Rainer Maria Rilke: Însemnările lui Malte Laurids Brigge

„Cartea este plină de mister, pentru că se roteşte în jurul unui deznodământ ascuns, de care autorul nu s-⁠a putut apropia. Acest final este moartea lui Malte sau momentul prăbuşirii sale. Toată partea întâi a cărţii o anunţă, toate experienţele tind să deschidă dedesubtul trăirilor, aparent disparate, un spaţiu imens, ca dovadă a imposibilităţii acestei vieţi în care el alunecă şi cade.” (Maurice Blanchot)

11 septembrie, rue Toullier

Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască? Eu aş spune mai curând că aici mor. Am fost pe afară. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s-⁠a prăbuşit. Lumea s-⁠a îmbulzit în jurul lui şi m-⁠a scutit de ceea ce a mai urmat. Am văzut o femeie însărcinată.

Se târa cu greu de-⁠a lungul unui zid înalt, cald, pe care îl pipăia din când în când, parcă voia să se convingă dacă mai există. Da, mai era încă acolo. Dincolo de el? Am căutat pe planul oraşului: Maison d’accouchement. Bine. O vor ajuta să nască – se pricep.

Mai departe, rue Saint-⁠Jacques, o clădire mare cu o cupolă. Planul indica: Val-⁠de-⁠Grâce, Hôpital militaire.

Asta, de fapt, nu era necesar să ştiu, dar nu-⁠mi strica. Străduţa începuse să duhnească din toate părţile. Duhnea, pe cât puteam să deosebesc, a iodoform, a pommes frittes, a frică. Toate oraşele duhnesc vara. Apoi am văzut o casă ciudată, fără ferestre, nu apărea pe plan, însă deasupra uşii se mai putea descifra destul de bine: Asile de nuit. Lângă intrare erau afişate preţurile. Le-⁠am citit. Nu era scump.

Şi altceva? Un copil într-⁠un cărucior oprit. Era gras, vineţiu şi avea pe frunte o eczemă bătătoare la ochi. Probabil că începuse să se vindece şi nu durea. Copilul dormea cu gura deschisă, inspira iodoform, pommes frittes, frică. Asta aşa era. Important era că trăia. Asta era important.

Nu pot renunţa totuşi să dorm cu fereastra deschisă. Tramvaiele electrice gonesc sunând din clopot prin camera mea. Automobilele trec peste mine. O uşă se trânteşte. Undeva cade un geam, aud cioburile mari râzând şi aşchiile mici chicotind. Apoi, brusc, din partea cealaltă, în interiorul casei, un zgomot surd, înfundat, Cineva urcă pe scară. Vine, vine întruna. E aici, e de mult aici, trece mai departe.

Şi din nou strada. O fată ţipă: „Ah, tais-⁠toi, je ne veux plus.” Tramvaiul electric se apropie în goană, foarte agitat, trece mai departe, trece peste toate. Cineva strigă. Oamenii aleargă, se iau la întrecere. Un câine latră. Ce uşurare: un câine! Spre ziuă cântă chiar şi un cocoş, este o binefacere nemărginită.
Apoi adorm brusc.

Astea sunt zgomotele, dar aici există ceva mai înfricoşător: liniştea. Cred că la marile incendii apare uneori un astfel de moment de tensiune extremă, jeturile de apă se opresc, pompierii nu se mai caţără, nimeni nu mai mişcă. De sus se înclină, alunecă fără zgomot o cornişă neagră şi un zid înalt, în spatele căruia izbucneşte focul. Toţi stau şi aşteaptă ridicând din umeri, cu frunţile încruntate, groaznica lovitură. Aşa e liniştea aici.

Învăţ să văd. Nu ştiu de ce totul se adânceşte din ce în ce mai mult în mine şi nu rămâne în locul unde se oprea altminteri totdeauna.

Am în mine un interior adânc de care nu ştiam. Acum totul se duce într-⁠acolo. Nu ştiu ce se întâmplă acolo. Astăzi, în timp ce scriam o epistolă, am constatat cu surprindere că sunt aici abia de trei săptămâni. Trei săptămâni în altă parte, la ţară de pildă, puteau să pară cât o zi, aici însă sunt cât nişte ani. Nu vreau să mai scriu nicio epistolă. De ce i-⁠aş spune cuiva că mă schimb? Dacă mă schimb, nu mai rămân cel ce am fost, ci devin altcineva, şi atunci e limpede: nu am cunoscuţi. Iar oamenilor străini, oamenilor care nu mă cunosc, e imposibil să le scriu.

Am mai spus-⁠o oare? Învăţ să văd – da, încep. Merge greu încă, dar vreau să profit de timpul care îmi stă la dispoziţie.

De exemplu, nu mi-⁠a trecut prin minte niciodată câte feluri de feţe există. Există o mulţime de oameni, dar şi mai multe feţe, căci fiecare om are mai multe. Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă ani întregi. Fireşte, se uzează, se murdăreşte, se încreţeşte pe la riduri, se lărgeşte, ca mănuşile purtate în călătorie. Aceştia sunt oamenii simpli, economi; n-⁠o schimbă, nici măcar n-⁠o spală. E destul de bună, susţin ei, şi cine le poate dovedi contrariul? Acum se pune totuşi întrebarea, dacă au mai multe feţe, ce fac cu celelalte?

Le pun deoparte. Să le poarte copiii lor, dar se întâmplă să le poarte şi câinii lor. De ce nu? Faţa e faţă.
Alţi oameni îşi schimbă feţele uimitor de repede, una după alta, şi le uzează. La început li se pare că au o faţă pentru totdeauna, dar la numai patruzeci de ani, asta să fie ultima? Fireşte, e tragic. Nu sunt obişnuiţi să-⁠şi cruţe feţele, ultima s-⁠a deteriorat în opt zile, are găuri, în multe locuri e subţire ca hârtia şi apoi, treptat-⁠treptat, apare fondul, nefaţa şi pe asta o arată lumii.

Dar femeia, femeia: era cu totul adâncită în sine, cu faţa ascunsă în mâini. Era la colţul cu rue Notre-⁠Dame-⁠des-⁠Champs. De cum am văzut-⁠o, am început să calc uşor. Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi. Poate că totuşi le vine vreo idee bună.

Strada era prea pustie, pustietatea asta îmi lua paşii de sub tălpi şi clămpănea cu ei, de colo până colo, de parcă ar fi fost în saboţi. Femeia s-⁠a speriat şi a ieşit din sine, prea repede, prea violent, încât obrazul i-⁠a rămas în mâini. Am putut vedea cum zace în palme forma lui concavă.

M-⁠a costat un efort indescriptibil să rămân la mâinile ei şi să nu mă uit la ceea ce se smulsese din ele.
Mă îngrozea gândul să văd o faţă pe dinăuntru, dar cu mult mai mult mă temeam de capul dezgolit, fără faţă.
*
Mi-⁠e frică. Trebuie să fac ceva împotriva fricii, de vreme ce o am. Ar fi foarte rău să mă îmbolnăvesc aici şi, dacă i-⁠ar trece cuiva prin cap să mă ducă la Hotel-⁠Dieu, atunci cu siguranţă că acolo aş muri. Este o clădire agreabilă şi foarte frecventată, dar nu poţi admira faţada catedralei din Paris fără pericolul de a fi călcat de una dintre nenumăratele maşini care trebuie să intre acolo trecând cât mai repede posibil peste esplanadă. Sunt omnibuze mici, sunând neîncetat, şi însuşi ducele de Sagan ar trebui să-⁠şi oprească echipajul dacă vreunui muribund, oricât de neînsemnat, i-⁠ar veni în gând să intre de-⁠a dreptul în „Hotelul lui Dumnezeu”. Muribunzii sunt încăpăţânaţi şi tot Parisul stă pe loc când madame Legrand, brocanteuse din rue des Martyrs, intră cu maşina în acea piaţă din Cité. Trebuie remarcat că aceste mici vehicule afurisite au geamuri opace, extraordinar de incitante, în spatele cărora îţi poţi ima­gina cele mai frumoase agonii; e suficientă o fantezie de concièrge. Dacă totuşi ai mai multă imaginaţie şi e îndreptată în alte direcţii, atunci presupunerile sunt de-⁠a dreptul nelimitate, dar am văzut venind şi birje deschise, trăsuri de închiriat cu ora, cu coviltirul ridicat, circulând cu tariful obişnuit: doi franci ora de moarte.

Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial.

La o asemenea producţie enormă, moartea individuală nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează. Masa contează. Cine mai dă ceva astăzi pe o moarte bine pusă la punct? Nimeni. Chiar şi cei bogaţi, care îşi pot permite să moară pe-⁠ndelete, încep să devină neglijenţi şi indiferenţi; dorinţa de a avea o moarte proprie este tot mai rară.

Încă un pic şi va deveni tot atât de rară ca şi o viaţă personală.

Doamne, asta-⁠i tot! Vii pe lume, găseşti o viaţă de-⁠a gata, mai ai doar s-⁠o pui pe tine. Vrei să pleci sau eşti silit s-⁠o faci: nu trebuie să faci niciun efort: Voilà votre mort, monsieur. Mori cum se cuvine; mori de moartea specifică bolii de care suferi (căci de când se cunosc toate bolile se ştie şi faptul că diferitele sfârşituri aparţin bolii şi nu oamenilor; iar bolnavul, ca să zic aşa, nu are nimic de făcut).

„Florilegiul de stări încercate de eroul Însemnărilor… malteene este descris răvăşitor de viu. Ritmurile curg, schimbându-⁠şi parcă respiraţia şi oferind, de la un rând la altul, surpriza, neobişnuitul; excepţionalul este cadrul firesc al acestui roman atipic, printre obiceiurile casei figurând – dacă admitem că un text epic este aidoma unei case, aidoma unei cetăţi, aidoma unui continent sau planete abia descoperite – imprevizibilul.” (Aura Christi)

În sanatoriile în care se moare cu atâta plăcere şi cu recunoştinţă faţă de medici şi de surori, mori de una dintre morţile stabilite de instituţie; astfel va fi bine văzută. Dacă însă mori acasă, este normal să alegi acea moarte politicoasă, a lumii bune, cu care parcă începe deja înmormântarea de clasa întâi şi toată suita minunatelor ei ritualuri. Atunci săracii se adună în faţa unei asemenea case şi se zgâiesc pe săturate. Moartea lor, desigur, este banală, nu îndeplineşte toate condiţiile. Sunt bucuroşi dacă găsesc una care să li se potrivească, pe cât posibil. Fie ea oricât de depărtată; mai poţi creşte încă un pic. Numai dacă te ia de piept sau te sugrumă, atunci e rău.

Când mă duc cu gândul acasă, acolo unde acum nu mai este nimeni, mi se pare că odinioară trebuie să fi fost altfel. Pe atunci se ştia (sau poate doar se bănuia) că moartea zace în om precum sâmburele în fruct. Copiii aveau în ei una mică, iar vârstnicii una mare. Femeile o purtau în pântece, iar bărbaţii în piept. O aveau şi asta le oferea o demnitate stranie şi o mândrie calmă.

Şi la bunicul meu, şambelanul Brigge, se vedea că poartă moartea în el. Şi ce mai moarte! Lungă – de două luni – şi aşa de zgomotoasă că se auzea până afară, la căşărie.

Conacul, lung şi vechi, era prea mic pentru această moarte, părea că trebuie să i se mai adauge o aripă, pentru că trupul şambelanului creştea neîncetat şi el cerea întruna să fie dus dintr-⁠o încăpere în alta şi se mânia îngrozitor dacă ziua nu se sfârşise încă şi nu mai era nicio cameră în care să nu fi zăcut. Atunci pornea, împreună cu toată suita de servitori, cameriste şi câini, pe care îi ţinea întotdeauna pe lângă el, în sus, pe scară, şi, precedat de intendent, intra în camera mortuară a răposatei sale mame, păstrată exact în starea în care o părăsise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi unde nimeni nu avea voie să calce. Acum năvălea acolo toată ceata. Se trăgeau draperiile şi lumina robustă a du­pă-⁠amiezii de vară cerceta toate obiectele timide, speriate şi se reflecta stângace în oglinzile dezvelite. Şi oamenii se purtau la fel. Erau cameriste care, de curioase ce erau, nici nu mai ştiau unde le sunt mâinile, feciori care se holbau la toate şi servitori mai bătrâni care umblau de colo-⁠colo, încercând să-⁠şi amintească ce li se povestise despre această cameră încuiată în care se aflau acum, fericiţi.

Însă popasul în această cameră, unde toate lucrurile miroseau, părea că îi stimulează ne⁠obişnuit de mult pe câini. Ogarii ruseşti mari, slabi, fugeau preocupaţi de colo-⁠colo pe după fotolii, traversau camera în paşi mari de dans, cu mişcări legănate, se ridicau, precum câinii de pe blazoane, cu labele lungi, pe pervazul alb-⁠auriu al ferestrelor şi priveau, cu botul ascuţit, încordat şi fruntea teşită, la stânga şi la dreapta, spre curte.

Baseţii mici şi galbeni ca nişte mănuşi stăteau, ca şi cum totul ar fi fost în ordine, în fotoliul larg, capitonat cu mătase, de la fereastră, iar un prepelicar cu păr ţepos şi aspect posac îşi scărpina spinarea de muchia unei mese cu picioare aurite pe a cărei tăblie pictată tremurau ceştile din porţelan de Sèvres.
Da, pentru aceste lucruri neatente, adormite, erau momente îngrozitoare. Se întâmpla ca din cărţi, deschise la repezeală de mâini nepricepute, să se împrăştie şi să cadă petale de trandafiri, călcate după aceea în picioare: obiectele fragile erau luate în mână şi, odată sfărâmate, erau puse repede la loc, ascunse după draperii sau chiar aruncate în spatele grilajului aurit al şemineului.

Din când în când, mai cădea câte ceva, cădea în surdină pe covor, cădea sonor pe parchetul tare, dar şi aici şi dincolo se spărgea, se sfărâma strident sau se rupea aproape fără zgomot, pentru că toate lucrurile astea răsfăţate nu suportau niciun fel de cădere.

Şi dacă i-⁠ar fi trecut cuiva prin gând să întrebe care este cauza tuturor distrugerilor provocate în camera asta păzită cu străşnicie – atunci ar fi existat doar un singur răspuns: moartea.

Moartea şambelanului Christoph Detlev Brigge din Ulsgaard.

Căci acesta zăcea în mijlocul camerei, pe duşumea, revărsându-⁠se din uniforma lui de un albastru-⁠închis, şi nu se clintea. Pe faţa lui mare, străină, pe care nimeni n-⁠o mai recunoştea, ochii erau închişi; nu vedea ce se întâmplă. La început încercaseră să-⁠l culce pe pat, dar el se împotrivise, pentru că ura paturile încă din acele nopţi de început, când boala i se agravase. Iar patul de acolo, de sus, se dovedise prea mic şi nu mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să fie culcat pe covor; căci refuzase să coboare.

Aşadar, acum zăcea acolo şi puteai crede că e mort. Câinii se furişaseră afară, unul câte unul, prin crăpătura uşii, pentru că afară începuse să se întunece încet; numai cel ţepos, cu chip posac, şedea lângă stăpânul său ţinând una din labele din faţă, lată şi flocoasă, pe mâna mare, cenuşie a lui Christoph Detlev. Şi cei mai mulţi dintre servitori stăteau acum afară, pe coridorul alb, mai luminos decât camera; însă cei care mai rămăseseră încă înăuntru aruncau din când în când priviri furişe spre mormanul întunecat din mijlocul încăperii şi doreau să nu mai fie decât o haină mare pe un obiect putred.
Însă mai era ceva. Mai era o voce, o voce pe care nimeni nu o cunoscuse cu şapte săptămâni în urmă, căci nu era vocea şambelanului.

Vocea asta nu era a lui Christoph Detlev, era a morţii lui Christoph Detlev.

Moartea lui Christoph Detlev trăia deci în Ulsgaard deja de multe, multe zile şi le vorbea tuturor şi avea pretenţii. Cerea să fie dusă pe sus, cerea camera albastră, cerea salonul mic, cerea sala cea mare. Cerea câinii, cerea să se râdă, să se vorbească, să se joace şi să se tacă şi toate deodată. Cerea să vadă prieteni, femei şi morţi şi cerea să moară ea însăşi: cerea. Cerea şi striga.

Când se înnopta şi unii servitori prea obosiţi, care nu stăteau de veghe, încercau să adoarmă, moartea lui Christoph Detlev urla; urla şi gemea, răcnea atât de prelung şi neîntrerupt, încât câinii, care la început urlaseră împreună cu ea, amuţeau, nu îndrăzneau să se culce şi, proptiţi pe picioarele lor lungi, zvelte şi tremurătoare, erau cuprinşi de groază. Şi când cei din sat o auzeau cum urlă, prin noaptea de vară daneză, lungă, argintie, se ridicau de parcă ar fi fost furtună, se îmbrăcau şi rămâneau tăcuţi, în jurul lămpii, până se sfârşea. Şi femeile care se pregăteau să nască erau mutate în camerele cele mai depărtate şi cu perdelele cele mai groase, dar şi acolo tot o mai auzeau, o auzeau, de parcă urla în propriul trup, şi implorau să li se îngăduie să se scoale şi veneau, albe şi enorme, să se aşeze lângă ceilalţi, nemişcaţi, cu feţe palide.

Vacile care fătau în astfel de momente erau închise şi nu li se dădea ajutor, iar uneia dintre ele i se smulsese chiar viţelul mort din trup împreună cu toate măruntaiele, căci nu voia să vină pe lume. Şi toţi îşi făceau prost treaba zilnică şi uitau să strângă fânul, pentru că se temeau de venirea nopţii şi pentru că erau atât de obosiţi de atâta veghe şi de trezirea înfricoşată încât nu se mai puteau gândi la nimic. Şi când se duceau duminica la biserica albă, paşnică, se rugau să nu mai fie niciun fel de stăpân la Ulsgaard, căci acesta era un stăpân care-⁠i îngrozea. Şi de sus, din amvon, preotul spunea cu glas tare ceea ce toţi gândeau şi se rugau, căci nici el nu mai avea nopţi şi nu-⁠l mai putea înţelege pe Dumnezeu. O spunea şi clopotul, căci acum avea un rival cumplit, tunând toată noaptea şi căruia, chiar şi atunci când vibra din tot metalul, nu îi mai putea face faţă. Da, toţi o spuneau şi printre cei tineri era unul care visase că s-⁠ar fi dus la castel şi l-⁠ar fi omorât pe onorabilul stăpân cu furca de gunoi şi toţi erau atât de porniţi, atât de nerăbdători, atât de surescitaţi, încât, în timp ce ascultau cum el îşi povestea visul, se gândeau fără să vrea dacă ar fi în stare de o astfel de faptă. Aşa simţeau şi vorbeau oamenii în tot ţinutul unde, cu doar câteva săptămâni în urmă, şambelanul fusese iubit şi compătimit, dar cu toate că vorbeau aşa, nu se schimba nimic. Moartea lui Christoph Detlev, care locuia la Ulsgaard, nu se lăsa zorită. Ea venise pentru zece săptămâni. Atât a şi rămas. Şi în timpul ăsta a fost mai stăpână decât fusese vreodată Christoph, era ca o regină, supranumită mai târziu şi pentru întotdeauna: „Înspăimântătoarea”.

Asta nu era moartea vreunui oarecare bolnav de dropică, ci moartea hâdă, princiară, pe care şambelanul o purtase în el şi o hrănise toată viaţa. Tot prisosul de mândrie, voinţă şi autoritate, pe care nu le putuse folosi el însuşi în zilele lui liniştite, se adunaseră în moartea lui, în moartea care stăpânea şi adăsta acum în Ulsgaard.

Cum l-⁠ar fi privit şambelanul Brigge pe cel ce i-⁠ar fi cerut să moară de altă moarte decât asta? El murea doar de moartea lui cea grea.

Şi dacă mă gândesc la ceilalţi pe care i-⁠am văzut murind sau despre care doar am auzit, înţeleg că întotdeauna e la fel. Toţi au avut parte de o moarte numai a lor. Acei bărbaţi care o purtau înăuntrul lor ca pe o prizonieră închisă într-⁠o armură, acele femei care au îmbătrânit şi s-⁠au pipernicit, apoi, pe un pat enorm, ca pe o scenă de teatru, s-⁠au sfârşit discret şi nobil în faţa întregii familii, a servitorilor şi a câinilor. Iar copiii, chiar şi cei mici de tot, nu au avut parte de o moarte oarecare de copil, căci s-⁠au străduit şi au murit aşa cum erau deja şi cum ar fi trebuit să devină cândva.

Şi ce frumuseţe melancolică le era dată femeilor gravide când în pântecele lor uriaş, pe care mâinile lor mici se rezemau fără voie, erau doi plozi: un copil şi o moarte. Nu venea oare zâmbetul intens, aproape hrănitor, de pe faţa lor pus­tiită, de la sentimentul că în ele cresc amândoi?

Traducere de
Corneliu Papadopol

În curs de apariţie la Editura Corint
în Colecția Clasici ai literaturii universale

Rainer Maria Rilke s-⁠a născut la 4 decembrie 1875 în Praga, în Imperiul Austro-⁠Ungar. Scriitor austriac, el este unul dintre cei mai semnificativi poeţi de limbă germană. Pe lângă volume de poezii (Cartea imaginilor, 1902, Elegiile duineze, 1923, Sonete către Orfeu, 1923 etc.), a scris povestiri, un roman (Însemnările lui Malte Laurids Brigge, 1910) şi studii privitoare la artă şi cultură. A făcut traduceri în germană din literatura şi lirica altor naţiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondenţă reprezintă o componentă deosebită a creaţiei sale literare. Celebrul volum Scrisori către un tânăr poet (1903–1908) este povestea corespondenţei dintre Rainer Maria Rilke şi tânărul Franz Xaver Kappus, de origine bănăţean, născut la Timişoara, amândoi urmând Academia Militară din Sankt Pölten. Din 1923 s-⁠a luptat cu grave probleme de sănătate şi a murit pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont-⁠sur-⁠Territet, de lângă Montreux, în Elveţia.

Total 0 Votes

0

0