Lecturi - Despre Cărți

Calea şi rostul unei poezii singulare

Poezia, condusă de Ioan Es. Pop pe o singură cale şi în căutarea propriului rost, conferă poetului (un fel de) angelitate – clişeu şi speranţă! – , precum în vinicius, proză rimată, un soi de necrolog‑laudatio la un poet „cu aripi sub hanorac”.

Viii văzuţi în pantelimon 113 bis sunt de fapt morţi: „autobuzele umblă pline cu morţi” de la muncă, în bloc „toţi sunt morţi”, sigură moartea se află la lucru şi odihnă totodată, „moartea devine tihnită/şi nu mai e nimic de văzut pe pământ”. O veche scăpare, care păruse pierdută, revine în rugăciunea purtată de spaimă, dincolo de pământ,  „aici în iad”.

Cu şase prezenţe, fotografii de familie dezvăluie o bunică având copită, destulă putreziciune, cruzime, trufie, ceea ce înseamnă răul comun, finalmente însă nu fără (să spun) credinţa că „va face iarăşi bine pe pământ”.

Salvarea e căutată în lumile livide, smerit, s‑ar zice că şi lucid, tot în divinitatea dovedită a fi doar de neîntâlnit: „mă rog unui dumnezeu care fie a plecat deja,/fie încă n‑a apărut”.  Speranţa ia însă calea spre divinitatea închipuită, nu întâia oară, s‑ar zice că una sub‑umană, de aparenţă zoologică, necruţătoare: „la un dumnezeu tânăr şi sumbru, cu gheare şi solzi,/care să nu ştie ierta”. Un Dumnezeu aflat pe mâna şi de bună seamă în mintea gunoierilor şi a gardienilor, „bolnav ca noi, întunecat şi rece”. Aceeaşi (in)diferenţă fatală, echivocă, a înţelegerii egale, există pentru toate cele ce sunt: „am băut un pahar cu agheazmă la măcelăria din colţ”, unde fiecare termen e metaforă, cu înţeles devia(n)t. Marea dorinţă rămâne totuşi eliberarea de vină, primită de conştiinţă („mare e mila celui care iartă”), deşi nepetrecută. Echivocul mersului tragic este ca o sfâşiere de sine: „s‑o iau cu putere înainte şi înapoi deopotrivă”.

Lumea, singulară, este una a materiei pur organice şi a luptei pentru pierdere: „pe lumea asta sunt carnea şi oasele,/agonia şi tot ce pare‑a sfârşi”.   Totala nepotrivire a omului cu lumea unde se află, egală cu totala potrivire a sa cu lumea unde nu se află şi nu ajunge, iată lumile între care protagonistul se consumă: „obosesc, nu‑s de‑aici şi asta‑mi face rău./sunt de acolo şi asta‑mi face bine.”

Un gând de bine, totuşi, are, dar nu mai mult decât atât: funcţia substituie locul, adică realitatea aspiraţională şi, s‑ar spune, pentru poet, inspiraţională. Lumea închipuită dincolo nu e însă diferită, cu atât mai puţin nu e opusă, celei de aici, imaginarul chiar o face şi mai de temut: „acolo pot fi asasinate şi împerecheri cumplite”.

„Credinţa” adaugă o lume, din nou, plurală, într‑un cosmos renovat: „suntem la începutul altei lumi şi altor sori”. O lume a cruzimii întrezărite poartă marca infantilă a anomiei: „într‑o lume a copiilor/mori fără să te mai gândeşti la urmări//pentru că ignoră legile, ei rămân mereu/cei mai buni ucigaşi”.

Memoria impusă este a morţii şi a totalităţii telurice, proprie omului de pământ, din Vărai: „adu‑ţi aminte/ de câtă moarte suntem în stare/şi în cer cât pământ e”. Grija mare este pentru senzorialitatea vie pe tot parcursul unei vieţi de‑a dreptul moarte: „trebuie să străbat moartea cu simţuri treze”.

Cerul există, şi este şi el cucerit de boală: „un leş canceros suie pe cer dimineaţa”. Poetul nu este întru totul inconsolabil, iar aspiraţia depăşirii haosului îl vizitează: conştient de „o relativă ordine/pe care numai resemnarea ţi‑o dă”. Îşi cunoaşte calea decăzută: „înaintez prin dosul fiinţei”.  În echivocul dintre cotidian şi istorie, vieţuieşte, aşa‑zicând, ameninţat şi împrăştiat: „vin sărbători sumbre, câţiva sarmaţi cu bărbi murdare/se clatină beţi‑turtă în staţia de tramvai”.

Salvarea, câtă este, îi vine, într‑un fel omenesc, tot de la resemnare: „la patru dimineaţa mustim de împăcare şi de spaimă”.  E mai rău fără rău, ba chiar răul este unica terapie: „ai văzut răul cu ochi mari şi te vei vindeca”. Aşa se poate duce înainte o luptă a pierderii: „marile înfrângeri/se obţin la fel de greu ca marile victorii”.

Timpul, poate chiar timpul istoric, al unei lumi, iată, plurale, dominant bolnave, este aici definitoriu: „eşti în vremea lumilor livide” (pantelimon 113 bis, CR, 1999).

Colateralul este un alt text de reală complexitate. Dar ce vrea să spună colateralul (Unelte de dormit, CR, 2011)? Marginalul, nesemnificativul… Aflăm întâi că el nu există, mai exact încă nu există, dar este însemnat şi ca atare „colateralul merită să apară”. Dar nu‑i treabă simplă şi uşoară, ar trebui pândit şi captat, căci deocamdată „colateralul încă se‑ascunde”. Profeţia spune în acest caz: „când colateralul se va arăta în toată măreţia lui îngheţată,/omul va fi iertat”, aşadar trebuie deocamdată să‑l cunoaştem din această descriere, să‑l cunoaştem deci imaginându‑l: un fel de Hyperion, atotputernic şi glacial (calitate diseminată poetic în operă), dar fiind mai presus de orice, important într‑un fel esenţial/existenţial pentru că va institui şi făptui ceea ce n‑a fost şi nu s‑a crezut a fi posibil: iertarea, adică dezvinovăţirea, eliberarea de vină. Nimic nu‑l opreşte, moartea se va da la o parte, „moartea îi va reda vederea şi suişul”. Ar fi prea destul. Însă nu chiar.

Ar mai avea de lucru şi cu limbajul şi înţelegerea mediată de el, manifestându‑şi puterea distrugătoare şi totodată regeneratoare.  Colateralul „va zdrobi limbajele şi va da sens/primei tăceri care a mai rămas între morţi şi vii”. La timpul viitor, dar la prezent „el stă deocamdată/doar în bătrâni, în bolnavi şi în cei care beau”, acolo e ascuns, trebuie văzut, altă revelaţie deocamdată nu e posibilă. E posibilă mai degrabă spulberarea acestei forţe, numai din cauza unei incompatibilităţi ori infirmităţi a speciei noastre, aşa încât „omul şi colateralul nu se vor mai întâlni”. Să fie vorba doar de o amânare, de o traversare ori transformare a omului, pentru a‑şi merita întâlnirea?

Contradicţia activă, bipolaritatea stăpânesc simţirea: „cutremurarea a fost blândă şi devastatoare”. Singur şi‑o face omul cu mâna sa şi‑n materie de nesiguranţă: „acum ca şi atunci, omul se teme de sine”. Iar când, se mai comunică, moartea, binele, răul nu mai există, în sensul lor tare, survine acceptabilul: „veţi avea măcar parte de o moarte îngăduitoare/care n‑are nimic de‑a face cu dispariţia”. O moarte care e nemoarte. O moarte aptă nu de regenerare, dar de generare pur şi simplu, biruitoare, pe o cale trecând prin absurd şi o rară bunătate crudă: „sapă în nonsens până la capăt, nu vei mai fi tu/cel ce ajunge, dar răul te va face bun şi nemilos./nu te opri. Numai moartea naşte puterea.” Un anume moment nocturn favorizează puritatea, transparenţa morţii: „în noaptea asta moartea va fi diafană”. Controlul şi stăpânirea sunt sigure, conlucrătoare: „am redus de‑acuma moartea la surdină”. Îndoiala în retragere nu întâlneşte moartea, iată lecţia pentru destinatarii discursului: „dar moartea e necunoscuta pentru cei/care merg înapoi ca şi voi”.

Cel care nu are nume „e singurul vinovat”. Şi el, pe cât se poate aproxima, „pare să iubească tot ce omul a iubit”. Semnalez că o secvenţă „mitico”‑ erotică similară („a primit lupul deasupra ei/cu spaimă şi împăcare”) există la Cristian Fulaş, în romanul său Ioşca.

O altă profeţie ameninţă: „timpurile sunt pe cale să se întâlnească”. Vestea (oarecum) bună e că timpul persistă, chiar dăinuie, iar supravieţuitorii sunt duşi mai departe: „cine rămâne vede doar cenuşa/şi se întoarce, ostenit şi bolnav, în viitor”.

Regulile simulacrului nu se retrag: „totuşi vă veţi mişca încă după legi omeneşti/ca să nu se bage de seamă”. Vocea dominantă a poemului dă seama moral, cu datorinţă, de străduinţa sa în ridicarea în scop de decădere: „am făcut tot ce poate face un om/pentru a se prăbuşi de cât mai sus”.

Există o singură cale, o singură alegere: „sunteţi posesorii alternativei şi asta e/una singură”.  Reaua prevestire instituie ineluctabilul: „nu veţi rezista la o naştere nouă”. Certitudinea rezistenţei este în fundamentala şi înfundătoarea ambiguitate: „adevărul şi neadevărul vor apărea din nou împreunate/ca la‑nceput”. Restul e doar o dramă a timpului care survine: „pe noi ne apasă numai viitorul”.

În muzeul lăuntric, poem în proză, din Podul, CR, 2000, o divinitate (supra)expresionistă e acreditată formal şi comunicaţional: „Dumnezeu e singura gură din care poate ţâşni acel strigăt în întregul lui”.

Poetul îşi repetă în şlagăre de concentrare (petrecere de pietoni, Paralela 45, 2003) neuitata cauzalitate fără urmă de spirit a rugăciunii: „din cauza cărnii te rogi”. Ca un savant (para)medic, e interesat anatomic de „organul care produce dispariţia”. Practicantul rugăciunii carnale chiar află cu convingere acest (evită să‑l numească astfel) organ: „de suflet moare omul, nu de trup”. E pe cale de dezerţiune în metafizic. Cu făţişe naivităţi: „dac‑ai învăţat să mori/e musai să mori”, însă „e puţin probabil să mori când mori”; fel de‑a spera‑n disperare.

De‑acum e lămurit, izbăvirea nu apare: „mă rugam în zadar”, nu există, să spunem mai adevărat că nu are, un destinatar: „Dumnezeu a dispărut demult”, adică i‑a dispărut (Confort îmbunătăţit, 2004).

Biruinţa a rămas în pre‑existenţă: „norocoase sunt ţările care nu există/şi popoarele care nu se vor naşte” (şi cei din urmă vor fi cei din urmă, în Unelte de dormit, CR, 2011). Bocetul pe ideea: mai bine nu te‑ai fi născut… Altfel se întâmplă cu ce există. Un ins sărac, dar cu aripi ascunse, face cancer la gât, pierzând „norocul/de‑a locui în două lumi deodată”.

Are un rost, se pare că estetic, credinţa, în spiritul poeziei, pe calea ei singulară, a lui Ioan Es. Pop: „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă/de sus nu le răspunde nimeni”.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 0 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button