Viaţa mea cu Goya, publicat la Editura Humanitas, este romanul de debut al poetei Riri Sylvia Manor[1]. Distinctă prin vocea sa în poezie, capabilă să amestece lumile, să le aducă la numitorul comun al imaginarului, capabilă să ofere listingul precis al realităţii palpate pe care o singură şi încercată experienţă de viaţă o poate invoca din unghiul din care priveşte, şi, totodată, capabilă să transforme în universal această experienţă, să o facă să fie încercată prin propria poezie de oricare dintre lectori, indiferent de distanţa spaţială sau temporală care îl desparte de sâmburele evenimenţial care generează poemul, Riri Sylvia Manor reuşeşte în egală măsură să surprindă şi să ducă dincolo de contingent o poveste a unui concret testabil prin puţinul datelor biografice, de la care nu se îndepărtează, dar pe care le organizează într‑un asemenea fel încât amestecul real‑ficţional să nu prezinte fisuri. Sunt câteva aspecte surprinzătoare legate de această carte, printre care cel mai frapant, probabil, este debutul în roman la 87 de ani – la o vârstă asemănătoare debutase braşoveanul Alexandru Sincu stabilit la Paris, profesorul de semiotică al lui Mircea Cărtărescu, invocat în De ce iubim femeile, cu un roman semiotic desăvârşit, La câinele fidel. Jocuri şi jucării – cu o lucrare care, cu certitudine, este atipică în literatura română şi, probabil, şi în cealaltă literatură pe care o reprezintă, cea israeliană, se distinge prin poetica romanescă diferită. Rafinatul critic Dan Romaşcanu, care trăieşte în discreţia simplului observator cultural de la distanţa blogului (în ultima perioadă, e adevărat, cu mai multe intervenţii în presa literară scrisă din România), un om care, de asemenea, conectează literaturile în limbile română şi ebraică şi deschide porţi de dialog dintre acestea, nota despre surprinzătorul debut al lui Riri Sylvia Manor:
„De pe coperta cărţii ne priveşte o fată frumoasă şi elegantă care este autoarea cărţii la vârsta de 18 ani. Silueta şi ochii ei creează un context romantic în care poate fi încadrat întregul text. Riri Sylvia Manor a publicat acest roman, debutul ei în acest gen literar, la 87 de ani. Ceea ce a realizat în acest răstimp poate fi un subiect de monografie sau de scenariu de film: a studiat medicina în timpul «obsedantului deceniu» al anilor ’50 şi a emigrat în Israel (sau «a făcut alia» cum se spune pe aici); s‑a măritat şi a divorţat; s‑a specializat într‑un domeniu de vârf al oftalmologiei şi a devenit o expertă recunoscută, dintre cei mai buni specialişti în Israel şi în lume; a revenit în România după 1990 şi a condus şi participat la numeroase activităţi semnificative în lumea medicală; a scris poezie în ebraică, pentru ca la un moment dat să revină la limba română; a construit punţi între scriitorii români şi cei israelieni de limba română şi ebraică; a publicat o carte de memorii bine primită de critică şi de cititori. Şi acum, la 87 de ani, a debutat în proză. Nu oricum, ci cu un roman de dragoste”[2].
Această schiţă de portret auctorial este, probabil, cea mai bună deschidere în proiecţia asupra universului pe care în construieşte, în amestecul de lumi şi de limbi, de profesii şi de culturi, marea poetă care a fost, în egală măsură, şi unul dintre cei mai renumiţi experţi în oftalmologie. Practic, de la această miză şi de la dragostea necondiţionată faţă de Goya se construieşte romanul. Goya devine, în această lume unică, amestecând realul şi ficţionalul, dar mai ales distanţele temporale, potenţialul pacient al personajului principal al cărţii, nimeni altul decât autoarea însăşi, care ar fi fost capabilă să vindece boala ilustrului pictor şi gravor spaniol Francisco José de Goya y Lucientes, născut la jumătatea secolului al XVIII‑lea în Aragon. Întâlnirea virtuală dintre medic şi pacientul său imaginar, atins de sindromul Vogt‑Koyanaki Harada (VKH) – pe care autoarea l‑a studiat o viaţă, încă de la începutul anilor ’70; spre exemplu, în 1972, publica un remarcabil, căutat şi citat articol despre această boală în Ophtalmologica[3], dar legătura cu Goya o va face abia în 1978 –, căruia îi construieşte şi o extrem de precisă fişă de observaţie medicală (p. 24), se produce în ultimul deceniu al secolului al XVIII‑lea, într‑o Spanie în care Inchiziţia nu doar că nu fusese abolită, dar din care, cu trei secole în urmă, începuse prigoana evreilor. Romanul lui Riri Sylvia Manor nu trimite direct la victimele celebrului decret de la Alhambra – literatura în limba ebraică este încărcată cel puţin de sugestii privitoare la efectele acestui decret, la migraţia sefardă şi la Isaac Abravanel –, dar Inchiziţia spaniolă este prezentă în roman, fără a putea cenzura ceea ce urma să fie miracolul convertirii lui Goya prin boală. Acel pictor care pune lentila sarcasmului în zugrăvirea unei societăţi decadente în norma instituită de secole, care nu iartă nimic din ceea ce a devenit monstruozitate sufletească şi pe care a zugrăvit‑o în liniile aspre ale monstruozităţii fizice, ca prim psiholog abisal ilustrând maladiile sufletului, devine personaj principal al romanului alături de alter‑egoul autoarei şi, totodată, obiectul dorinţei celuilalt personaj, despărţit de un timp al transformărilor şi al mântuirii, la care a contribuit, indirect, Goya. Eroina romanului este îndrăgostită de pictorul născut în satul aragonez Fuendetodos şi parcurge o dublă călătorie, fizică şi spirituală, pentru a-l întâlni. Această călătorie e refăcută, evident, de fiecare dintre lectorii cărţii, pentru că romanul este excelent scris şi pentru că la baza constructului romanesc se află o imensă documentare, rezultat al pasiunii reale a autoarei pentru pictorul interioarelor umane monstruoase. Lucrarea, amestecând planul memorialistic, de notaţie precisă şi profundă, adăugând fa
ctualităţii redate călătoria prin culoarele propriilor trăiri şi senzaţii, ba chiar a propriilor frici, dacă nu traume, deschide capitole ample de acces la Goya însuşi, cel incarnat textual, care nu se confesează direct, la persoana întâi, dar care, prin prisma unui autor omniscient şi omniprezent, care nu îl scapă din vedere în special anii de după convertire (două dintre capitole purtând acelaşi nume, „Lumea de după boală”), inclusiv acolo unde prin titlul capitolului promisiunea confesiunii directe devine mai puternică, „Solo Goya”, se devoalează, îşi exhibă interioarele, ca şi cum ar ţine un jurnal al propriilor stări. Acest jurnal e, cumva, ţinut, prin picturile şi gravurile sale, dar era nevoie de un autor dedicat precum Riri Sylvia Manor să arate ce se petrece în lumea imediată ca proiecţie biografică şi în sufletul pictorului – splendidă, de exemplu, povestea celor două tablouri, La Maja Desnuda şi La Maja Vestida, realizate în pragul trecerii la noul secol – insistând pe gravurile care înfăţişează violenţa, excesele şi umorile războiului, despărţindu‑se de Velasquez şi anunţându‑l cumva pe Picasso (reperele canonice ale picturii spaniole, aşezaţi la distanţă de un secol unul de celălalt):
Şi Goya desenează, desenează şi desenează tot ce vede. Dezastrele războiului aşa cum nimeni nu le dezvăluise înaintea lui. Aplecat peste o grămadă de cadavre, singurul supravieţuitor al bătăliei vomită sânge. El întreabă, prin textul scris de Goya dedesubt: „Pentru asta ne‑am născut?” Sau sub gravura reprezentând nişte mame fugărite cu copii mici în braţe, Goya a scris: „Am văzut asta!” Dedesubtul unei gravuri cu oameni spânzurându‑i şi mutilându‑i pe alţii, Goya scrie: „De ce?”, şi sub alta cu prizonieri ucişi: „Nimeni nu ştie de ce”. Sub gravura cu un prizonier legat de un stâlp şi împuşcat de la spate, Goya scrie: „Barbari!” Şi sub altele scrie „Nu ajută la nimic să împuşti!”, „Nu e nimeni să îi ajute!” sau „Adevărul a murit”.
Înfăţişând un cadavru pe jumătate dezgropat, Goya îl face să depună mărturie scrisă pe pământ: „Nada!” Nimic… Nu există nimic dincolo. Nici cer, nici iad. Da, în aceste războaie orice om poate deveni un animal sălbatic, fie că e numit la naştere spaniol, fie că e numit la naştere francez – ne învaţă Goya. „Nu ajută la nimic să împuşti.” (pp.161‑162).
Prin propriul jurnal al apropierii de Goya, deopotrivă realitate şi vis, Riri Sylvia Manor construieşte un jurnal al lui Goya, parţial scris, mai mult sugerat prin lucrările sale, cele mai multe realizate între 62 şi 72 de ani, mai mult redat prin schiţele şi gravurile care au reprezentat, în acea etapă târzie a propriei vieţii, majoritatea covârşitoare. Intrând pe porţile deschise la sfârşitul secolului trecut şi păstrate întredeschise până în prezent într‑o lume din urmă cu două sute de ani, unde îl descoperă pe cel de care se va îndrăgosti şi va rămâne iremediabil îndrăgostită, scriitoarea oferă o posibilă cheie de lectură în epistola care încheie romanul: „În ceea ce mă priveşte, totuşi astăzi împlinesc optzeci şi şapte de ani şi am visat odată că l‑am avut ca pacient pe Francisco Goya” (p. 193), dar această dezvăluire amestecă şi mai mult lumile şi păstrează şi mai misterioasă figura care constituie obiectul adoraţiei auctoriale, căci «visând, toţi avem impresia că trăim»”. Şi va oferi această poveste de dragoste convertită într‑un dublu jurnal, în palimpsest.
■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Riri Sylvia Manor. (2022). Viaţa mea cu Goya. Roman. Bucureşti: Editura Humanitas. 200 p.
[2] Dan Romaşcanu. (2023, 28 iulie). O poveste de dragoste (carte: Riri Sylvia Manor – Viaţa mea cu Goya). Dan Romascanu’s blog [online]. URL: https://romascanu.net/o‑poveste‑de‑dragoste‑carte‑riri‑sylvia‑manor‑viata‑mea‑cu‑goya/?fbclid=IwAR34‑tZ‑wbRaZQ7_J‑6LS0So_K8pYFYZe2vbayXPyjTFIqcl3P32fmCsVKQ [consultat în 6 august, 2023].
[3] Riri Sylvia Manor. (1972). Particular Aspects of the Vogt‑Koyanagy Harada syndrome. Ophtalmologica. 165(5). 425‑437.
Adrian Lesenciuc
