Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Magda Ursache și „planeta Lenin”

Magda Ursache și „planeta Lenin”

Visul de aur al lui Marx şi Engels, întrupat istoric, parţial, de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, opera nemuritorului Vladimir Ilici Lenin, era sortit să devină „revoluţie mondială”, un pas decisiv realizându‑l Stalin prin expansiunea din al Doilea Război Mondial, când s‑a instalat temeinic până în inima Germaniei, biruinţă facilitată de alianţa cu Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill, dar care s‑a dovedit insuficientă pentru instalarea imperiului sovietic în întreaga Europă, cum s‑ar fi cuvenit, încât victoria din 1945 a fost resimţită ca una à la Pirus, cum demonstrează, în cartea sa celebră, Spărgătorul de gheaţă (1990), Viktor Suvorov. E şi pricina pentru care Stalin a lipsit de la parada închinată marii victorii, lipsă rămasă o enigmă pentru istorici. Dacă „revoluţia mondială”, în varianta Lenin‑Stalin, ar fi reuşit, Terra ar fi devenit Planeta Lenin. Protocronismul măreţei numiri şi l‑a arogat un poet român, Victor Tulbure, care (aflu din cartea recentă a Magdei Ursache, Ridică‑te, Gyr, ridică‑te, Crainic!, Bucureşti, Editura Eikon, 2020, p. 31) a profetizat: „Planeta pe care s‑a născut Lenin se va numi Lenin”.

Puşche pe limbă! Şi cu tainiţele limbii nu te joci. Însă visul revoluţiei mondiale a fost preluat, din exil, de către Lev Troţki, trecând, sub obrăzar cultural, la Georg Lukács şi Antonio Gramsci, care şi ei, plecând la ceruri, au lăsat moştenirea ilustrei Şcoli de la Frankfurt, aceasta ducând‑o la desăvârşire ideologică: ceea ce astăzi s‑a instalat temeinic în lume, numindu‑se corectitudine politică, cu veleităţi globaliste. O primă înfăptuire/oglindă planetară, fără contribuţia unui război nuclear, se vădeşte a fi un virus fie creat strategic în laboratoarele savanţilor din China în cooperare cu cei americani, ni se spune, fie o armă pedepsitoare a mamei Natura, cea agresată până la sufocare de marşul irezistibil al setei de „progres” a stăpânilor lumii materiale. În atari condiţii, e greu de ghicit cum se va mai numi Planeta Lenin, căci, după câte se zvoneşte, George Soros ar fi cel mai îndreptăţit candidat să preia moştenirea, după ce a venit cu noua biblie numită Opening the Soviet System (London, Weidenfeld and Nicolson, 1990), tradusă imediat la Humanitas‑ul brucanian, în 1991, sub titlul Pentru o transformare a sistemului sovietic. Aşadar, durabilă legătură cu Planeta Lenin.

Titlul cărţii Magdei Ursache („dăruit”, cum precizează ea, de „Bătrânul” Petru Ursache, p. 151) este o răvăşitoare invocaţie retorică şi se referă la consecinţele reeducării din puşcăriile de după „experimentul Piteşti”, când regimul comunist, la presiunile democraţiilor occidentale, îngrozit el însuşi de ceea ce experimentase, a încercat un simulacru de proces împotriva torţionarilor, pentru ca după eliberările din închisori finalizate în 1964 să‑i determine, cu promisiuni „generoase”, pe supravieţuitori, să se dezică de anticomunism şi să publice în revista „Glasul patriei”, destinată „îmblânzirii” sau „înfierării” celor din exil ca „trădători” ai patriei. Lui Nichifor Crainic, bunăoară, i se promisese reeditarea operei, minciună crasă pe care împricinatul înclinase s‑o creadă. Sub masca revenirii la o societate normală, regimul n‑a făcut decât să dubleze loviturile destinate opozanţilor, compromiţându‑i şi‑n ochii exilului, disidenţii autocronici (cum i‑au numit Şerban Cristovici şi Paul Goma) găsind argumente „inexpugnabile” pentru scoaterea din memoria colectivă a „naţionaliştilor”. Magda Ursache îl citează pe subtilul gânditor H.‑R. Patapievici: „Abia când privim spaţiul mioritic ca antecameră (sic!, n.n., Th.C.) a fenomenului Piteşti, gravitatea specificului naţional este cu adevărat pusă” (Cerul văzut sub lentilă, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p. 23). Aşadar, specificul naţional e marele vinovat pentru ce s‑a petrecut la Piteşti şi aiurea!

„Da, – comentează Magda Ursache – Gyr s‑a dezis de lupta anticomunistă, dar a fost condamnat la moarte pentru poezia socială Ridică‑te, Gheorghe, ridică‑te, Ioane, scrisă în închisoare. Crainic i‑a atacat ca trădători, renegaţi, duşmani pe cei care au reuşit să se refugieze în Vest, dar în contextul în care s‑au întâmplat cedările n‑ar trebui rememorat de istoricii literari care se ocupă de acest subiect? La vremea aceea, erau oameni «putrezi» şi oameni «înaintaţi», ca Dan Deşliu, Beniuc, Alexandru şi Sorin Toma, Banuş, Nina Cassian… Cât despre Victor Tulbure, cât pe ce să schimbe numele planetei: «Planeta pe care s‑a născut Lenin se va numi Lenin». Ştiu, e greu să citeşti texte proletcultiste: e ca şi cum ai face baie într‑o apă murdară, dar nu toţi trebuie băgaţi de‑a valma în mocirlă. Gyr şi Crainic au fost condamnaţi la MSV (muncă silnică pe viaţă). Trebuia să supravieţuiască şi ei cumva, aveau familii. Alexandrina Sidorovici, acuzatoarea publică în procesul lui Radu Gyr din 1945, devenită decan al facultăţii de Geologie Petrolieră din Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, a exmatriculat‑o pe fiica lui Gyr, în ’52. Era în anul al treilea, studentă de excepţie, cu bursă de studii. S‑a pomenit episodul? În schimb, a fost slăvit soţul, scânteistul Silviu Brucan, domnul politolog fost tovarăş politolog” (p. 31‑32). Cel care ne‑a pricopsit sorosian cu „reformarea sistemului sovietic”, dându‑ne magistrale lecţii de „democratură” în dialogurile purtate cu Lucian Mândruţă, „liberalul” de viţă nouă, care şi azi acoperă ecranul televizoarelor („luminătorul teleprofesionist”, p. 143), cu o mare sete de propăşire a populaţiei carpato‑danubiano‑pontice, reeducată copios cum să atingă pragul ideal de „de‑şcolarizare” (Mircea Platon) şi de sinucidere etnică. Războiul mediatic intraetnic se duce, sub stindardul neomarxist al „corectitudinii politice”, un grotesc „amestec de Lenin, Troţki, Soros”, cum l‑a descris Vladimir Bucovski, iar în traducerea Magdei Ursache, „După comunism cu forţa, globalism cu forţa” (p. 134), având acelaşi scop cominternist – dispariţia statului naţional, ideal măreţ al unei elite minoritare, cea a „boierilor minţii”. Măreţia noii ideologii a fost formulată de Horia‑Roman Patapievici, în Omul recent, din care Magda Ursache citează: „Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate. Majoritatea vizată de modificarea de comportament social cerută de corectitudinea politică este înapoiată deoarece foloseşte clişee de comportament nu îndeajuns de progresiste. Aceste clişee de comportament trebuie modificate. Cum? Declarând că sunt reacţionare, ofensatoare, împotriva drepturilor omului etc. De unde ştim că sunt aşa cu adevărat? O ştim pentru că există o minoritate luminată care ne‑o spune”[1].

Cartea Magdei Ursache, departajată în şase capitole (Recurs la tricolor, Comunism după comunism, O reverenţă, „România citeşte!”, Jogging prin mass‑media, Epistoteca), este una „reacţionară” (după iluminatul Patapievici), dar, mai cu seamă, în sensul eminescian al cuvântului, jurnalistul de la „Timpul” fiind cel dintâi în cultura noastră, dacă nu şi în cea europeană, care considera eticheta de „reacţionar” pusă de adversarii săi ca pe o supremă laudă: „Maniera noastră de‑a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într‑un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (s. n.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n‑o admitem decât în înţelesul pe care i‑l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său”[2].

Iată cum „progresul cu orice preţ” (Caţavencu), asumat nu doar de bravul erou al lui Caragiale, ci şi de H.‑R. Patapievici, ca fruntaş al minorităţii „iluminate”, începe să sune cam anapoda, încât, urmându‑l pe Eminescu, fără să ştie, un intelectual „înapoiat” ca Virgil Nemoianu, scria într‑o carte în care ia partea „reacţionarilor”: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împiedecată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia (s.n.) unor gesturi creatoare”[3]. Sună cam prea eminescian, precum în cărţile semnate de Antoine Compagnon[4], ca să‑l amintesc doar pe acesta. „Progresul cu orice preţ” a împins totdeauna omenirea către prăpastie, către încălcarea drepturilor omului şi ale naţiunilor, toate creaţii ale creştinismului, iar nu ale minoritarilor postmoderni „iluminaţi”.

Cum conform „decretului de comportare” corect politic, toate minorităţile (etnice, sexuale, religioase etc.) sunt elitare. Acolo unde au nefericirea să trăiască în sânul majorităţilor „înapoiate” ele au datoria civilizatoare să li se substituie, în numele progresului. La o primă evaluare, în comunism, majoritatea proletară s‑a substituit minorităţii burgheze, încât revoluţia a însemnat victoria bolşevicilor asupra menşevicilor, adică a proletariatului roşu majoritar împotriva minorităţii albe. Istoricii au dovedit că procesul a fost invers: bolşevicii, de fapt, au fost o minoritate care a uzurpat organicismul naţiunii. În România, 1000 de comunişti (majoritatea… minoritari!) s‑au substituit naţiunii, instaurând dictatura fals numită a proletariatului. Niculae Gheran, într‑un interviu acordat Rodicăi Lăzărescu, inclus în volumul Ex‑temporale (2018), observa că, de la 23 august 1944 şi până în clipa de faţă, noi, românii trăim într‑o ţară de înlocuitori. „Elitele” prefabricate înlocuiesc valorile naţiunii mereu considerate „reacţionare” şi, deci, înapoiate. Este şi tema incendiară a cărţii (de fapt, a tuturor cărţilor) Magdei Ursache. Atât „elitele” proletcultiste, cât şi cele „anticomuniste” de după 1989 n‑au altă năzuinţă decât lichidarea energiilor naţiunii şi a statului naţional, devenit ţintă atât a „obsedantului deceniu”, cât şi a „societăţii deschise” sorosiene. Nu întâmplător unul dintre capitole se intitulează Comunism după comunism, chiar în sensul doctrinei andropoviene a evoluţiei partidului comunist, doctrină pancronică cu a lui Valter Roman şi pe care o transpune/radiografiază epic, într‑un ciclu de şase romane, Eugen Uricaru. Războiul declarat şi nedeclarat cu istoria românilor (Mica şi marea lecţie de istorie, restituirile documentare ale lui Ioan Adam, Conştiinţa memoriei, Oamenii naţiunii, Un infern numit Aiud, Gherla, Sighet), răfuiala cu valorile culturii naţionale (Nevoia de repere absolute, Dreptate critică pentru „valoare românească”), cu oamenii de rând şi cu specialiştii din varii domenii siliţi la crearea celei mai numeroase diaspore a unei ţări europene, din pricina oprimării economice (Să ne mutăm în altă ţară?), războiul cu Biserica Ortodoxă Română, cu Catedrala Mântuirii Neamului, cu clasicii literaturii române (Despre de‑clasarea clasicilor şi nu numai), cu identitatea naţională (De‑românizări şi des‑fiinţări), cu învăţământul românesc, teribilă de‑şcolarizare a României, cum a numit‑o Mircea Platon, toate, cu altele împreună, sunt scrutate vijelios de verva polemică a doamnei Magda Ursache.

Un capitol aparte dedică Magda Ursache unuia dintre puţinii mari scriitori contemporani care nu şi‑au trădat menirea de veghetori ai spiritului naţional împotriva fumurilor globaliste ale „iluminaţilor”. Este vorba de capitolul III, O reverenţă, făcută lui Nicolae Breban, cel supus „revizionismului critic” postdecembrist împreună cu alţi scriitori care nu şi‑au trădat menirea de voce românească, atât prin scrieri, cât şi prin transformarea revistei „Contemporanul. Ideea europeană”, alături de basarabeanca Aura Christi, în cea mai importantă revistă naţională şi europeană, deopotrivă, de după 1989 (Vezi subcapitolul România citeşte „Contemporanul. Ideea europeană”). Iar de Nicolae Breban se tem tocmai „revizioniştii iluminaţi”, care aruncă cu pietre în Eminescu, în Iorga, în G. Călinescu, în Mircea Eliade, în miturile naţionale ş.a.m.d. „În urmă cu ceva vreme, – ne aminteşte Magda Ursache – am pus într‑un foileton întrebarea: Cui i‑e frică de N. Breban? Răspund din nou: multora. Vechilor proletcultişti, dar şi adaptaţilor la tânăra gardă roşie şi la noua gardă globalizantă, care i‑ar scoate iarăşi din cărţi pe oamenii naţiunii. Breban îi deranjează pe românofobi, dar şi pe demagogii etnocentrişti; pe adepţii PC, ai politicii corecte, dar şi pe anticomuniştii de faţadă.

Le‑a fost frică de disidenţa sa şi au negat‑o. Le‑a fost frică de rezistenţa sa prin/ pentru cultură şi au negat‑o./ Lucidul Breban n‑a crezut în darul revoluţiei, în basme sociale capitaliste, de aceea a refuzat să privatizeze «Contemporanul»; «Scânteia» lui Brucan s‑a transformat în «Adevărul» lui Darie Novăceanu, Dumitru Tinu, CTP etc. Cu stofă de lider, cu calităţile necesare, lipsind politicienilor noştri, gramaţi ori agramaţi, Breban a refuzat să intre în politică. Influenţă? Putere? Nu le‑a vrut. Şi crede că revoluţie a fost; s‑a dovedit, prin sânge şi moarte, că nu suntem un popor de laşi, iar istoria românilor e mereu nesătulă de sânge şi de moarte” (p. 194).

Cartea Magdei Ursache se încheie cu subcapitolul Nevoia de sacru, nevoia de patrie, titlu lipsit de patetism, care grăieşte de la sine. În fine, autoarea a adăugat o dreaptă postfaţă a lui Mircea Dinutz, Lumea cărţarilor contimporani între lumini şi umbre, în care regretatul redactor de la revista focşăneană „Pro Saeculum” atrage atenţia că opera scriitoarei nu‑i a unui polemist de dragul polemicii, pus pe harţă, ca să atragă atenţia. Acela care se‑mpiedică în arta polemicii sau în ideologie (cum s‑a încercat a se face şi cu publicistica lui Eminescu) „nu înţelege ori nu vrea să înţeleagă temeiurile şi motivaţiile reale ale operei sale: de la Universitatea care ucide (1995) la Bursa de iluzii (2005), de la Bolile spiritului critic (2006) la Vieţile cărţarilor contimporani… (2012)” (p. 361‑362). La acestea, se pot adăuga şi celelalte romane şi cărţi de publicistică, până la volumul de faţă. Închei, la rându‑mi, subscriind la evaluarea echilibrată a lui Mircea Dinutz: „Cei care o contestă brutal, indiferent pe ce cale şi, mai grav, fără argumente, se prefac a nu observa că (aproape) toate judecăţile sale, oricât de aspre, au o solidă acoperire în date şi cifre, în fapte, documente şi amintiri; se mai prefac a nu vedea că întreaga sa capacitate empatică, eforturile şi sacrificiile, ironia sarcastică, acuza grea şi agresivitatea, mereu dirijate asupra aceloraşi ţinte, sunt echilibrate de insistenţa cu care îmbracă în lumini calde modelele reale (marginalizate şi/sau maculate prin mijloacele cele mai abjecte) din lumea scriitorilor de ieri şi de azi, mai mereu singuri, împinşi spre marginea socială, umiliţi, sacrificaţi, nu numai de organele de represiune ale regimului comunist ori de iresponsabilitatea guvernelor postsocialiste, dar şi de o gravă şi (aparent) nevindecabilă înstrăinare/desolidarizare tocmai a celor care ar trebui – în orice împrejurare – să‑şi apere cu demnitate statul nobil de cărţari, împătimiţi ai scris‑cititului” (p. 362).

Care cărţari sunt ultima stavilă în calea înfăptuirii Planetei Lenin, indiferent ce nume ar mai purta aceasta.

Note:
[1] H.‑R. Patapievici, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 306.
[2] M. Eminescu, Timpul, 17 august 1879.
[3] Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. rom. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 210.
[4] Antoine Compagnon, Les Cinq Paradoxes de la modernité, Seuil, 1990, Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest