Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Delir burlesc cu măşti şi idealuri

Delir burlesc cu măşti şi idealuri

Caragiale: atenţie, acţiune…

Obscuritate. Contururi incerte ale unui spaţiu nedesluşit… Deschiderea unei uşi, scârţâit prelung şi bufnitură deopotrivă. Atmosferă stranie. Un glob pământesc fără suport, decolorat şi trist, se roteşte, se răsuceşte, înaintând încet, călăuzindu‑ne. Îl urmăm…

O muzică firavă, de flaşnetă însoţeşte rostogolirea lui. Globul coboară câteva trepte şi intrăm într‑un spaţiu dezolant, cu o lumină albăstrie ciudată. Un morman de ziare, înalt de peste un stat deom, împrăştiat peste tot… Ziare vechi şi noi pretutindeni. Peisaj sordid… Undeva într‑un colţ silueta unui bărbat cu spatele la noi. Bate la o maşină de scris. Globul dispare undeva în mijlocul ziarelor. Se aude un râs caustic şi apoi vocea bărbatului: „Ecoul Patriei”… Da, mare pe prima pagină: „Panarama de la noi!… Potlogăriile fostei administraţii… Mişeliile se dau la lumină… Jaf în avutul public!… În sfârşit… jos masca! Hoţii la puşcărie!…” Zgomotul tastelor maşinii de scris.

Globul continentelor, mărilor şi oceanelor, asfixiat de mormanul de ziare, iese la lumină, respiră şi îşi continuă călătoria. Descoperim o suită de încăperi goale, bizare, cuprinse de degradare. Nu ştim exact dacă totul e în paragină sau e o încercare nereuşită de a înălţa ceva pentru cândva

Imagini mereu răsturnate ale lumii noastre cu închipuitele ei meridiane şi paralele halucinând înspre noi. O stare de nelinişte camuflată. Semnal al unei spaime presimţite.

Un copil cu faţă matură (Cănuţă) aşezat într‑un scaun cu rotile. Privirea lui tristă şi senină. E singurul martor lucid al mascaradei zilnice. Cănuţă surâde ciudat, fluierând uşor melodia flaşnetei. Se balansează în scaunul lui cu rotile într‑un mod bizar. Din off se aude stins: „Încearcaţi‑vă norocul! Încercaţi‑vă norocul…

Suntem din nou în interiorul burduşit cu ziare. Acestea se mişcă învolburate. Valuri bezmetice, nerozii şi minciuni împerecheate mereu cu adevăruri reanimate… De sub ele apar brusc capetele a două personaje groteşti: pensionarul militant Leonida şi consoarta sa fidelă, Efimiţa. Înoată exaltaţi printre numeroasele văluiri de ziarele uzate. Râd cu ochii plini de lacrimi. Haos hilar, carnavalesc.

Din nou în încăperea în care bărbatul a cărui siluetă am văzut‑o din spate continuă să bată la maşina de scris. Într‑un colţ, o scară de zugrav în picioare. Într‑un alt colţ, o maşină de cusut veche care funcţionează singură. Prin cameră trece un şoarece. Din depărtare sunetul unei sirene… apoi zgomotul apei trase la toaletă.

Un hău imens, pustiu şi degradat, în mijlocul căruia tronează un dric mortuar încărcat de coroane cu flori pestriţe din hârtie creponată. În preajma dricului un bărbat (Sache) râde zgomotos aducându‑şi aminte de ceva… Priveşte spre interiorul dricului şi începe spovedania. Buna lui dispoziţie e bizară, grotescă, nefirească…

SACHE (îşi aprinde o ţigară): Eu… i‑am zis: nu‑mi plac glume de astea! Da, al dracului Mitică!… Săracul!… (vioi): Mitică venise cu Cleopatra, amanta lui. A dracului şi ea!… Săraca!… Să vezi… Începe să înşire, bolborosind cuvinte închiriate din umorul macabru al băşcăliei. Logoree delirantă cu grimase de marionetă scăpată de sub control… Nu desluşim nimic… Sunetul e accelerat, pe repede înainte… Fraze trunchiate, tonuri, mimică ridicolă, lacrimi, râsete, tăceri şi sonorităţi stridente, ilogice.

Din când în când putem înţelege câte ceva: „…Cu nevastă‑mea, mizerabile! Te‑am mâncat!”.

Virtuozitate palavragistică fără sens. „L‑a plesnit cu măciulia noduroasă drept în frunte cu sete… Auzi putere la Poltronu”. Suflându‑şi zgomotos nasul şi ştergându‑şi lacrimile sărate: „Atunci i‑am văzut creierii amestecaţi cu păr şi sânge cu spumă…”. Nechezatul unui cal speriat… O jerbă aşezată pe capră se desprinde, cade şi e luată de vânt. Sache, oprind‑o cu piciorul, o calcă violent. Apoi, însănătoşindu‑se sufleteşte, aduce lumina necesară evenimentului: Întâi Aprilie.

Sache (cu inocenţă): A doua zi ne‑a dus de la poliţie să ne confrunte cu mortul… Venise şi mă‑sa lui Mitică – o mahalagioaică… ce gură! Făcea un scandal! Parcă era nebună, se muşca de mâini, se trăgea de păr… Ne‑a ocărât, ne‑a blestemat… ba pe Cleopatra a şi scuipat‑o. (bocind ca bătrâna.) „Mitică! frumosul maichii! Mitică!” (schimbând tonul şi mutra, dă din umeri… Martor misterios al acestei spovedanii halucinante, globul – chipul lumilor ce se învârt şi se rod – ajunge la picioarele lui. Iritat că a fost întrerupt, îl loveşte cu ură. Globul se dezumflă încet şi i se lipeşte de gheată. Sache încearcă să‑şi elibereze piciorul. Cu un ultim efort, îl aruncă cât colo peste florile mortuare căzute.).

SACHE (eliberat): Ei, asta mi‑e necaz mie… Mitică şi frumos!

Apoi, dezinvolt, fluieră marşul Margareta schiţând şi câţiva paşi în ritmul muzicii. Globul umilit se umflă din nou şi se strecoară printre picioarele lui. Un fluture dezamăgit de florile artificiale îşi ia zborul.

Din depărtare, ca o speranţă fără rost, auzim: „Încercaţi‑vă norocul! Încercaţi‑vă norocul!…”

Din nou în perimetrul invadat de ziare. Leonida şi consoarta, delirând, prin noianul de informaţii aberante, şocante, la zi. Totul freamătă, maimuţăreală patetică, febră a mistificării. Undeva un câine latră plictisit… O aşteptare stranie… o lume pe dos. Leonida şi jumătatea sa sub zestrea de lozincăraie energizată de laşitate civică şi demagogie. Aruncă în sus ziarele care îl acoperă. Îl vedem în toată „măreţia”… Bătrân, ramolit, isteric… LEONIDA: Unde e Amicul Poporului, că nu‑l văz pe aci… (ziare răvăşite). Unde e???… (Mişcă nervos paginile mai multor gazete care i se lipesc de degete) L‑ai dus acolo?…

Efimiţa speriată strănută … strănută… strănută…

LEONIDA (urlând): – Unde‑i Amicul Poporului, tâmpito?

Începe să citească cu înfrigurare ce a mai rămas dintr‑un editorial: Guvernul a ’nebunit! Mizerabilii îşi fac de cap!

Dintr‑odată, ca din senin, din spatele ziarelor răvăşite apare ecranul strălucitor al unui televizor.

EFIMIŢA (perplexă): Doamne,… să tot vezi…

Leonida în prim-plan, urmărit din unghiul „subiectiv” al televizorului:

Chestiuni politice acute; criză economică, agricolă, financiară; călcări mai mult sau mai puţin grave ale pactului fundamental – toate acestea irită mult opinia publică.

Efimiţa râde prosteşte. El caută din nou cu înfrigurare prin maldărul de pagini zdrenţuite ale ziarelor. Aleargă prin încăpere şi ajunge în spatele televizorului. Îl vedem acum pe ecran cu mai multe ziare în mână. Figură tâmpă, ucigător‑agresivă.

breaking news

LEONIDA (pe ecran): – Săriţi, cetăţeni! Regimul a turbat! Au trecut de culmea infamiei!

EFIMIŢA (făcându‑i cu mâna): – Bobocule… Mă, tu mă vezi???

LEONIDA (delirând) Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui. Unde e Legea, unde e Dumnezeu!

Efimiţa râde satisfăcută.

Pauză…

Leonida iese din imaginea televizorului. Revine alături de Efimiţa. Tăcere… Pendula bate sfertul, apoi jumătatea, apoi ora exactă… Eii, Veşnicia…

Un vârtej violent împrăştie ziarele şi gazetele în toate colţurile încăperii. Titluri scandaloase, sloganuri şi fotografii zboară de colo‑colo. Tornadă cu implozii de maculatură.

Leonida şi Efimiţa prinşi în delir. Sunete onomatopeice. Nu ştim dacă e plăcere sau spaimă, angoasă sau beatitudine stupidă, macabră, burlescă sau tragică. Adună din toate ungherele obiectele din casă: coşuri cu haine, două cufere din nuiele, cadrul unei uşi pe rotile, o uşă dublă cu ferestre, tot pe rotile, steaguri, pantofi, o colivie cu un canar împăiat, o oală de noapte din porţelan cu chipul lui Napoleon, un pat mobil, un pieptăn din os şi o copie nereuşită după tabloul România revoluţionară al lui Rosenthal.

LEONIDA: – Ei! Ce zici? Ce‑i de făcut?

EFIMIŢA: – Ce să zic?… Nimic… Bine!

LEONIDA: – Cum bine! Asta e bine? Aoleu! vai de biata ţara asta! O să ajungă rău, domnule! O s‑ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde… (ridicând tonul): – Când vine,
mă‑nţelegi, un guvern de bandiţi, fiindcă n‑are cine să‑l oprească… fiindcă tăcem toţi, şi eu, şi dumneata, şi dumnealor, ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă‑nţelegi! (arată spre ecranul televizorului, unde vedem o mulţime de gură‑cască atraşi de ceea ce se întâmplă…). Fireşte că ei are să‑şi bată joc de poporul întreg… Aaa! Dar nu mai merge! Poţi, dumneatale, mă‑nţelegi, să zâmbeşti şi să ridici din umeri…

Din ecran răspunde o voce: „Da nu ridic din umeri, domnule! Nu zâmbesc, domnule! Mă iartă! Eu tac şi ascult. Votez… şi‑atât!

Din nou ecranul cu chipurile privitorilor tăcuţi.

LEONIDA (uitându‑se revoltat la ei): – Vă place ce fac mizerabilii?

EFIMIŢA (atingându‑i umărul, şoptind):
– Care mizerabili?

LEONIDA (enervat): – Ei, care mizerabili! Derbedeii! Bandiţii, care socotesc că, dacă se strâng două trei sute, gata pe scandal… Oameni disperaţi, domnule, care pentru un te miri ce omoară pe mă‑sa…

EFIMIŢA: – Leonido, faci palpitaţii!

LEONIDA: – Eşti teribilă, monşer, eşti teribilă, parol! Lasă‑mă să termin, şi gata… Vai de biata ţara asta! O să ajungă rău, domnule! O să ajungă rău!? (întorcându‑se cu faţa spre noi) Vă repet! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde… nişte laşi, fără nimica sacru. Să‑şi bată joc de poporul întreg… Ahh, dar nu mai merge… mă‑nţelegi?… Unde‑i ţara? Unde‑i poporul? Ziceţi, noi unde suntem?… (ştergându‑se de transpiraţie cu câteva foi de ziar mototolite, apoi patetic, citind) …la această întrunire… peste 6000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari…

EFIMIŢA: Uite şi Gazeta Guvernului!

Leonida, cu aceeaşi implicare, citeşte.

LEONIDA:… „…la această întrunire a lor, d‑abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale… ”

EFIMIŢA: – Păi câţi au fost?

O voce din televizor: 2020‑2021…

Râsete şi aplauze zgomotoase sufocă încăperea. Apoi, peste acestea, se aude şiroind apa prin ţevile de scurgere ale clădirii. E o bolboroseală vâscoasă de dejecţii care invadează întregul spaţiu existenţial

Într‑o toaletă publică, la pisoare, doi bărbaţi, cu spatele la noi, se confruntă, dezbat, protestează.

NAE: Va să zică, domnule… vii şi invoci principiile moderne… fă bunătate şi le aplică dumneata mai întâi, „principiile moderne”… Dar pumnalul tot principii moderne este?… Care va să zică toporul tot principii moderne, ai? Las’că nici noi nu suntem aşa de proşti, pentru ca să nu ştim ce va să zică principiile moderne europene…

COSTICĂ (privindu‑l fascinat): Ştiu şi eu…

NAE (vehement): Destul! Pân‑aci! Nu‑ţi permit mai mult în ţara mea! Eu, nu! Eu să viu pentru ca să‑ţi zic: Bravo! Bine faci! Să mai pofteşti şi aldată… Să mă ierţi! Astea să le spuie la alţii, asta nici o umanitate nu poate pentru ca să fie!… Umanitatea noastră moţăie… E aruncată înainte fără viitor… Bezmetică… Dă‑mi voie pentru ca să zic că legea noastră penală prezintă o lacună: Pedeapsa cu moartea

COSTICĂ: De e nu!? Îşi aranjează betelia.

Obosit după această adâncă cugetare, Nae îşi încheie prohabul cu delicateţe. Îşi şterge mâinile de pantaloni… râzând. Ies amândoi fluierând.

Din depărtare: „Încearcaţi‑vă norocul! Încercaţi‑vă norocul…

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest