Contemporanul » Eseu - Publicistică » Paul Goma – un igienist al memoriei

Paul Goma – un igienist al memoriei

Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranţei, a indiferenţei, a delăsării…

La trecerea lui Paul Goma din viaţa pământeană în viaţa cerească, întâmplată de Bunavestire, 25 martie 2020, îmi spun şi vă spun că Goma nu are nevoie de necrolog. Goma rămâne viu, numai că depinde şi de noi să rămână viu. Dacă nu l‑am auzit când trebuia, măcar să nu‑l uităm. Mariana Sipoş, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma, a întrebat pe un post TV, în 2015, când Goma împlinea 80 de ani: „De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?”. Răspunsul meu, atunci şi acum, pentru că este în felderinţa lui curajul de a spune lucrurilor pe nume, iar intransigenţa nu place aliniaţilor, oportuniştilor, turtelor ideologice. Scriitorul („rostitor de adevăr”, cum îl defineşte Bujor Nedelcovici) a promis: „Voi vorbi când nu voi fi întrebat” şi şi‑a ţinut cuvântul, asumându‑şi rolul inconfortabil de igienist al memoriei.

Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat şi postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu‑şi să‑l cufunde iarăşi în tăcere. Au făcut ce‑au putut să‑i închidă gura. S‑a cerut interzicerea semnăturii în revistele româneşti, i s‑a topit Culoarea curcubeului, ca nevandabilă, apărută la Humanitas (cu o greşeală în titlu: Culorile curcubeului; de ce nu s‑o fi dăruit tirajul bibliotecilor?), i s‑a spus „Adio”, a fost hulit de cobreslaşi ca egocentric, megaloman (şi încă galopant), mincinos, pieziş… Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense: resentimentar, bârfitor, frustrat, otrăvicios, conflictual, critic în exces… Analogia Goma‑Gomora a făcut‑o C.T. Popescu.

Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea şi‑ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i‑au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Zigu Ornea, aflaţi postsocialist în viaţă. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova.

Locul său de lider moral al României, de radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forţa imposturii e uriaşă), iar Goma a rămas, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obţinut în 1977. Precizare necesară: Paul Goma nu a fost expulzat de Ceauşescu, retragerea cetăţeniei nu s‑a întâmplat. Goma a plecat în Franţa în 20 noiembrie 1977 cu paşaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. A rămas la fel: cetăţean român, cu paşaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetăţenia Republicii Moldova. Nu şi soţia sa, Ana Goma, după câte ştiu. Aşa că a refuzat să‑şi revadă singur Mana, de unde familia îi fusese gonită de pactul Ribbentrop‑Molotov. Postum, Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscopul Chişinăului şi Mitropolitul Basarabiei, i‑a acordat Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru Mireni. Ce va face preşedintele Iohannis (de‑în‑da‑tă) nu ştiu.

I‑a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma? Nu. Pe OTV, Pleşiţă îl mai considera duşman al poporului şi‑al patriei şi se fălea că l‑a bătut. De ce a ajuns Goma persona non grata ante şi postdecembrist? Pentru că a ascultat de imperativul memoriei corecte, a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume şi de a da toate numele (sintagma lui Saramago). Or, să spui toate numele e foarte inconvenabil. Ştiţi ce le scapă „motoarelor de căutare” Goma? Nimic. Pe cale de consecinţă, a avut parte de singurătatea opozantului de cursă
lungă (îi conced: opozant, nu disident, deoarece membru PCR n‑a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceauşescu, scena balconului din 1968, când s‑a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. „Exilat până şi din… exil”, cum mărturisea cu amărăciune, Goma n‑a dat înapoi un pas în faţa obstacolelor, întreaga sa viaţă fiind o cursă cu obstacole. Nu s‑a temut el nici când a fost drogat cu aconitină, nici când a primit un colet exploziv, dar şi o droaie de bonjurături (patent P.G.). În loc de succes de critică, vot de blam USR; în loc de susţinere pentru premiul Nobel, hăituială.

Goma ştie bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanţială, că aceeaşi libertate nu se dă la raţie, ci se ia. Aceste aserţiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Belleville, unde Omul din Calidor (ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache, Omul din Calidor, Eikon, 2012, ediţia I: Eikon, 2015, ediţia a II‑a) a depus mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărţile despre perioada sângeroasă Dej‑Pauker fiilor de cominternişti veniţi pe tanc, în uniformă sovietică, să prefacă România în lagăr de exterminare?), însă şi despre vremile noastre, cu aberaţiile lor. Goma nu‑i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.

Într‑o ţară aproape desmemoriada, în derivă etică (Paul Goma îi spune „nesimţitorism etic”), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conştiinţă activă. Deţine o voce de neacoperit, un instinct etic şi etnic de excepţie: om moral în vremi imorale. Ca istoria să ne înveţe ceva, nu trebuie scrisă şi re‑scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică; fie internaţionalistă, fie globalistă. Goma a trăit istoria comunistă pe piele proprie, plină de echimoze. Rănile nu i s‑au închis. Şi cum să se închidă dacă marele insurgent a continuat să fie victimă, iar torţionarul lui, gen. Pleşiţă, a fost „conservat” de regimul iliesc? Goran, care l‑a „cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican‑Voiculescu.

Goma a fost exmatriculat din şcoală pentru că vorbea despre rezistenţii din munţi, ucişi a câta oară de nepăsarea noastră. A fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei. Citise un fragment de roman: povestea unui tânăr care îşi rupsese carnetul de membru al partidului comunist. A fost puşcărizat, prin sentinţă de închisoare corecţională, doi ani, primiţi în martie ’57 (a „făcut” Jilava, a „făcut” Gherla), urmaţi de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru „comportare rea”; a suportat ca doist (sau deoist), până în 1964, iernile în Bărăgan, la Lăteşti. În DO, în Bărăgan, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, „palpita inima ţării”. Şi încă: „Acolo se întâlneau cele mai alese fiinţe ale neamului, ţărani, profesori, elevi, studenţi, funcţionari”; „împreună au constituit o comunitate de destin tragic, centrul emblematic fiind comuna Lăteşti”. Cum ne pricepem să ştergem urmele martirajului românesc! Localitatea de aproximativ o mie de oameni nu mai există.

Torţionarii mor liniştiţi sau sunt medaliaţi de preşedinţi din greşeală. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n‑a intrat; au intrat, de‑a valma, disidenţi autentici şi nu prea, turnători şi turnaţi, sub şefia lui Tismăneanu. Apostatul a văzut bestiarul comunist din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest. O tot repet de‑a surda. Comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească. Condamnarea activului: formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s‑au re‑socializat: conduc cotidiane de tiraj mare şi de manipulare pe măsură.

Goma n‑a intrat nicicând în graţiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia: limpede, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenţia flotantă. Este „incontrolabil”? Pentru mine, nu‑i o acuză. Goma nu s‑a lăsat şi nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omul din Belleville face parte din familia de condeieri Pandrea‑Şeicaru. E ne‑cuminte. Şi n‑a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în ţara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidenţial. Reformulez ce‑am mai scris: ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaştem laşităţile, trădările de sine. Aproape că s‑a sinucis social Goma, acuzându‑i pe oportunişti (şi‑s câtă frunză, câtă iarbă), pe laşi, pe slugile îndatorate Puterii politice.

Goma scrie ego‑literatură: navetează între biografeme proprii şi document, verificat atent. Întâi a fost nerozia (din sursa Securitate) că n‑ar avea talent. S‑a declarat că nu se pot citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice nu atrag din p.d.v. estetic; contraargument: Ostinato, roman tradus şi tipărit în ’71 simultan în Germania şi în Franţa, s‑a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial; Gherla a apărut la Seuil. Alta‑i buba, nicidecum lipsa talentului: rezistenţa morală şi intelectuală provoacă resentimente celor care s‑au lăsat şi se lasă dresaţi de Putere: scriitorucilor, cuvânt derivat din politruci.

Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă: „antisemitismul” lui Goma. Şi asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roşie, despre un episod din memorialul durerii care nu se învaţă la şcoală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce‑a scris Goma e inconfortabil: amintirile de „repatriat” basarabean, evocările de la Şcoala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne aşternem pe iertare‑uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu‑ne pe memorie ne putem salva. Naţiunea înseamnă propria‑i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafaţă.

Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent nu eludează nimic: Goma e mereu şi mereu Goma. Singur s‑a solidarizat în ’77 cu Charta cehilor şi slovacilor. „De‑am fi fost măcar trei!”. A fost el singur cu Ana lui. Dictatorului i‑a trimis celebra scrisoare: „Domnului Nicolae Ceauşescu, la Palatul Regal”. Faptul că s‑a urmat calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptăţit, minimalizat şi marginalizat arată că România se află, de 30 de ani, în aceeaşi stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluţă. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s‑a vrut, în pofida recomandării lui Eugen Ionescu: Goma – Soljeniţîn român.

Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma, ştie bine că „memoria‑conştiinţă” a lui Goma deranjează şi se întreabă ce‑ar fi câştigat dacă ar fi cedat. Îi răspund: Opera Omnia la Humanitas, domiciliu după dorinţă la Lac I, II, III, distincţii‑medalii, prezenţă în manualele de română şi de istorie, la orele de educaţie etică şi civică din şcoli şi în lumina reflectoarelor televiziunilor… A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necruţător Goma, dign şi integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Pe aici nu se trece. Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranţei, a indiferenţei, a delăsării. Avem nevoie de scrisurile lui de forţă. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest