Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Fantasticul într‑o impecabilă perspectivă academică

Fantasticul într‑o impecabilă perspectivă academică

Deschis cu un capitol intitulat Feţele fantasticului, dialogul rafinat al lui Gheorghe Glodeanu cu specialişti occidentali ai domeniului, precum Jacques Goimard sau Olivier Valentin, generează o serie de întrebări incitante…

„Parcurgând naraţiunile patronate de Oneiros, cititorul trăieşte o mirifică aventură spirituală, fiind obligat să recurgă la un complex şi ingenios act hermeneutic pentru decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului. Proza fantastică ne învaţă că realul e banal doar în aparenţă, adevăratele semnificaţii fiind bine camuflate în spatele cotidianului, dincolo de suprafaţa lucrurilor. Fascinaţia exercitată de această literatură se explică prin faptul că facilitează accesul către necunoscut, îndemnându‑l pe omul modern să redescopere pasiunea pentru semnificaţii ezoterice.” Scriind aceste cuvinte în pledoaria volumului său apărut în 2020 la editurile Eikon şi Şcoala Ardeleană, intitulat Între real şi imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX‑lea, Gheorghe Glodeanu revine asupra unei pasiuni intelectuale mai vechi, exersate exemplar în studiile consacrate operei lui Mircea Eliade – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade (1993) sau Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial (1997) –, în cărţile dedicate creaţiei lui Mihai Eminescu (1999) sau a lui Mateiu I. Caragiale (2003), în fabuloasa lucrare de sinteză Orientări în proza fantastică românească (2014), dar cu manifestări fragmentar‑obsesive şi în alte volume. Fascinat de anti‑canonicitatea sfidătoare şi revigorantă a genului, de libertatea absolută a autorilor de literatură fantastică şi de reemergenţa interesului pentru ocultism şi ezoterism într‑o epocă eminamente pozitivistă, autorul explorează sistematic „secolul de aur” al prozei fantastice franceze şi analizează scrupulos lucrările maeştrilor genului, atent la nuanţele care sunt încorporate unei perspective diacronice impecabil orchestrate şi la deschiderile conceptuale ale exegezei.

Deschis cu un capitol intitulat Feţele fantasticului, dialogul rafinat al lui Gheorghe Glodeanu cu specialişti occidentali ai domeniului, precum Jacques Goimard sau Olivier Valentin, generează o serie de întrebări incitante privind extensiile unui gen polimorf şi dificil de circumscris, mai cu seamă dacă luăm în considerare asistematicitatea sa funciară şi complicaţiile datorate interferenţei unor concepte precum supranaturalul, miraculosul, insolitul, straniul ş.a. Răspunsurile autorului român se configurează într‑o sofisticată arheologie intelectuală, ce disecă atât raportul fantasticului cu realul, cu spiritul uman şi cu formele de gândire emergente în Epoca Luminilor, cât şi rolul jucat de inserţia morţii în preocupările artistice ale vremii.

Pe un alt versant, studiul reconstituie şi contextualizează momentele esenţiale ale evoluţiei genului, începând cu primul roman „gotic”, Castelul din Otranto al lui Horace Walpole (1764), şi cu succesul înregistrat în 1794 de Anne Radcliffe cu The Mysteries of Udolpho. Un al doilea moment al curentului fantastic ancorează în Fantasiestücke ale lui E.T.A. Hoffmann, traduse în franceză în 1829 cu o glisare terminologică relevantă, „fantezia” primă convertindu‑se definitoriu în „fantastic”. De aici, autorul explorează cronologia controversată a literaturii fantastice franceze, listează creaţiile lui Charles Nodier, Jacques Cazotte, Balzac, Hugo etc., înainte de a reveni teoretic asupra profilului instabil al acestui gen proteic şi de a oferi o tipologie operativă, care distinge, pe rând, fantasticul psihologic, cel ocult sau supranatural, fantasticul jovial şi umoristic, cel sentimental, grotesc sau realist, ultimul fiind predominant în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea.

Miturile literaturii fantastice sunt discutate de către Gheorghe Glodeanu prin filtrul studiilor semnate de doi specialişti importanţi din sfera fantasticologiei, Pierre Brunel şi Roger Bozzetto, într‑un tablou concentrat, sensibil la context şi la posibilele laterale conceptuale. În compania hermeneutică a lui Pierre‑Georges Castex, Povestirea fantastică în Franţa ne introduce într‑o epocă favorabilă fantasticului hexagonal, adică Romantismul, izolează autonomizarea povestirii fantastice în jurul anului 1830, decantează fascinaţia exercitată de Swedenborg, Martinès de Pasqually şi Louis‑Claude de Saint‑Martin asupra autorilor de literatură fantastică, înregistrează atât impactul unor practicieni, precum Lavater, Mesmer sau Braid, cât şi pe acela al unor histrioni precum Cagliostro, Sant‑Germain şi Casanova asupra creaţiei literare a epocii. Capitolul citat surprinde şi bătălia purtată pentru impunerea pe tărâm francez a operei lui E.T.A. Hoffmann, înainte de a plonja în fervoarea cu care misterul a fost explorat în jurul anului 1830 în Franţa, prilej de incitante tipologizări şi clarificări genezice. De altfel, excelent sintetizat, studiul lui Castex din 1951 furnizase o relevantă perspectivă asupra evoluţiei fantasticului francez în secolului al XIX‑lea, cu nuanţări şi referinţe culturale utile oricărui comparatist interesat de fenomen.

În completarea exegezei franceze, Gheorghe Glodeanu prezintă, în Reperele unei antologii, lucrarea realizată în 1982 de Irina Mavrodin, intitulată Proză fantastică franceză, sintetizând‑o într‑o fişă extensivă, cu ample intarsii teoretice, perfectă avanscenă pentru cele trei mari secţiuni consecutive ale cărţii, fidele periodizării preluate de la Jean Pierrot, care izolează trei etape ale fantasticului francez de secol XIX. Prima, cea romantică, îşi dezvăluie energiile între 1830 şi 1850, cea de a doua se desfăşoară între 1850 şi 1880, în vreme ce ultimei, fantasticului interiorizat, îi revin ultimele două decenii ale secolului.

Fantasticul de factură romantică (1830‑1850) încorporează opt studii micromonografice, cel dintâi fiindu‑i consacrat lui Jacques Cazotte, absent din Antologia nuvelei fantastice a lui Roger Caillois, dar apreciat de Castex, care vede în el „adevăratul iniţiator al fantasticului modern”, „un fantastic ce se desparte de miraculos”, precizează Gheorghe Glodeanu. Oglindită în romanul Diavolul îndrăgostit (1772), apetenţa lui Cazotte pentru curente mistice şi ştiinţe oculte este supusă unei analize subtile, cu ancorări impecabile în exegeză şi cu fabuloase excursuri ezoterice, capabile să transforme discursul într‑o naraţiune vie şi interesantă.

Actul secund al fantasticului romantic îi revine lui Charles Nodier, al cărui rol de animator cultural nu‑i scapă Irinei Mavrodin. Considerat „unul din primii autori de proză fantastică” şi catalogat de Albert Béguin drept un precursor al psihologiei actuale, Nodier a scris o literatură definită de feerie şi supranatural, generos sintetizată într‑un amplu studiu comparativ, în care autorul demonstrează un acut instinct hermeneutic, dublat de o serioasă cultură critică.

Protagonistul capitolului consecutiv din carte este Honoré de Balzac, a cărui creaţie fantastică beneficiază de o amplă şi erudită introducere consacrată articulaţiilor teoretico‑programatice şi estetice ale Comediei umane, precum şi de o reconstituire a istoriei sale intelectuale, ale cărei reflexe sunt urmărite în fiecare text comentat, fie că este vorba despre naraţiuni mai scurte precum Elixirul de viaţă lungă sau parţial autobiografica Louis Lambert, fie că se opreşte asupra unor romane precum Pielea de şagri sau Séraphita. Mai puţin cunoscut cititorului român, Charles Rabou nu numai că termină romanele neîncheiate ale lui Balzac, dar se impune drept un important creator de proză fantastică, după cum o dovedeşte Procurorul.

Asimilat la limită, Victor Hugo obţine doar o fişă succintă în paginile acestui volum, Gheorghe Glodeanu demonstrând că Diavolul adunător de zdrenţe, singura naraţiune selectată în mai multe antologii de proză fantastică franceză, „nu este o proză fantastică”, în ciuda faptului că „are în centrul întâmplărilor o serie de personaje fabuloase”. La polul opus, Prosper Mérimée rămâne, în termenii Irinei Mavrodin, „autorul francez din secolul al XIX‑lea care s‑a apropiat cel mai mult de ceea ce astăzi teoreticienii literaturii numesc proză fantastică”. După o provocatoare lectură speculativ‑polemică a naraţiunii Venus din Ille, autorul decriptează amestecul de fantastic şi livresc din Lokis, înainte de a comenta Il vicolo di Madama Lucrezia, proză doar în aparenţă fantastică.

Prima vârstă a prozei fantastice franceze din secolul al XIX‑lea se încheie cu portretele sintetice dedicate lui Eugène Sue şi Paul Gavarni, lor urmându‑le Povestirea fantastică franceză între 1850 şi 1880, piesă în patru acte concentrată asupra unei epoci literare dominate de influenţa lui Edgar Allan Poe şi a simboliştilor, când – precizează Gheorghe Glodeanu – „proza poeţilor este o proză de factură lirică, în care epicul este substituit cu proiecţia în sfera visului, a investigaţiilor psihologice şi relativizarea viziunii”. Revendicat de suprarealiştii care văd în el un precursor şi esenţial pentru impunerea unei noi estetici literare (potrivit lui Albert Béguin), Gérard de Nerval devine subiectul unui interesant studiu transversal, ce combină, într‑o ţesătură discursivă fascinantă, arta narativă, biografia, exegeza, dar şi livrescul, mitologia, visul şi legendele ezoterice.

În acelaşi complex registru analitic se desfăşoară şi studiul consacrat operei fantastice a lui Jules‑Amédée Barbey d’Aurevilly, cu o notă aparte generată de latura moralizatoare a Diabolicelor şi cu un surprinzător dialog provocat de programul explicit al scriitorului francez: „În viziunea lui Barbey d’Aurevilly, imorale sunt doar nepăsarea şi rânjetul. Or, autorul rândurilor de faţă, chiar dacă crede în Diavol, nu râde de faptele relatate şi nu le povesteşte decât pentru a stârni spaima şi dezgustul faţă de ele”. Actul al treilea revine cuplului Erckmann‑Chatrian, autori cunoscuţi mai ales pentru romanele realiste de inspiraţie patriotică şi rustică, dar cu un număr destul de mare de povestiri fantastice de inspiraţie hoffmannniană, în vreme ce ultimul act este ocupat de opera lui Villiers de l’Isle‑Adam, scriitor specializat în literatură fantastică, în viziunea căruia opera ideală ar fi una în care „visul să se bazeze pe logică”.

Fantasticul interiorizat (1881‑1900), capitol consacrat lui Théophile Gautier şi Guy de Maupassant, încheie erudit şi intens triada cronologică a fantasticului francez, subiectul fiind de această dată o proză în care „efectul de imaginar” este substituit de un puternic „efect de real”. Comentariul surprinde atât nuanţele fantasticului macabru şi exotic, marcat de predilecţia lui Théophile Gautier pentru bizar, satanic, viziuni edenice şi straniu, cât şi elementele exterioare prozei fantastice, precum atenţia acordată decorului sau informaţiile gastronomice şi oenologice inserate în naraţiune, escavează aspectele autobiografice relevante şi izolează perspectivele exegetice fundamentale, P.‑G. Castex revenind cu acest prilej în centrul atenţiei. În sfârşit, „fantasticul psihologic” al lui Guy de Maupassant este supus unei investigaţii sofisticate ce nu omite background‑ul autobiografic, demonstrează dominaţia tematică a fricii şi a nebuniei şi decantează pas cu pas ingenioasa strategie narativă exersată în nuvela Horla, înainte de a survola articulaţiile altor câtorva naraţiuni – Hanul, Un nebun, Frica sau Lăcaşul morţii de bunăvoie –, relevante pentru virtuozitatea prozatorului francez şi exemplare în economia lucrării de sinteză care le conţine.

Impecabil fundamentată academic de către unul dintre marii comparatişti de care dispune azi România, atentă la nuanţe şi savuroasă la nivelul senzorial al materiei, Între real şi imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX‑lea, de Gheorghe Glodeanu, este o lucrare majoră, de referinţă.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest