Contemporanul » Românii de pretutindeni » Festivitatea de la Putna

Festivitatea de la Putna

Eminescu era entuziasmat de aceste evenimente, în care vedea cea mai potrivită dată pentru congresul studenţilor români din toată Europa…

Eminescu era capabil, în opoziţie cu entuziasmul romantic al elanului său poetic şi confruntat cu problemele practice ale vieţii, să le rezolve şi pe acestea din urmă, atunci când era vorba să organizeze baza materială a unei noi societăţi. Pentru poet era important să realizeze la Viena o singură reprezentanţă pentru toţi românii de aici, în perspectiva însă a unui viitor politic al ţării, care era dependentă în sens larg de dezvoltarea monarhiei chezaro‑crăieşti. Din acest punct de vedere studenţilor români trebuia să li se acorde un rol esenţial ca mijlocitori între Imperiul Habsburgic şi România. În această privinţă Eminescu publică, sub pseudonimul Varro, în ziarul Federaţiunea din Pesta, în aprilie şi mai 1870, câteva articole, ca de exemplu: Să facem un congres! (an III, 1870, nr. 35/365); În unire e tărie (an III, 1870, nr. 36/366); Echilibrul (an III, 1870, nr. 38/370). În aceste lucrări se insistă pe ideea necesităţii unui congres general al naţiunii române.

În toamna anului 1870 trebuia să aibă loc sărbătoarea de 400 de ani de la fondarea mănăstirii Putna. O altă festivitate era prevăzută pentru 15 august 1870 la mormântul voievodului moldovean Ştefan cel Mare. Eminescu era entuziasmat de aceste evenimente, în care vedea cea mai potrivită dată pentru congresul studenţilor români din toată Europa.

Se relatează că Iacob Negruzzi l‑a găsit pe poet, la venirea sa la Viena, în iunie 1870, atât de acaparat de această intenţie, încât era complet nereceptiv la orice propunere de a nu participa la congres. În acest scop s‑a creat un comitet al tuturor studenţilor români de la Viena, prezidat de profesorul Nicolae Telcu şi cu Eminescu pe post de secretar. În acord cu comitetele din Iaşi, Bucureşti, Berlin, Paris, Liege, Leipzig ş.a., centre universitare, s‑a elaborat planul acestei festivităţi şi s‑au strâns peste 5000 de guldeni. Banii au fost depuşi parţial la bancherul Mureşan, un braşovean. Din pricina izbucnirii neaşteptate a războiului germano‑francez organizatorii acestei manifestări au trebuit să recunoască faptul că momentul nu era potrivit pentru o asemenea festivitate, astfel că pregătirile au fost întrerupte în iulie 1870.

În vacanţa de vară Eminescu a plecat în patrie, la Ipoteşti. La revenirea sa din toamnă la Viena avea să afle o veste neplăcută: bancherul Mureşan pierduse banii comitetului la un joc de cărţi şi fugise în America. Membrii societăţii au evitat să facă public adevărul. Abia în martie 1871 avea să afle şi comitetul central, ce organizase o adunare generală, care era situaţia materială reală, ceea ce a dus la propunerea de a renunţa la sărbătoarea de la Putna sau, în caz extrem, de a o amâna. Nucleul tare al celor în favoarea sărbătorii, de care ţineau şi Eminescu şi Slavici, nici nu doreau să audă de aşa ceva. Slavici le‑a vorbit mai tinerilor săi colegi atât de convingător, încât aceştia au hotărât să plece cu orice preţ la Putna. În această situaţie, comitetul, care îşi dorea să scape de o grijă, s‑a retras, lăsând fiecăruia obligaţia să organizeze sărbătoarea.

Eminescu, Slavici şi alţi studenţi originari din Moldova au preluat plini de curaj conducerea. La scurt timp după aceea, după ce fusese pregătit totul pentru festivitate şi congres, Eminescu revine în ţară pentru a câştiga sprijin pentru aceste idei printr‑o campanie de presă. La 15 august 1871 festivitatea şi congresul au putut fi organizate cu succes.

„Uniunea Sacră a Studenţimii Române” de la Putna era un produs care fusese pregătit spiritual la Viena şi pentru a cărui concretizare Eminescu a adus o contribuţie esenţială.

După festivitate, Eminescu a fost din nou trimis în România, pentru a se ocupa de banii care nu ajunseseră şi care erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor făcute de comitet. La revenirea din toamnă la Viena avea să‑l aştepte o situaţie furtunoasă în rândurile studenţilor furioşi pe comitetul festivităţii. Sub influenţa unor disensiuni politice, studenţimea se scindase în două tabere. Slavici, Eminescu şi aproape majoritatea studenţilor originari din Moldova/ Bucovina, cu excepţia lui Ioniţă Bumbac, erau susţinători ai noii orientări, junimişti, şi, prin urmare, moderaţi. Ardelenii, în schimb, erau naţionalişti înfocaţi şi îi considerau pe ceilalţi cosmopoliţi şi agenţi care lucrau pentru străinătate.

Eminescu s‑a străduit degeaba să arate la o adunare că societatea România Jună urmărea o împlinire reciprocă pe plan naţional‑literar. Membrii care o compuneau trebuiau să formeze o unitate de nivel mai înalt. E de la sine înţeles că, după aceste dezamăgiri, Eminescu şi‑a dat demisia. Ioniţă Bumbac însă a rămas pe post de preşedinte. Extrem de mâhnit şi profund dezamăgit de această sciziune tranşantă, poetul a afirmat: „Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră: răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti duşmani n‑avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi să mergem înainte”. În cele din urmă aşa-numita fracţiune cosmopolită a avut totuşi câştig de cauză, deoarece Ioniţă Bumbac s‑a decis să trimită invitaţii la sărbătoarea de Anul Nou tuturora, indiferent de orientarea politică, văzându‑se totodată silit să renunţe la conducerea societăţii. Astfel situaţia s‑a liniştit.

Eminescu era deosebit de fascinat de teatrul şi viaţa muzicală vieneză. În perioada în care Eminescu se afla la Viena, la Hofburgtheater are loc, odată cu schimbarea directorului (Franz Dingelstedt îi succede lui Heinrich Laube în această funcţie), o schimbare importantă de repertoriu. Dacă până atunci se jucau cu precădere autori germani: Lessing, Goethe, Schiller, Iffland, Kotzebue, puţine piese de Shakespeare şi câteva comedii de Molière, noul director de teatru include în repertoriu marii clasici ai literaturii universale. Cu toate că pe lângă Burgtheater şi Hofoper mai atrăgeau spectatori alte renumite scene ale Vienei – ca, de exemplu, Karlstheater, Theater in der Josephstadt, Theater an der Wien şi altele –, Eminescu prefera să meargă la Burgtheater şi Hofoper.

Era unul dintre vizitatorii de pe Stephansplatz şi participa, printre altele, la spectacolele cu Henric al IV‑lea, Regele Lear şi Cleopatra. Mai cu seamă înscenările realiste ale pieselor lui Shakespeare îl entuziasmau pe tânărul poet. Pentru Regele Lear de Shakespeare, Eminescu obţinuse cu mare greu un bilet într‑o iarnă vieneză.

Se pare că regele Lear l‑a inspirat în poezia Împărat şi proletar, unde apare personajul shake­spearian:

Trecea cu barbă albă – pe fruntea‑ntunecată

Cununa cea de paie îi atârna uscată –

Moşneagul rege Lear.

Era o îndrăzneală să mergi cu Eminescu la comedii, pentru că râdea zgomotos, râsul lui transformându‑se câteodată în urlete senzaţionale. Prietenul şi companionul său din perioada studiilor vieneze, scriitorul Ioan Slavici, scria referitor la acesta: „El râdea mult, cu lacrămi şi zgomotos; îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi erau adeseori oarecum scandaloase”.

Lumea teatrală vieneză era dominată în acei ani de actori extraordinari, ca, de exemplu, neuitatul Hamlet Josef Wagner, răufăcătorul Josef Lewinsky, proeminenta tragediană Charlotte Wolter, comicul Karl Meixner, „divina” Auguste (Wilbrandt‑) Baudius, care se pare că îşi fermeca admiratorii cu cei mai frumoşi ochi albaştri, Friederike Bognar, despre care se spunea că n‑ar fi vorbit „cu cuvinte”, ci „cu lacrimi”. Despre Eminescu se zice că ar fi avut o relaţie intimă cu Auguste Baudius şi cu Friederike Bognar şi că ar fi stârnit invidie din această cauză.

Vasile Gherasim consemnează că Eminescu era admirat peste tot din pricina staturii sale de Adonis. De ce să nu fi fost, deci, dorit de una sau alta dintre dive, deoarece „Eminescu era băiat frumos şi vorbea o limbă nemţească interesantă…”  Poetul nu vorbea niciodată despre astfel de treburi… După Vasile Gherasim însă, Eminescu primea din când în când cartea de vizită a Friederikăi Bognar, pe care, într‑un colţ, era trecută ora de primire în locuinţa actriţei de pe Landstraße, în cartierul al treilea vienez. Referitor la aceasta, Samoil Isopescu scria că poetul împrumuta haine corespunzătoare pentru asemenea invitaţii, nu pentru că n‑ar fi avut haine curate, ci pentru că în asemenea ocazii se cerea o ţinută elegantă.

În exegeza eminesciană se afirmă de multe ori că Eminescu ar fi „gustat” din plin viaţa în timpul anilor de studii vienezi. În ce măsură s‑a consumat această viaţă mondenă nu se poate preciza, deoarece lipsesc mărturiile directe pe care se bazează aceste afirmaţii. Doar câteva presupoziţii şi aluzii lapidare sugerează faptul că Eminescu a avut parte şi de, să zicem, laturile mai luminoase ale vieţii, căci cele întunecoase l‑au chinuit destul chiar şi la Viena.

Şi Călinescu se referă la acest mod de viaţă al lui Eminescu la Viena, spunând că îmbolnăvirea sa de mai târziu poate fi văzută ca o urmare a acestuia. În următoarele versuri apar presupuse amintiri ale acelui timp:

Cu murmurele ei blânde
Cu isvorul harum horum
Ne primea în a ei braţe
Alma mater philistrorum…

Cu murmure ca isvorul
Cujus, hujus, harum, horum
Ne primea‑n a sale braţe
Alma mater philistrorum.

Cu evlavie cumplită
Înghiţeam pe regii lybici
Unde sunt acele vremuri
Te întreb amice Chibici.

Hans Dama

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Hans Dama

Hans Dama șvabul născut în Banat la Sânnicolau-Mare, vienez prin opțiune; studii în Timișoara, București și la Viena, unde s-a specializat în lingvistică și a predat timp de trei decenii la Institutul de Romanistică al Universității din Viena. Strămoşii din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest