Cred că nimeni, între criticii români, n‑a pătruns mai adânc în tainele capodoperei dramatice a lui Marin Sorescu, Iona, decât D.R. Popescu. Şi asta în vremea când individul uman s‑a văzut captiv în burta chitului cel mare: comunismul de tip stalinist. I‑a fost dat lui D.R. Popescu, insolitul „colaboraţionist” (cum a fost etichetat post festum), să o spună într‑un eseu intitulat Pescarul lui Sorescu, inclus în Galaxia Grama (1984). Piesa aceasta este un soi de dramă paralitică, de felul celei a lui Beckett, Aşteptându‑l pe Godot, de felul romanului paralitic, dus la desăvârşire de însuşi autorul ciclului F. Luase cunoştinţă de concept de la José Ortega y Gasset, care‑l descoperise la Proust: „Proust a demonstrat necesitatea mişcării scriind un roman paralitic”[1]. Adică unul în care nu se întâmplă nimic, încât „anumite feluri de scris vor fi decretate drept acefale, spasmodice, colorate, plate (de la caz la caz), pline de instincte negre, calofile, necalofile, agramate, împăiate, calchiate, destrăbălate, eleate, denuclearizate, gogolizate, gogoriţate, fumate, afumate, nerespirate, adiţionate, paralizate, etceterate (!)…”[2]. E cam ceea ce s‑a spus şi despre romanele derepopesciene! Iar de data asta, „paralizatul” se aventurează să descâlcească drama lui Iona, în plin ateism materialist‑dialectic: „Este Iona lui Sorescu şi el Mântuitorul omenirii, este el Godot cel atât de aşteptat? El e un ins care se ignoră, un Godot care nu ştie că este aşteptat. Mai ales că el nu aşteaptă o vreme nimic nici pentru sine, de la sine”[3]. Iona lui Sorescu nu e jertfit Minotaurului, ca în labirint şi în alte mituri. Un scriitor ca Marin Sorescu „vine din Sorescu, dramaturgul din poet, poetul din dramaturg, neştiindu‑se care dintre cei doi a fost primul, şi nemaiavând nici o importanţă…”[4], căci „între geneză şi apocalipsă stă omul care cugetă, trestia gânditoare a lui Pascal”. Altfel zis, îi recunoaşte lui Sorescu ceea ce el nu reuşise să desluşească: fost‑a intrarea în burta chitului răsăritean o primenire a omenirii, o nouă geneză, sau o antigeneză, ca în romanele sale paralitice? Şi una, şi cealaltă, numai că el, D.R. Popescu, a lăsat romanul să fie paralitic şi să tălmăcească abia prin Sorescu şi prin alţii ce e cu Apocalipsa fără finalitate, fără scăpare din burta Leviathanului: „O burtă, o sferă înghiţind altă sferă, un univers înghiţind alt univers, la infinit… Şi în mijlocul acestui infinit, de la dreapta la stânga, de la Nord şi de la Sud, omul, Iona”[5]. De ce Iona, între atâtea niveluri de Realitate, între atâtea burţi de toate mărimile şi culorile? Dacă acesta este universul, cavou de plumb bacovian, Iona îi constată prezenţa anamorfotică şi vrea să ştie dacă e vreo salvare. Bacovia a decis că nu, răzgândindu‑se, la un moment dat (în Stanţe burgheze), crezând că a lămurit ce e cu anamorfoza sicrielor de plumb. De aceea, D.R. Popescu, referindu‑se, de fapt, la sine, hotărăşte: „Ne place să credem că poezia lui Bacovia e un singur poem, un singur cântec, adică un univers”[6]. Probabil mai coerent decât anamorfoza care‑l bântuie: „E o lume dislocată, scoasă din ţăţâni, ca la Shakespeare, obiectele au alte rosturi decât cele pentru care au fost rostuite, ideile la fel, instituţiile aşijderea. Şcoala e un cimitir în universul acesta de dugheni, pământenii sunt prozaci, haosul le adună pe toate în vârtejul său de nebunie”, căci „în acest cerc damnat, iubirea desigur e o nebunie”[7], ca şi iubirea regelui Lear pentru cele două fete care nu‑l iubesc, Goneril şi Regan. Şi stranietăţile anamorfozei: „Totul e straniu, într‑un copac se găseşte un craniu, pe o cruce cozi blonde, în oraş dorm adânc sicriele de plumb, e vânt, toamna buciumă agonic, copacii negri, copacii albi, stau goi în parcul solitar…”[8].
În burta chitului, lucrurile nu stau mai bine. O spusese şi Northrop Frye, luat ca martor de D.R. Popescu: „Dacă Leviathanul reprezintă întreaga lume a păcatului, a morţii şi a tiraniei, în care a fost aruncat Adam, rezultă că urmaşii lui Adam se nasc, trăiesc şi pier înăuntrul pântecului său. Aşadar, dacă Mesia ne va salva ucigând leviathanul, prin acest act ne va elibera din pântecul său”. Iona lui Sorescu este un captiv care aşteaptă salvarea sau e chiar Mesia? Nu pare a fi nici una, nici alta, încât, apreciază D.R. Popescu, piesa soresciană nu se înfăţişează a fi o dramă creştină, care, de altfel, ar fi fost ameninţată de cădere în moralism didactic: „Pe Iona – Ionică – Ioncică al nostru nu putem fi siguri că‑l va salva cineva, până la urmă! Dacă nu se va salva singur… Şi el se salvează, omul vechi, omul de ieri, de azi, modern, se salvează gândind, depăşindu‑şi condiţia, fiindcă şi‑o înţelege…”[9].
În 1968, aşadar, când publica Iona, iar D.R. Popescu încredinţa tiparului primul roman din ciclul F, eroul sorescian, aflat în paradisul burţii chitului, visa să se elibereze singur, prin puterea minţii sale, nemaiaşteptând salvarea de nicăieri. Pentru a desluşi condiţia, D.R. Popescu îl cheamă în ajutor nu pe Marx, noul Moise, care ne aruncase în burta chitului, ci pe Noica, considerând cazul Iona drept unul de iniţiere. Pare să fie o soluţie gnostică, menită să contracareze ideologia Leviathanului răsăritean: „gestul său final este de iniţiere într‑un nou adevăr, pe care îl presimte, la care am putea spune că a ajuns în urma cumplitelor experienţe de până acum”. Şi: înţelegându‑se pe sine, „să se împace pe sine cu lumea, adică, aşa cum ar spune Noica, să împace conştiinţa cu conştiinţa de sine”[10].
Mă întreb dacă nu cumva, în acei ani de relativă libertate spirituală, Marin Sorescu încă mai credea într‑o soluţie gnostică (se va iluziona, la un moment dat, cu meditaţia transcendentală!), cale ce părea mai fezabilă decât întoarcerea la creştinism a lui Ioan Alexandru. D.R. Popescu zăboveşte asupra ultimelor replici ale solilocviului ionaist, oscilaţie între creştinism şi mitologia labirintului al cărui stăpân monstruos a fost Minotaurul. Descoperind că ieşirea din captivitate este imposibilă, tot tăind la burţi leviatanice, Iona crede că nu burţile exterioare trebuie învinse, ci cele interioare, propria burtă infraleviatanică. La o primă vedere, este soluţia anticreştină de tip harakiri, sinuciderea. D.R. Popescu neagă energic asemenea interpretare. Nu poate fi sinuciderea o răzbire la lumină: „Răzbim noi cumva la lumină”, căci lumina nu se găseşte în opacitatea lumii exterioare, ci Dumnezeu‑lumină e în noi înşine. Iată şi iscodirile hermeneutului: „Asta ce să însemne? Că din carnea sa îşi va croi singur o nouă Evă? O Ariadnă, ca să înfrunte Minotaurul? Că în singurătate îl va chema ca prorocul din Ninive pe Dumnezeu? Că va refuza totul, stingându‑se?”[11] Noica a zis: „Se privi pe sine ca şi cum ar fi fost altceva, adică îşi privi conştiinţa de sine din perspectiva conştiinţei de ceva, având, rând pe rând, ca şi senzaţia de sine, când se considera drept un lucru, un craniu şi o expresie a materiei…”
Note:
[1] Apud Dumitru Radu Popescu, Galaxia Grama, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984, p. 108.
[2] Ibidem, p. 105.
[3] Ibidem, p. 114.
[4] Ibidem, p. 115.
[5] Ibidem, p. 116.
[6] Ibidem, p. 151.
[7] Ibidem, p. 152.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 118.
[10] Ibidem, p. 119.
[11] Ibidem.
Theodor Codreanu
