Contemporanul » Eseu - Publicistică » Forţa poeziei. Lumea ideilor eterne

Forţa poeziei. Lumea ideilor eterne

Acest mecanism abisal, de care s‑au apropiat gânditori ca Schiller, Goethe, C.G. Jung, Nietzsche, Eminescu, Lucian Blaga, Heidegger, Brodski ş.a., rămâne a fi, evident, ultradificil de pătruns şi, de obicei, e descris prin recursul la metaforă, adică la un instrument adjudecat de universul estetic…

Condiţia renaşterii puterii sufletului e întâlnirea ta cu tine însuţi, produsă după despărţirea de cele înconjurătoare: „Când ne întâlnim noi în noi înşine, când ne despărţim de ceea ce ne înconjoară şi, astfel, ne subţiem spiritul (s.n.), sufletul îşi găseşte facultăţile şi lucrează în deplinătatea puterilor sale. În felul acesta, multe din cele ce sunt neînţelese, devin naturale”, înglobate firescului. Hălci mari de mister devin astfel accesibile şi pregătesc terenul pentru a înainta pe aripa pegasului în ţara tainei de a fi, a fi om şi a redescoperi omul superior dinlăuntru – o proiecţie a divinităţii –, în care, ar spune Mihai Eminescu, se încearcă Universul. Condiţia, aşadar, e să te regăseşti, să te desparţi de tot ce‑i lumesc, redevenind străin în sens veterotestamentar, căci astfel vei crea condiţii sufletului să redevină el însuşi şi să lucreze „în deplinătatea puterilor sale”, cu rădăcinile adânc ancorate în apele nevăzute ale Sursei, care te va pune pe şină, arătându‑ţi Calea. Astfel vei redeveni un om întreg, cu sufletul întors spre Cer, cu ochii hrănindu‑se din cel de‑al treilea ochi, triunghiular, dintre sprâncenele arcuite divin, cu rădăcina în misterul de a fi creat din lutul peste care a trecut o boare. O boare simţită prin rărunchii fiinţei. O boare identificată cu o ancoră în setea de eternitate; Unamuno îi spunea foamea de eternitate. Darurile peste fire lărgesc hotarele acesteia şi ne arată feţele accesibile ale de neînţelesului, urcându‑ne în spirit în scopul cunoaşterii de sine şi accederii spre Sinele Absolut; Eul Absolut, îi spune Fichte, în a cărui lumină orbitoare ţi se dezvelesc – odată ce ai glisat, treptat, uşor, spre Marea Amiază a sinelui absolut – feţele secrete ale vieţii, morţii, tainei, spaimei, din realităţi, câteodată, vii şi contradictorii – transformate în punţi luminate, conducătoare spre altceva, accesibil iniţiaţilor deschişi pentru epifanii şi darurile acestora făcute atunci când ajungi la straturile freatice ale fiinţei. C.G. Jung numeşte această realitate substanţială luminată, ca să nu zic ideală – „lumea de vis a ideilor eterne”, care renaşte, dând semne că există în exces, atunci când se produce „identitatea dintre sine” şi „esenţa lumii”, imaginea ei originară, la care acced atât unii poeţi naivi care sunt, în opinia lui Schiller, natură, cât şi unii poeţi sentimentali ce tind spre natură (Tipuri psihologice).

Acest mecanism abisal, de care s‑au apropiat gânditori ca Schiller, Goethe, C.G. Jung, Nietzsche, Eminescu, Lucian Blaga, Heidegger, Brodski ş.a., rămâne a fi, evident, ultradificil de pătruns şi, de obicei, e descris prin recursul la metaforă, adică la un instrument adjudecat de universul estetic, deşi teamă mi‑e să nu existe o legătură directă între mecanismul abisal invocat, tehnică – inclusiv tehnica „de producere a dispoziţiei estetice” – şi estetica propriu‑zisă, plonjeul în lumea inconştientului rămânând a fi un dar, un dar sacru, prin intermediul căruia se accede la epicentrul divin, la acel „izvor al începutului”, definit magistral de C.G. Jung, e adevărat, prin recursul la scrisorile schilleriene: „De aici [din acel „izvor al începutului” – n.n.] se ridică simbolul ca o imagine a mişcării progresive incipiente care reprezintă o sinteză a tuturor factorilor inconştienţi, «forma vie», cum numeşte Schiller simbolul, o imagine a lui Dumnezeu, cum arată istoria”. Imagine spre care eşti harponat din labirintul iraţionalităţii la suprafaţă obscur. Cu toate că am ezitat în repetate rânduri, de astă dată, în sfârşit, pot susţine cu inima împăcată că Iosif Brodski are dreptate în această ordine de idei!

Pe acest teren abscons, poezia e un instrument de prospectare a adâncurilor fiinţei, de mişcare progresivă şi, totodată, de cunoaştere; prin poezie te cunoşti pe tine însuţi în primul rând – adică faci exact ceea ce porunceşte oracolul delphic –, cunoscând astfel eul tău divin, lumea şi realităţile acesteia – trăim, evident, între realităţi – prin care ai şansa de a trece o singură dată, poetul fiind legătura vie, perspicace, dintre văzut şi nevăzut. Poezia e şi, blagian vorbind, un vehicol conducător spre mister, la al cărui foc amplu îţi încălzeşti aripile, încălzind, luminând sufletele celor cărora nu le e străină setea de frumuseţe şi setea de Zeu. Icnetele deasupra abisului – resimţite sporadic în textura poemului – sparg, câteodată, ritmul; în asemenea cazuri, de o importanţă crucială e să respecţi ceea ce ţi s‑a întâmplat şi modul în care ai transcris totul cu acribia colecţionarilor de perle rare, spiritul autocritic rămânând într‑o alertă constructivă. Să laşi misterul, cu tot cu ritmurile‑i cosmice, transcris prin tine, să respire în voie când revii din miezul încins al acelei tornade de graţie şi recunoşti geamănul, fratele, recunoscându‑te, totodată, pe tine însuţi, pretutindeni: şi în albatroşii ce şi‑au desfăcut amplu aripile, şi în acvila care dă târcoale vârfurilor neatinse ale Fujiyama, şi în clipocitul apelor montane neîncepute, şi în culorile celor trei curcu­beie‑miracol, contemplate cu sufletul la gură, şi în crucea Sfântului Andrei, cruce în formă de X, văzută într‑o dimineaţă pe cerul curgând parcă din rama din lemn de stejar stratificat a ferestrei, îndată după ce răsărise soarele, şi în iarba călcată de talpa piciorului, şi în brânduşele mov, iţindu‑şi cu sfială corola din omătul aspru ca şmirghelul, şi în valurile înspumate ale Mării Egee, lovind sacadat poalele munţilor parnasieni şi vorbind într‑o limbă secretă despre tirania tandreţii, tirania abisurilor abia bănuite.

Ce simţi în subterane şi ce anume se află la începutul fiecărei odisei lirice? Schiller identifică o stare melodioasă foarte specială, menţionează Nietzsche când se referă la originile stării poeziei şi‑l amendează pe Schopenhauer, care vedea în poeţi o dificultate pentru filosofii culturii. Recunoşti geamănul, recunoscându‑te, învins de un tip de stranie magie, pe tine însuţi, şi în pietrele şi algele răsucite în funcţie de curenţii subterani, şi în muchiile iregulate şi vii ale frunzelor muşcate de rugină, şi în suferinţa provocată de un prieten care te‑a trădat – o suferinţă sfâşietoare, în care vezi (după ce identifici trădarea, o accepţi, târziu, ca pe un dar, şi te linişteşti), cu recunoştinţă, un mesager, un sfetnic, un pinten şi, totodată, o punte conducătoare spre o lumină şi mai mare, şi mai puternică, extrem de vie, lumină ce te întoarce spre sursa acelei puteri aşezate în tine însuţi cu o nesfârşită dragoste. Te recunoşti, mai departe, şi în privirile leopardelor ce pufăie în savane, de o graţie de‑ţi stă mintea în loc şi ochii se fac a mirare cât cepele egiptenilor, şi în botul umed al delfinilor copilăroşi, sărutaţi la rugămintea mea – nu mai puţin copilăroasă – de un prieten cu nume prevestitor de pace, şi în versetele unei rugăciuni pentru Îngerul meu Păzitor, căruia îi mulţumesc şi‑i cer iertare pentru faptul că fiinţa‑mi complicată şi de neînţeles îi dă fără să vrea atâta bătaie de cap… Mă recunosc, fără să clipesc, şi în freamătul frunzelor stejarului din curtea vecinilor, în a cărui tulpină am înviat acum şapte‑opt ani, refăcându‑mă din propria cenuşă, uimită de priceperea Celui care m‑a reconstruit cu infinită răbdare şi migală… Te recunoşti, da, în toate cele văzute şi nevăzute, simţite însă şi în vârfurile degetelor, şi în rărunchii preafericitei inimi atotştiutoare, eliberate de norocul de a spune câte puţin, exact cât şi când se cuvine… Ştiinţă divină, ocultă, cântată, purtând în miezul ei ceva…

Prin intermediul poeziei poetul devine sol al inefabilului; prin Excelenţa Sa, poetul, se exprimă inefabilul, care astfel reconstruieşte lumea, renăscând‑o într‑o albie nouă; poetul e un instrument, nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât… Un instrument care‑şi livrează fiinţa – ontos în greaca veche – gazdei inefabile, Zeului, care îl alege în funcţie de o seamă de rigori. Una dintre acestea e forţa vie de a fi apt de a primi Zeul, despre care Rainer Maria Rilke scria ultimativ în unul dintre psalmii săi: „Şi dacă ai să‑mi arunci tu foc în creier,/ Atunci te voi purta pe sânge”. Ce semnificaţie să aibă, oare, acest vers ce se cuvine scris cu litere de bronz, căci e unul dintre vârfurile lumii, neegalat de niciunul dintre poeţii europeni? Şi după ce mă vei arde tot, te voi purta, deci, te voi urma! Pasiune, dăruire, fidelitate – virtuţi urmate până în pânzele albe, până eşti redus definitiv la cântec.

Poezia începe atunci când zeii – contrariaţi de lipsa de sens şi de absurditatea existenţei muritorilor, despre care vechii greci au spus totul, aproape – cad pe gânduri şi se întrupează fie în nătângi, fie în unii poeţi, alegând să se lase spuşi prin gura altcuiva, care – spre mirarea lor năucă – după ce ucid eurile lor mărunte, sentimentale, morale, sociale ş.a., când stau ochi în ochi, suflet în suflet, Duh în Duh cu sinele lor înălţat în Spirit, deci, când se întâlnesc cu ei înşişi, îi depăşesc pe unii dintre zei în unele lucruri şi‑n unele gânduri; Homer a descris această realitate superioară imposibil de tăgăduit. Amestecul de consternare, uimire şi neînţelegere e cu atât mai mare. Iar murmurul obsesiv, iscat din adâncurile fiinţei – înţeleg că nu mai înţeleg nimic, da, chiar nimic din tot ce mi se întâmplă – hrăneşte la rădăcini mirarea şi acel straniu extaz contemplativ, irumpt dintr‑o linişte de o intensitate neverosimilă, izvorând dinlăuntru şi îmbrăcându‑ţi trupul de spirit şi de carne într‑un soi de carcasă, un fel de zale, care te fac să vezi, să urmăreşti şi să descrii tot ce se întâmplă în jurul tău cu o linişte aptă de a urni munţi din loc, aptă de a schimba cursul fluviilor. Linişte însoţită de o claritate vie, inventivă, ce scoate halucinant, văl după văl, straiele de nevăzut de pe lucruri. În timp ce te bucuri. Pur şi simplu, te bucuri în raza luminii care te face să constaţi uimit şi contrariat, în egală măsură, că vezi ca albinele… Uneori, aşa vezi tu, tocmai tu, care până acum circa un deceniu erai… pe trei sferturi orb.

Miracolele se trăiesc la galaxii distanţă de biata noastră înţelegere, rămasă gură‑cască în faţa unui răsărit de soare sau în faţa unui tsunami – acele ziduri urieşeşti de apă, ce se arată în primii timpi ca nişte valuri în miniatură, de o seninătate copleşitoare.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest