A repeta adevăruri sau a vorbi despre valori fondatoare într‑o epocă – în primul rând, moral vorbind – tulbure constituie dacă nu un act de curaj, cel puţin o acţiune vital necesară, fără de care acele adevăruri sau valori s‑ar clătina şi ar fi, cu timpul, date uitării. Care sunt acele adevăruri şi valori ce se cuvin aşezate, clar şi răspicat, în pagina contemporaneităţii vii şi contradictorii, zguduite la temelii de demitologizare, globalizarea percepută abuziv, cancel culture şi alte boli, ca să nu le zic beteşuguri, ale începutului de mileniu? Tablele Legilor, cu cele Zece Porunci cioplite în piatră, făcute ţăndări de prorocul Moise după ce a coborât de pe Muntele Sinai şi a văzut un tablou dezarmant: fratele său, Aaron, alături de mulţime, se închina Viţelului de aur; cred că le‑ar sparge şi astăzi… Familia tradiţională şi familia naturală: ca matrice a unei societăţi sănătoase şi echilibrate. Tradiţia, mereu reînnoită. Limba, istoria şi identitatea ca însemne definitorii ale unei naţiuni, ale patriei unei persoane; naţiune formată de‑a lungul veacurilor sau mileniilor. Credinţa şi cultura ca scuturi vitale prin care se transcende o naţiune. Şi altele câteva. Departe de a fi multe. Esenţiale însă. Pentru că au structurat şi au determinat ADN‑ul unei persoane şi, respectiv, ADN‑ul unui popor.
Vreun individ grăbit, lipsit de bună‑credinţă sau înjugat ideologiilor de ultimă oră (descinse dintr‑un tot mai evident şi tot mai zgomotos neomarxism, ce se hrăneşte şi din sevele neoliberalismului schimbat la faţă şi, în mod straniu, îşi dă mâna cu acesta, căci extremismele se aseamănă şi se revarsă unele în celelalte până la o tot mai dificilă identificare), ar sări ca ars citind aceste însemnări şi s‑ar pripi să le taxeze în numele frecvent vehiculatului progres, considerându‑le fie depăşite, fie drept nişte banalităţi de duzină ori altminteri, mai puţin reverenţios. Compătimindu‑l, i‑aş comunica o realitate evidentă, şi anume că revenirea la aceste valori, numite şi adevăruri veşnice, şi reaşezarea lor în albia actualităţii sunt necesare ca aerul sfânt respirat de fiecare dintre noi. Faptul că aceste valori întemeietoare sunt puse la încercare în aceste timpuri, spuneam, tulburi – din ce în ce mai tulburi, cel puţin la suprafaţă – le readuce în actualitate cu o fermitate mai apăsată. Cu o fermitate de bronz.
Mă gândeam la aceste şi alte lucruri, înrudite cu cele tocmai enunţate, în timp ce după circa trei decenii mă aflam în oraşul în care m‑am născut, am crescut şi m‑am format: în Chişinăul primelor
mele tinereţi, numit şi oraşul din piatră albă, ca şi Ierusalimul de altfel, materialul din care sunt edificate mai toate construcţiile în aceste cetăţi, dându‑le o notă distinctă. E drept că răstimp de circa treizeci de ani am mai fost acasă; mai mereu însă între drumuri, între proiecte, între sumare de revistă şi programe editoriale, turnee de lecturi publice şi conferinţe sau printre evenimente, organizate impecabil, în mare viteză. Abia acum, în această vară‑toamnă fermecată, am reuşit să stau trei săptămâni, aproape, în capitala Republicii Moldova. Şi m‑am bucurat, urmărind cum bucuriile se înmulţesc, smulg din pământurile de eter ale surprizelor, ale unor realităţi mai puţin cunoscute sau necunoscute. Căci adevărul e că am regăsit oraşul meu de baştină, ceea ce numesc eu matricea natală, schimbat, schimbat spre bine şi rămas, în esenţă, acelaşi. Cred că în această cetate de pe partea dreaptă a Prutului atât Parmenide, gânditorul antic care credea cu fermitate în existentul „unic, imobil, neschimbător” (aşa‑zisele adevăruri, puncte fixe, în jurul cărora se structurează lumea), cât şi grecul presocratic Heraclit din Efes, care opta neclintit pentru partea schimbătoare a lucrurilor – acel panta rei, „totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”, aserţiuni atribuite lui Simplicius din Cilicia – după îndelungi dispute, ar fi ajuns, în cele din urmă, probabil, la un numitor comun. Oraşul din piatră albă, a cărui primă atestare documentară datează din anul 1436 d.Ch. şi, la această oră, are circa 740 000 de locuitori, cunoscut şi răscunoscut pe vremuri, se impunea, mă invita să‑l cunosc, iarăşi, din alt unghi, să‑i gust splendorile, să mă bucur de creşterea‑i spectaculoasă, ca în basme, aproape. Să repet, ca şi cum aş fi fost vrăjită, silabisind: sunt acasă, aici m‑am născut, e acelaşi oraş şi totuşi cât de diferit e totul; adevărul e că şi eu sunt aceeaşi şi totuşi atât de diferită! Acesta e locul apariţiei mele pe pământ, repetam… Deci, aceasta e patria mea: un loc sfânt. Locul naşterii unui om e sfânt; e în afara oricărei îndoieli această realitate. Iar modul în care te raportezi la locul naşterii tale te defineşte într‑o măsură covârşitoare şi vorbeşte despre calitatea ta umană. Mihail Lermontov, marele poet care a creat în spaţiul culturii slave (o cultură majoră!) – e adevărat, după Shakespeare cu al său Hamlet, de neegalat! – prototipul omului dedublat, scria că „patria e acolo unde suntem iubiţi”.
Adevărul e că, fără să‑mi dau seama, mi‑am dorit această reapropiere de mult. Şi am simţit acest dor de casă, ce se adâncea şi creştea în intensitate, pe măsură ce cutreieram ulicioarele, străzile, bulevardele largi, şi mă apropiam de cartierul ultracentral în care m‑am născut; noi îi spuneam simplu: Puşkin. (Iniţial, am aflat că Puşkin e numele unei străzi, în a cărei apropiere m‑am născut; abia pe urmă, să fi avut trei‑patru ani, mi s‑a comunicat faptul că Puşkin e numele poetului naţional al ruşilor.) Deşi, e adevărat, reşedinţa familiei mele se afla pe o stradă situată în calda‑i proximitate, vizavi de comisariatul militar, la numărul 22, şi purta numele Irinopoliskaya, inscripţia fiind abia lizibilă în zilele noastre, umbrită de numele noii artere Octavian Goga, din care curg alte străzi şi ulicioare, tivite pe la margini cu vechi conace, vile sau case boiereşti din jumătatea a doua a secolului al XIX‑lea: Alexandru Vlahuţă, Vasile Alexandri, George Coşbuc. Apoi, în imediata vecinătate: Grigore Ureche, Ioan Botezătorul, Alexandru Haşdeu, Alexandru cel Bun, paralelă – ca şi strada Columna – cu strada Octavian Goga, fosta Irinopoliskaya, în al cărui perimetru se află şi Teatrul Dramatic „Anton Pavlovici Cehov”. Majoritatea conacelor şi caselor boiereşti sunt restaurate; miroase a var sau a vopsea lavabilă proaspătă inclusiv în grădinile îngrijite impecabil, mirosul de trandafiri făcându‑te să revii şi să cauţi oazele de frumuseţe şi verdeaţă. Mânată de obstacolul apărut – poarta curţii în care am crescut era încuiată şi, cu toate că am sunat, n‑a deschis nimeni – rătăcesc prin cartierul Puşkin. Aşa îi spuneam cu peste cinci decenii în urmă. Acum însă realizez că i‑aş nedreptăţi pe ceilalţi poeţi, scriitori, cărturari şi sfinţi, al căror nume îl poartă, la această oră, străzile din preajmă, dacă l‑aş numi, în continuare, la fel. E un perimetru de slujitori ai cărţii, aşadar, majoritatea dintre aceştia – servi ai lirei. Mă simt printre fantomele lor calde şi extrem de vii de la excelent în sus şi nu disper de cum îmi apare în faţa ochilor imaginea porţii masive de metal închise. Pe timpuri, poarta masivă din lemn era accesibilă. Mă plimb îndelung prin cartier. Jubilez discret când recunosc unele case. Pe aici, pe strada Armenească, mergeam în vizită la mătuşa noastră, a mea şi a fratelui meu, Andrei, Maria, sora Mamei. Ca şi Mama, care are dulcele nume de origine slavă Liubov, o femeie frumoasă, Maria, foarte frumoasă, de o blândeţe nepământească şi de o bunătate ce se reinventează şi în ziua de azi. Pe aici, pe actuala ulicioară Alexandru Vlahuţă, părinţii ne duceau la grădiniţă. Urmăresc traseele. În memorie îmi revin mici istorii, unele de un haz fabulos (încât interior râd singură de… mine), şi merg pe
stradă zâmbind larg. Jubilez când regăsesc unele case boiereşti, abia recunoscute; sunt restaurate şi e o curăţenie pretutindeni… Arborii, între care plopi, arţari, mesteceni, sunt uriaşi; e un amănunt ce‑mi creează dificultăţi amuzante de recunoaştere a unor locuri altminteri, în antichitatea vieţii mele, familiare. Identific geamul, mai exact locul ferestrei cu vederea spre stradă, unde o zăream adesea pe Mama aşteptându‑ne. În locul casei boiereşti, în care am crescut, e o vilă relativ… urâtă, previzibil, cu termopane. Dincolo de gardul înalt, se aude motorul abia pornit al unei maşini, apoi clinchetul produs de accesarea telecomenzii auzit distinct. Porţile se deschid larg. Îmi doresc totuşi să intru în curtea prunciei mele şi norocul, aşadar, îmi surâde. Intru, respir rar şi adânc, şi mă opresc: locurile mi se par de nerecunoscut, aproape. Pe măsură ce înaintez, în memorie se iscă flash-uri: numele vreunui vecin, al unui prieten, locul unde…, în sfârşit… Mă regăsesc râzând lăuntric, cu poftă, când îmi amintesc cum l‑am bătut măr, la şapte ani, pe Vlad; Tatăl meu, Semion, mă scuturase atunci, vădit excedat, ca pe un pomişor, în timp ce‑mi repeta un adevăr emis răspicat şi alte dăţi, ceva în genul: „Să‑ţi intre bine în cap: eşti fată, nu băiat, iar fetele nu bat băieţii. Înţelegi? Nu mai fi sălbatică!” Eu înţelegeam, desigur, perfect, şi‑mi intra bine în cap interdicţia unuia dintre (co)autorii vieţii mele; doar că îi cafteam pe cei ce mă deranjau în continuare. Uneori, îi caftesc şi acum…, evident, altminteri – un semn că fata sălbatică de odinioară e vie în forul meu lăuntric. Ceea ce mi se pare minunat, chiar dacă alţii văd diferit!
Casele şi conacele, şi vilele sunt restaurate, aşadar; le ghicesc formele de altădată sub stucaturile, anexele şi aripile moderne. Curţile din faţa fiecărui edificiu au fost prelungite spre centrul acestui miniunivers prin care înaintez, disputată de curiozitate şi mirare, politeţe şi prudenţa de a ezita să intru în intimitatea actualilor locuitori ai acestui spaţiu, studiat cu o vădită răceală şi nostalgie; intimitatea, de bună seamă, e sacră! Răceala mi‑e pulverizată subit de oaza de zmeură, găsită, aici, de vânzare; cumpăr un coşuleţ şi mi se face un dor nebun de pajiştile de zmeură, coacăze albă, neagră şi roşie ale bunicii paterne Elena (la care nu m‑am gândit de milenii!), bunătăţuri din care se înfruptau, alături de noi, alţi nepoţi, şi elevii ei. Apoi mi se face dor de fabuloasele istmuri de mentă ale bunicii materne Axenia, găzduite, an de an, la umbra unui uriaş măr văratic, de unde ne înfruptam cei şase‑şapte nepoţi ai bunicii Axenia (Karaman), ba ofeream din roadele generoase 
şi copiilor vecinilor, unii dintre aceştia ironizându‑mă, câteodată, că mâncam pepene verde cu telemea de vaci sau urdă – favorita mea; combinaţia li se părea trăsnită, mai exact perversă. Sau făceam sandviciuri din… mămăligă. Mă simt invadată de mirosurile copilăriei. Mirosul pătrunzător de crăiţe, mirosul discret de roze de un grena imperial… Mirosul de porumb copt… Mirosul de dulceaţă de zmeură cu care – ar fi spus Radu Anton Roman – e „batjocorit” un vraf de clătite; eu aş fi spus înnobilat. Mirosul de plăcinte poale în brâu… cu mult, foarte mult mărar tocat mărunt. Sau plăcinte cu varză, savurate mai târziu – în versiunea ce‑i aparţine Mamei – de Dumitru Ţepeneag şi, şi mai târziu, de Eugen Simion (la ziua de naştere a romancierului Nicolae Breban). Mirosurile de cărţi împrumutate de la bibliotecile rurale, în vacanţele petrecute la bunici… Mirosul unei cărţi vechi, cu coperte de un verde intens, de poeme bacoviene, salvate de o rafală de ploaie în ceasul al doisprezecelea… Mirosul de nuc verde, de fabuloasa dulceaţă de nuci verzi (împărăteasa), sau mirosul de salcâmi; reşedinţa bunicii materne avea un gard viu de salcâmi… Mirosul de vreascuri din lemn de brad din soba bunicii Elena (născută Juşkova şi devenită după căsătorie Potlog)…
Toată această bogăţie emoţionantă e înlăuntrul meu şi urcă, urcă formidabil în amfora duhului, dându‑mi de lucru şi creând, totodată, un aflux de energie simţit prin toţi porii, prin toate celulele mele îndrăgostite de tot ce văd, aud, miros, urmăresc atent, cu o încetineală ce‑ar concura‑o probabil pe cea a unui retardat mai mult sau mai puţin inspirat. O energie hrănitoare ce urcă în mine din pământul călcat; Euripide defineşte patria ca „pământ care hrăneşte”.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
