În Cuvânt lămuritoriu la a doua ediţie a „risipirilor epistolare” cioraniene (prima apărută la Bucureşti în 2019, a doua, la Editura Inspirescu, Bucureşti, 2022), Ionel Necula mărturiseşte ceea ce cunoscătorii operei sale ştiau de mult: „Am fost şi am rămas un cioranian nevindecabil, nu pentru că aşa m‑a influenţat lectura scrierilor lui, ci pentru că aşa m‑am născut – cu un anumit disconfort faţă de viaţă, faţă de lume şi faţă de nebuniile ei”. Trimiţându‑mi această nouă ediţie, eminentul tecucean mi‑a sugerat că l‑ar încânta o prefaţă semnată de mine, riscând să mă îndemne ca eu să nu respect cutuma cioraniană privitoare la prefeţe exprimată în scrisoarea către Leonard Schwartz din 1 august 1987, prin care acesta îi solicita o prefaţă. Cu toată preţuirea pentru tânărul foarte înzestrat intelectualiceşte, Cioran i‑a răspuns: „Mulţumesc pentru textul dumitale. E interesant, din punct de vedere intelectual. Dar ce idee ciudată să‑mi ceri o prefaţă! Practic nu scriu niciodată aşa ceva. Ultima dată când mi s‑a cerut una a fost pentru Ceronetti[1]. Am refuzat fiindcă nu‑i vedeam sensul”.
Cum criticii suferă de păcatul prefeţelor, am convenit repede să nu‑l urmez pe Cioran şi să scriu prefaţa, cu atât mai mult cu cât îl preţuiesc pe extraordinarul/suferindul gânditor descins de pe culmile disperării pentru eminescianismul său inconfundabil, incompatibil cu moda pseudocioraniană care a bântuit după 1989.
Ionel Necula avertizează că mănunchiul de scrisori publicate nu sunt preluări din ediţia masivă a lui Dan C. Mihăilescu (1995), nici cele 19 către George Bălan (1996) de la Cartea Românească, nici cele către filosofului austriac Wolfgang Kraus descoperite de George Guţu la Biblioteca Naţională Austriacă din Viena, nici cele către profesoara din München, Friedgard Thoma, traduse de către poeta Nora Iuga (Pentru nimic în lume), nici cele cinci scrisori către eseista spaniolă Maria Zambrano. Scrisorile depistate de Ionel Necula, ne asigură editorul, nu schimbă, în ansamblu, imaginea postumă a singularităţii canonice cioraniene, deşi aduc detalii şi imagini inedite. Ele sunt însă importante şi investigaţiile lui Ionel Necula sunt revelatoare pentru această personalitate care a ridicat modul de filosofare kynică (nu cinică!)[2] la dimensiuni universale. Editorul are bucuria de a restitui opiniei publice scrisori ale lui Cioran către 24 de personalităţi (de la Petre Ţuţea la Rez Pal), având grijă, în comentarii, să indice sursa reperării, împrejurarea redactării şi alte amănunte trebuitoare de ordin istoric şi conjunctural.
Iată‑l dezlănţuit stilistic şi ideatic, către Petre Ţuţea, în 1938, vorbind în paradoxuri chiasmatice: „Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n‑am ce învăţa de la francezi. Spiritul începe unde sfârşeşte neliniştea lor. Cine admiră Franţa fără o nuanţă de dispreţ este un naiv ridicol”. În acelaşi timp, „Franţa este pseudonimul inteligenţii”, căci imbecili „sunt destui, dar nici un prost”, căci prostia „cade sub penalitate”. Şi mai departe: „O servitoare îl are pe La Rochefoucauld în sânge şi un băcan dacă‑ţi descoperă vreo iluzie, te dispreţuieşte. Spengler a scris cartea lui pentru Franţa şi te roagă să‑ţi închipui cu ce voluptate savurez amurgul unei mari culturi, degradarea vitalităţii unui popor, panica lucidă a unei societăţi. O ţară fără tineri, fără ambiţii şi fără prejudecăţi. De n‑ar exista primejdia din afară, orice cetăţean francez ar declara public că Franţa nu mai are nimic de făcut”.
Poate face imediat comparaţie cu iluziile instinctive legionare din România, fără limbaj diplomatic. În vreme ce Franţa tinde spre nimic, „România un nimic ce tinde… Dar vai! am uitat că Piţulac
(Carol al II‑lea) îi dă un curs funebru şi ridicul” (febr. 1938, Paris, sursa „Certitudinea”, 26 noiembrie – 11 dec, 2018, din dosarele CNSAS). Definirile paradoxale în chiasm vor reapărea, între altele, în cartea postumă La France (Editura L’Herne, 2009).
Persiflant, cu subţirime ambiguă, se adresează lui N. Tertulian (6 aprilie 1981) cu „Dragă prietene”, amintindu‑i că a scris despre „extravaganţele mele de odinioară” în „Viaţa Românească”, fenomen cam indezirabil în Germania, dar nu şi în Franţa, unde asemenea detalii ţin de pură istorie literară: „Or, în mediile universitare nu sunt luat în serios. Situaţia ar putea să se schimbe, dar nu e sigur. Să aşteptăm…” Apoi, adaugă „cordial”: „După cum vedeţi, astăzi sunt în dispoziţie optimistă”. În comentariul la epistolă, Ionel Necula respinge totuşi prejudecata că Tertulian, cel plecat în exil, ar fi fost un detractor al lui Cioran (precum un Lucien Goldman), ştiut fiind că filosoful din Răşinari se ferea de mediile româneşti ostile din exil, dar nu şi de Tertulian (care încă mai preda la Universitatea din Bucureşti, pe atunci), cu care a corespondat, apreciindu‑l pentru că nu a pedalat pe trecutul său politic, ci pe o interpretare filosofică a scrierilor sale: „Aţi făcut bine că aţi insistat asupra aspectului filosofic al exceselor mele, deoarece aspectul politic ar fi fost penibil şi, la drept vorbind, neinteresant” (Paris, 3 iulie 1981).
La 21 aprilie 1933, îi scrie lui Petru Comarnescu că, în vreme ce el, Cioran, este cel mai „decăzut” din generaţie, se bucură că prietenul său e un om care se realizează integral, dând sens existenţei, pe când el scrie Pe culmile disperării, carte „de un radicalism feroce cu cea mai bestială vervă pesimistă”. (Ambiguitate paradoxistă?) De la Berlin, în decembrie 1933, rescrie ceva din Rugăciunea unui Dac, dar ca un fel de program destinal individual: „Cred cu frenezie şi cu fanatism în virtuţile neliniştii şi ale suferinţei şi cred cu atât mai mult cu cât acestea, dacă m‑au deznădăjduit şi m‑au otrăvit, nu mi‑au creat mai puţin o conştiinţă a destinului meu, o exaltare ciudată pentru misiunea mea. În culmea celor mai teribile desnădejdi, mă apucă bucuria de a avea un destin, de a trăi o viaţă cu morţi şi transfigurări succesive, de a face din fiecare clipă o răspântie”. Ştie că unii îl vor considera „hitlerist” (fiind, acum, în Germania, cu o bursă), în realitate a ajuns pe culmile disperării din pricina placidităţii românilor: „Ar trebui arestaţi toţi românii şi bătuţi la sânge: numai aşa un popor superficial ar putea face istorie. Este teribil să fii român: nu câştigi încrederea efectivă a nici unei femei, iar oamenii serioşi zâmbesc, când te văd deştept, te cred escroc. Dar cu ce am greşit eu de trebuie să spăl ruşinea unui popor ce n‑are istorie?”
În iunie 1934, primind de la Petru Comarnescu volumul Nu al lui Eugen Ionescu, te‑ai fi aşteptat să conjuge negaţionismul ionescian cu propriul „nihilism”. Dar reacţia este iarăşi cioraniană, în imprevizibilitatea ei teribilă: „Trebuie să‑ţi mărturisesc că în viaţa mea n‑am simţit un dezgust mai mare la lectura unei cărţi. O scârbă nesfârşită m‑a apucat în faţa acestei nulităţi intelectuale şi morale. Este atât de puţină tragedie în miezul acestui om, încât nu pot să am pentru el nici milă şi nici măcar dispreţ. Tu scriai în Vremea despre un aşa‑zis mit ionescian. Eu n‑am aflat de el; dar dacă este cazul, atunci cu adevărat nu mai e nimic de sperat de la cultura românească. De ce nu ţi‑aş spune‑o? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m‑am prăbuşit într‑un closet de ţară. Declar rupte orice legături personale cu acest om. – Dacă aş fi convins că la lectura cărţii mele, cineva ar simţi o senzaţie analogă aş retrage‑o imediat. Există şi în mine destulă mizerie; dar m‑a salvat totdeauna regretul de a nu putea iubi viaţa, care exprimă în formă negativă atâtea posibilităţi de refaceri viitoare”.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Guido Ceronetti (1927‑2018), poet, filosof, romancier, traducător, jurnalist şi dramaturg italian.
[2] Cf. Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, I‑II, trad. din germană, de Tinu Pîrvulescu, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
Theodor Codreanu
