Lecturi - Despre Cărți

Convorbiri literare la început de secol: seria Ioan Bogdan

Seria Convorbirilor literare condusă de istoricul Ioan Bogdan este trecută cu vederea ca mai toate seriile care au urmat epocii clasicilor. Mutarea revistei la Bucureşti (1886), moartea lui Eminescu şi Creangă (1889) şi plecarea lui Iacob Negruzzi de la directoratul revistei (1895) sunt, în ochii istoriei literare, etapele care au marcat declinul ireversibil al revistei. Înţelepciunea convenţională ne spune că, după 1900, Convorbirile literare nu au mai fost ce fuseseră cândva. Din acest punct de vedere, după interimatul exercitat între 1895 şi 1901 de o echipă de tineri, ai căror lideri erau Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu‑Motru şi Ion A. Rădulescu‑Pogoneanu, primul director al declinului Convorbirilor este istoricul Ioan Bogdan. Sub conducerea lui, ni se spune, revista a încetat a mai fi literară şi a devenit academică, universitară, ştiinţifică, uscată, dedicată mai mult istoriografiei şi filologiei decât literaturii. Acest mod de abordare a traiectoriei revistei va distorsiona şi modul de înţelegere a directoratelor lui Simion Mehedinţi şi Al. Tzigara‑Samurcaş. Tocmai de aceea este important să îl demontăm pentru perioada lui Ioan Bogdan, pentru a uşura şi inspira o altă înţelegere a mizelor Convorbirilor chiar la nivelul universitarilor de astăzi, mai înnădiţi în banalităţi şi prejudecăţi decât un dascăl de ţară şi psalmodiind de la altarele catedrelor clişee a căror transmisie seminarială se bizuie pe incapacitatea de analiză mediată de lectura   i‑mediată.

Pentru a da un singur exemplu de astfel de licurici aulic care nu poate străluci decât făcând beznă totală în juru‑i, voi menţiona aici modul ţuguiat în care un mare profesor şi eseist bucureştean, central carevasăzică, a bagatelizat o reeditare a Dorinţelor Partidei Naţionale în Moldova a lui Mihail Kogălniceanu, reeditare însoţită de o culegere de materiale de epocă semnate de Constantin Hurmuzachi, Dim. A. Sturdza, Nicu Gane, Sever Zotta, A.D. Xenopol, N. Iorga, D. Onciul, care accentuau genialitatea politică, istoriografică şi, în mod mai larg, culturală a lui Kogălniceanu. „Harfa zdrobită” cu pricina a concediat reeditarea şi materialele însoţitoare scriind că Kogălniceanu era mediocru şi că ştim deja care e valoarea lui exactă pentru că a scris G. Călinescu în Istoria… lui despre el. Pontificarea din vârful buzelor şi al picioarelor rămâne apanajul piticilor cocoţaţi, cred ei, pe umerii giganţilor. Dar poate că piticul respectiv nu s‑a aburcat până pe umerii lui Călinescu, ci doar până la turul pantalonilor divinului critic. Şi poate că singurul mod de a creşte şi de a vedea mai departe este acela de a rămâne în contact direct cu sursele, cu rădăcinile „scripturilor române”, cu paginile autorilor despre care scrii. Simpla manipulare de cazino a jetoanelor exegetice calpe e falimentară, împinge la disperare şi suicid cultural. E ceea ce românii au şi început să facă — şi personal, şi în masă, în cazul sistemului de educaţie — din pricina acestor mentori peltici istoric şi încercănaţi de autosuficienţă.

Revenind, aşadar, la Ioan Bogdan trebuie să revenim la începuturile revistei pentru a arăta că, atunci când Iacob Negruzzi a sugerat titlul Convorbiri literare, Vasile Pogor a exclamat aprobator: „Bravo! Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n’engage à rien. Admis!” Cu alte cuvinte, titlul nu centrează revista pe un anume domeniu, ci pe un anumit stil. Nu e revistă pur literară. E revistă de convorbiri literare, adică de abordare în manieră civilizată, articulată, lizibilă, a celor mai variate subiecte. Este revista unor juni care au început prin a ţine prelegeri populare pe subiecte legate de legislaţie, educaţie, antropologie, istorie naturală, istorie antică, economie, estetică, unelte ş.a.m.d[1]. Este revista care prelungeşte conversaţia de societate masculină, de club adică, uneori şi de salon (acesta cerând prezenţa femeilor), în scris. Convorbiri literare nu e o revistă pur literară, ci un vehicul civilizaţional, conservator adică, de vreme ce diviziunea socială a muncii specifică civilizaţiei nu poate exista fără stabilitatea socială şi fără ordinea reprezentate politic şi generate existenţial de conservatori. Ca atare, ea nu avea cum să decadă după dispariţia marilor clasici pentru că nu avea rolul de revistă literară. Nu publica doar literatură, publica literatură şi texte bine scrise despre cele mai varii subiecte. Aşa cum Entretiens sur la pluralité des mondes (1686) a lui Fontenelle sau Dialogues sur le commerce des blés (1770) a lui Ferdinando Galiani sunt şi opere literare, şi opere de astronomie sau economie politică, aşa şi textele publicate în Convorbiri literare îşi propuneau să contribuie la consolidarea unui anumit tip de sociabilitate şi, până la urmă, a unui anumit tip de cetăţean şi de implicare politică: sunt convorbiri (entretiens) literare, nu mormăieli ştiinţifice, răcnete proletare sau monologuri dramatice, despre diferite subiecte. Dincolo de un anumit canon literar, revista propune un anumit canon discursiv, un anumit tip de abordare a chestiunilor care au de a face cu modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti astfel încât să nu se compromită integritatea ei. Convorbirile în formă literară ţin ţara laolaltă, o civilizează, o dumiresc, o edifică. Nu e revistă de impunere a unei anumite agende ideologice sau estetice, ci de armonizare a variilor tendinţe haotice, savante sau populare, politice sau culturale, boiereşti sau ţărăneşti, care ar putea destrăma ţesutul social al României Mici (i‑aş mai zice şi României aristocratice, deosebită de România populistă a anilor interbelici).

Ce înseamnă acest apel la literatură, la convorbiri literare asupra diferitelor subiecte care compun un proiect de ţară? Înseamnă revenirea la  aticismul democratic[2], adică la concepţia cetăţeanului cultivat, care are o cultură generală, adică o cultură comună cu ceilalţi cetăţeni, împărtăşită. Nu e întâmplător faptul că de la Convorbiri au plecat marii clasici din moment ce fondatorii revistei şi‑au propus să se comporte — adică să fundamenteze prin prezenţa lor discursivă şi factuală o cultură — ca şi cum românii ar avea o astfel de cultură generală. Reperele culturale româneşti, marii clasici, au venit dinspre cei care s‑au decis să se comporte astfel încât să facă posibili mari clasici. Convorbirile au refuzat specializarea, fie ea şi literară, şi în acest fel au dat naştere la o ţară pentru că au făcut cu putinţă elaborarea şi emergenţa reperelor acelei ţări, naşterea şi consacrarea acestor repere şi, apoi, perpetuarea lor prin intermediul unui sistem cultural şi educaţional care dădea naştere unui public cultivat, nu foarte numeros iniţial, dar suficient cât să acopere nevoile articulării instituţionale a statului naţional. Societatea civilizată are nevoie de un miez de cultură generală, comună tuturor cetăţenilor, şi nu e de mirare că, în ultimele decenii, societatea civilizată se prăbuşeşte din pricina privatizărilor limbajului public operate de experţi: experţii falsifică realitatea cu ajutorul jargonului pseudo‑ştiinţific şi dau medicamente, haine, mâncare, idei economice, sfaturi false, iar cetăţenii, neavând acces la acel jargon, nu se pot opune decât instinctual. „Expertiza” care constituie motorul societăţii actuale, post‑moderne, o sălbăticeşte, pe când cultura generală aşezată ca liant al societăţii moderne o ajuta să armonizeze organic diversele specializări de care avea nevoie societatea pentru a‑şi menţine caracterul civilizat.

Convorbiriştii sunt o aristocraţie în sensul că nu se închid în sentimentul de castă nobiliară, ci deschid, prin limbă, porţile naţiunii. Adică sunt o nobilime care adoptă, care îmbrăţişează şi încurajează limba poporului. Nu vorbim aici despre boieri/nobili protejaţi de crusta chihlimbarie a genealogiei şi sentimentului de castă, ci de nobili care devin aristocraţie, adică de nobili care se deschid concurenţei populare pentru că refuză limba de cancelarie (latină, slavonă sau franţuzească), pentru a se dărui limbii populare. Nu se închid în jargon pseudo‑elitist/specializat, ci scriu limba în care vorbeşte poporul, făcând astfel cu putinţă ca poporul să se poată întâlni cu ei pe acelaşi plan de gândire. Este o încredere deplin atică în capacitatea demosului de a‑şi reprezenta starea şi existenţa. Nu e literatura votului cenzitar. Poporul nu e închis nici în conflict aulic (latin/francez)‑popular (saxon/barbar), nici în specializări sofiste. Convorbiriştii scriu în limba poporului despre lucruri de interes general, de interes comun adică, şi făcând astfel îi determină şi învaţă pe români să se gândească pe ei înşişi ca atare. Limba naţională comună impune gândirea condiţiilor existenţei naţionale în termeni naţionali, nu specializaţi ideologic.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

 

Note:
[1] Vezi Liviu Papuc (ed.), Convorbiri literare. Corpus prelecţiuni, discursuri, dezbateri (Iaşi: Ed. Timpul/Convorbiri literare, 2019), pp. 29‑103.
[2] Epoca de aur a democraţiei ateniene a fost epoca în care cetăţenii erau atât de solid educaţi încât puteau fi traşi la sorţi pentru a ocupa, interşanjabil, diferite funcţii, de la general la efor. Sofiştii erau profesionişti ai discursului, erau tehnocraţi care au corupt democraţia ateniană, al cărei ideal era un corp cetăţenesc bine şi omogen educat.

Mircea Platon

Total 1 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button