Cu o populaţie care, demografic, depăşeşte orice neam din Europa, turcii au – ca şi ruşii, vecinii lor duşmani şi prieteni – un trecut imperial care a ilustrat cu asupră de măsură ceea ce numim Islamul occidental, alcătuit din Islamul hispanic şi Islamul balcano‑anatolian, acesta din urmă fiind un ingredient esenţial al istoriei est‑europene, mai ales odată cu veacul al XIII‑lea, când turcii otomani ai sultanului Osman iau locul turcilor selgiucizi în Asia Mică, la Brusa şi Iznik (vechea Niceea).
Punând piciorul în Europa, la Galipoli (martie 1354) sub Orhan, cucerind metropole bizantine, precum Adrianopol – devenit Edirne – în 1360 şi Salonicul în 1387, sub Murad I, turcii otomani vor cunoaşte vijelioasa ofensivă, dar şi teribila criză dinastică din vremea lui Baiazid I – învinsul de la Rovine al Basarabului Mircea I – anunţând momentul lui Mahomed al II‑lea Cuceritorul, când Constantinopolul bizantin devenea Stambulul otoman (mai 1453), iar Sublima Poartă (Bab – i‑Ali), centrul unei veritabile pax othomanica ferite de sincope graţie, între altele, unei cutume moştenite din Asia, precum legea fratricidului. Întinzându‑se pe un spaţiu vast, între Mangopul Crimeii şi italianul Otranto – dar suferind şi înfrângeri precum cea din 1475 de la Vaslui –, împărăţia otomană avea să transforme Marea Neagră, la 1484, în lac turcesc prin supunerea Chiliei şi a Cetăţii Albe sub Baiazid al II‑lea, va anexa Egiptul sub Selim al 
II‑lea, cel care va fi proclamat conducător spiritual al Islamului, calif în 1516, pregătindu‑se momentul de zenit al lui Soliman Magnificul (1520‑1566), cel care, într‑o inscripţie pusă la Tighina, după înfrângerea lui Petru Rareş (1538), amintea că este „şah la Bagdad, Cezar în Bizanţ, rege în Ungaria” (aluzie la desfiinţarea monarhiei de la Buda, înlocuită cu un paşalâc!), după ce intrase definitiv în politica europeană prin tratatul din 1536 cu Franţa, pacea Crinului cu Semiluna. Aici este locul unei obligatorii paranteze. Potrivit dreptului islamic de rit hanefit, toate teritoriile cucerite de Imperiul Otoman alcătuiau ceea ce se numea Casa Islamului (dar al Islam), în timp ce spaţiile geografice ale potrivnicilor formau Casa Războiului (dar al harb). Între ele exista o Casă a Păcii sau a Pactului, cea a statelor tributare care încheiaseră cu Poarta tratate, convenţii sau capitulaţii, cum erau la nord de Dunăre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, iar în Balcani Raguza (Dubrovnik), păstrătoare de autonomie statală pe care Bizanţul, Bulgaria, Serbia, Albania şi Ungaria le pierduseră pe rând în secolele XIV, XV şi XVI. Treptat uriaşa construcţie statală a Turciei otomane a început să‑şi arate carenţele. Decăderea 
despre care avea să scrie Dimitrie Cantemir a început după victoria navală creştină de la Lepanto (1571), după eşecul asediului vienez (1683), după largile cedări teritoriale, prin pacea de la Karlowitz (1699) şi prin întreaga problemă orientală deschisă prin contenciosul cu Imperiul Rus, după 1774. Lenta occidentalizare culturală din timpul lui Ahmed al III‑lea – ucigătorul Brâncoveanului – cu al său stil al lalelei şi din vremea lui Selim al III‑lea a lăsat locul unei relaxări politice care a dus la independenţele balcanice moderne (Serbia – 1815, Grecia – 1822, Bulgaria – 1878, Albania – 1912) şi la revolta Junilor turci din 1908, pregătind acţiunile reformatoare profunde ale liderului care a fost Mustafa Kemal Atatűrk şi apariţia (octombrie 1923) a Republicii Turcia cu capitala la Ankara şi centrul de greutate în Anatolia, cu un laicism autoritar sprijinit pe armată.
Deceniile care au urmat, cu căutarea unei identităţi turco‑musulmane, cu un neo‑otomanism plin de nostalgii imperiale ce intră în conflict cu o eventuală aderare la Uniunea Europeană, fac din Turcia un capitol fierbinte al istoriei contemporane a continentului nostru.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
