adaos
Să-⁠ngăduie intrarea-⁠mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-⁠oricine de mine-⁠o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-⁠asculte orice gură, ce-⁠ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-⁠n braţul ce-⁠ar sta să mă ucidă,
Ş-⁠acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-⁠a răpi chiar piatra ce-⁠oi pune-⁠o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-⁠oi simţi că ochiu-⁠mi de lacrime e sec,
Că-⁠n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-⁠ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-⁠mi a-⁠mpietrit-⁠o,
Că pot să-⁠mi blestem mama, pe care am iubit-⁠o
Când ura cea mai crudă mi s-⁠a părea amor…
Poate-⁠oi uita durerea-⁠mi şi voi putea sa mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-⁠mi cadavru în uliţă l-⁠arunce,
Ş-⁠aceluia, Părinte, să-⁠i dai coroană scumpă,
Ce-⁠o să amuţe cânii, ca inima-⁠mi s-⁠o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-⁠te, stăpâne, şi dă-⁠i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-⁠ţi mulţumesc
Că tu mi-⁠ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-⁠ţi suflarea mea se curmă
Şi-⁠n stingerea eternă dispar fără de urmă!

1879, 1 septembrie

Total 6 Votes
3

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button