Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Trianon, 4 iunie 1920‑2020

Trianon, 4 iunie 1920‑2020

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s‑a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace. Dacă s‑au hotărât la aceasta, cauza este că s‑au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Voinţa popoarelor s‑a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când Dubla Monarhie s‑a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s‑au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s‑au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan”.
Alexandre Millerand, Preşedintele Franţei

Drumul parcurs de neamul românesc de la 1 Decembrie 1918 la 4 iunie 1920 – interval istoric decisiv în devenirea modernă a Statului său independent, unitar şi suveran – se constituie într‑un exemplar parcurs în care voinţa politică, depăşind numeroase egoisme şi scăderi morale, în circumstanţe externe complicate, a reuşit să îmbine cu succes acţiunea diplomatică consecventă şi perseverentă cu efortul disciplinat şi curajos al armatei sale, caracterizat de contemporani drept o contribuţie valoroasă la stabilitatea şi pacea pe continentul european, care a împiedicat hotărâtor propagarea bolşevismului în Europa Centrală.

Vineri 4 iunie 1920, în eleganta galerie „Cotelle” care leagă palatul Marele Trianon de Trianon‑sous‑Bois (aripa dreaptă) de la Versailles, într‑o atmosferă solemnă, dar sobră, începând cu ora 16.30, s‑a desfăşurat ceremonia semnării celui de‑al patrulea Tratat de Pace de către Puterile Aliate şi Asociate, de data aceasta cu Ungaria, unul din statele succesorale ale fostului Imperiu Habsburgic. Completând Tratatul de la Saint‑Germain‑en‑Laye cu Austria (semnat de România la 10 decembrie 1919), noul document a sancţionat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei bicefale. Aplicându‑se principiul autodeterminării naţionale – „una din cele mai mari forţe spirituale ale istoriei moderne”, cum îl definea distinsul jurist român George Sofronie –, la Trianon s‑a autentificat acest înalt concept de conştiinţă a omenirii, fiind înscris ca o normă de bază în dreptul ginţilor şi morala internaţională.

Tratatul, fructul unor eforturi considerabile de aproape un an şi jumătate, s‑a conformat riguros datelor naţional‑demografice, istorice, culturale şi social‑economice, ca şi criteriilor de securitate colectivă. Din partea română şi‑au înscris numele pe textul său Dr. Ioan C. Cantacuzino (ministru de stat) şi Nicolae Titulescu (fost ministru de Finanţe, de la 20 aprilie 1920, Prim‑delegat la Conferinţa de Pace), iar din partea ungară de Ágost (Gaston) de Benárd (ministrul Muncii şi Sănătăţii Publice) şi Alfréd Drasche‑Lázár de Thorda (ministru plenipotenţiar); alături de ei, reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei (desemnate drept Principalele Puteri Aliate şi Asociate), precum şi celelalte Puteri Aliate şi Asociate: Belgia, Ceho‑Slovacia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven, Cehoslovaciei (în total, 22 state). Tratatul a fost ratificat de Corpurile Legiuitoare ale României la 17 august (Senatul) şi, respectiv, 20 august 1920 (Camera Deputaţilor), fiind sancţionat la 30 august 1920 de către Regele Ferdinand I. La 14 noiembrie el a fost acceptat şi de Adunarea Naţională a Ungariei şi a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce, în prealabil, fusese consacrat şi de celelalte Puteri semnatare.

Referindu‑se la semnificaţia acestui major document internaţional, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 4 aprilie 1934 Nicolae Titulescu avea să sublinieze: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi de suferinţe comune au săpat‑o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.

În cele ce urmează vom sintetiza principalele momente şi aspecte ale acestei bătălii pentru recunoaşterea Unirii politice realizată la 1 Decembrie 1918.

„Noua diplomaţie” ce consacra principiul autodeterminării naţionale ca ax central al viitoarei reglementări mondiale, al cărei campion se dovedeau a fi Statele Unite, interesele diferite şi contradictorii, disputele, încă în surdină, pentru sfere de influenţă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, ca şi evoluţia explozivă a situaţiei în fostul Imperiu Rus, introduseseră deja şi puteau introduce în continuare în ecuaţia tratativelor de pace elemente de ordin politic, economic şi militar, chiar necunoscute, care, în orice caz, nu trebuiau să fie neglijate sau minimalizate de statele interesate, cum era şi România.

În faţa atâtor incertitudini, care parcă anunţau „calvarul păcii” din 1919‑1920, guvernul român a căutat să adopte o atitudine pragmatică, realistă şi tenace în concordanţă cu obiectivul naţional urmărit. Această atitudine plină de demnitate merită să fie mereu relevată, chiar dacă – în opinia unora dintre contemporani sau, mai apoi, în aprecierile unor analişti ai evenimentelor – ea a fost considerată ca exagerată. Şi subliniem aceste merite nu numai ca urmare a rezultatelor confirmate prin tratatele de pace din 1919‑1920, dar mai ales ca un model a ceea ce trebuie să însemne o conducere politică cu adevărat responsabilă pentru destinele unei ţări, indiferent de presiunile externe. Voinţa de a obţine recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României asupra provinciilor istorice româneşti în temeiul principiului naţionalităţilor, prin aplicarea corectă şi integrală de către Aliaţi a angajamentelor asumate în 1916, aşa cum a subliniat cu îndreptăţire, în 1939, marele istoric Gheorghe I. Brătianu, nu a fost o simplă ambiţie de moment a principalului conducător politic al războiului de eliberare şi unitate naţională, ci „expresia vie, dinamică a aspiraţiilor seculare […] realizate în limitele lor de astăzi prin propriile noastre forţe şi prin sacrificiile noastre, în mare măsură «prin noi înşine»”. Unitatea naţională era, de fapt, realizată în 1918 prin respectarea principiului etnic, într‑un spaţiu geografic bine determinat, în cadrul căruia urmau să se asigure condiţiile de securitate şi dezvoltare economico‑socială necesare existenţei naţiunii române, în ansamblul acesteia. „A vorbi, deci, de un imperialism român prin raportare la aceste provincii, aşa cum fac adversarii noştri – avea să se afirme într‑un Aide‑mémoire înaintat Marilor Puteri în martie 1919 – înseamnă o dovadă de rea credinţă sau de ignoranţă”.

În aceste împrejurări complexe, incapacitatea sau reaua‑voinţă a guvernanţilor de la Budapesta de a accepta realitatea istorică, hotărârea de unire de la Alba Iulia, respingând încercarea părţii române de dialog pentru a se da o rezolvare paşnică problemelor bilaterale – în primul rând, celor privind delimitarea frontierei –, în speranţa influenţării deciziei Conferinţei de Pace, aveau să creeze o stare conflictuală tot mai deschisă între România şi Ungaria. Grevate de o moştenire istorică dificilă, datorată contradicţiilor şi tensiunilor acumulate secole de‑a rândul în urma agresiunii şi dominaţiei maghiare asupra unor întinse teritorii româneşti, exacerbate în ultimele decenii prin politica de deznaţionalizare forţată a românilor din Transilvania, ca şi de poziţiile divergente din anii Primului Război Mondial, aceste relaţii aveau să conducă în cele din urmă la un dureros, dar inevitabil război în 1919.

Premierul Brătianu a hotărât să se prezinte el însuşi la Paris pentru a apăra cauza României Mari, care, în orice caz, nu era un cadou din partea Aliaţilor; în acest răstimp complex, aplicarea Hotărârii de unire şi consolidarea acesteia aveau să se realizeze pas cu pas şi prin acţiunea eliberatoare a armatei române. În momentul sosirii delegaţiei române în capitala Franţei, la jumătatea lunii ianuarie 1919, România s‑a înfăţişat înaintea areopagului internaţional ca un stat naţional unitar de fapt şi de drept. Statutul teritorial al Transilvaniei şi al regiunilor locuite de români la vest de Munţii Apuseni, care urma să fie apărat pentru a i se da o consacrare internaţională definitivă, avea la bază următoarele documente: Tratatul de Alianţă franco‑anglo‑ruso‑italo‑român din 4/17 august 1916 de la Bucureşti; Declaraţia Guvernului Statelor Unite din 5 noiembrie 1918; Hotărârea Consiliului Naţional Român Central (CNRC) din 10 noiembrie 1918 comunicată guvernelor român, ungar şi aliate; Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918; Hotărârea Adunării Naţionale săseşti de la Mediaş din 8 ianuarie 1919.

Dar, la 18 ianuarie 1919, când s‑au deschis în mod solemn lucrările Conferinţei de Pace, destinată să statueze noua arhitectură a relaţiilor între statele lumii, frontierele României nu erau nici definitivate şi nici recunoscute prin acte oficiale cu validitate juridică internaţională. O parte a teritoriului naţional se afla încă sub diferite ocupaţii străine, iar agresiuni ale puterilor inamice – Ungaria şi Rusia Sovietică – se pregăteau atât la Nord‑Vest, cât şi la Nord‑Est.

În cea de‑a doua expunere pe care avea să o facă, la 1 februarie 1919, înaintea „Consiliului celor Zece”, Primul delegat al ţării, precizând frontierele revendicate şi adăugând că alte sute de mii de conaţionali trăiau dincolo de acestea, avea să sublinieze: „Aceste cereri nu ar putea fi considerate ca inovaţii […] România nu reclamă intrarea în unitatea românească a tuturor acestor popu-
laţii de dincolo de Dunăre, de Nistru sau de Tisa, nici chiar a acelora de care ea nu este despărţită decât prin lărgimea unui curs de apă. România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceeaşi moderaţie şi de a face aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei”. În concepţia Premierului român, Tratatul din 1916 – rod al unor lungi şi aprinse negocieri cu Antanta – ţinea seama nu numai de interesele legitime şi de drepturile istorice ale poporului său, dar şi de cele ale naţiunii maghiare; astfel, în cadrul teritoriilor revendicate şi acordate României nu fusese cuprins „teritoriul istoric şi geografic român” de la est de Tisa, unde se afla, în urma dominaţiei ungare şi a măsurilor administrative ale guvernului de la Budapesta din ultimele decenii, o „masă compactă de aproximativ un milion de locuitori, având în oraşul Debreţin un centru politic şi cultural maghiar”. Pe teritoriul ce urma să fie recunoscut României, conform aceluiaşi Tratat din 1916, populaţia românească constituia, conform statisticilor oficiale ungare din 1910, o majoritate absolută de 54% din populaţia totală, iar dacă acele statistici ar fi fost rectificate înlăturându‑se falsificările tendenţioase, binecunoscute şi în epocă, procentul reprezentat de naţiunea română s‑ar fi ridicat la circa 62,5%, după alte surse chiar mai mult. În plus, românii reprezentau în Transilvania şi ţinuturile limitrofe elementul autohton; invazia ungară, colonizarea germanică şi cea secuiască, infiltrările artificiale de populaţii alogene, îndeosebi maghiari sau vorbind maghiara, nu reuşiseră să modifice caracterul românesc al întregului teritoriu, ci numai să împiedice evoluţia normală a populaţiei româneşti şi să‑i răpească dreptul de exercitare a libertăţilor sale naţionale şi politice.

Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de unire definitivă a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România nu venea, astfel, în contradicţie cu realitatea istorică şi nici cu exigenţele principiului autodeterminării promovate de Aliaţi, exigenţele formulate de guvernul român şi acceptate în 1916 de Puterile Antantei găsindu‑şi concretizarea într‑o formă democratică, cu caracter plebiscitar. Unitatea naţională trebuia şi era de fapt realizată respectând principiul etnic, într‑un spaţiu geografic bine determinat, unde viaţa poporului român putea să fie asigurată prin condiţii de securitate şi de evoluţie economico‑socială necesare existenţei sale.

Un Aide‑mémoire înaintat Marilor Puteri, în martie 1919, de către o delegaţie a oamenilor politici români din Transilvania remarca într‑un mod extrem de limpede esenţa acţiunii româneşti, pe care diverse cercuri mai mult sau mai puţin oficiale se grăbeau s‑o eticheteze drept „imperialismul de la Bucureşti”: „În judecăţile care s‑au emis în problema românească se uită, din nefericire, adesea că, independent de tratatele încheiate între România şi guvernele aliate, poporul român – care formează marea majoritate a populaţiilor provinciilor în chestiune – s‑a alăturat în mod spontan la Regatul României prin Actul solemn de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. […] Este deci clar stabilit că, în afara convenţiilor internaţionale menţionate mai sus, alipirea acestor provincii la România este perfect justificată din punct de vedere juridic, prin voinţa liber exprimată de marea majoritate a locuitorilor ei. Dreptul internaţional clasic, ca şi principiile formulate de Preşedintele Wilson sunt pe deplin aplicabile şi la cazul nostru. A vorbi, deci, de imperialismul român referitor la aceste provincii, aşa cum o fac adversarii noştri, înseamnă a da dovadă de rea credinţă sau de mare ignoranţă”.

„Noua diplomaţie” ce consacra principiul autodeterminării naţionale ca ax central al viitoarei reglementări mondiale, al cărei campion se dovedeau a fi Statele Unite, interesele diferite şi contradictorii, disputele, încă în surdină, pentru sfere de influenţă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, ca şi evoluţia explozivă a situaţiei în fostul Imperiu Rus introduseseră şi puteau introduce în continuare în ecuaţia tratativelor de pace elemente de ordin politic, economic şi militar, chiar necunoscute, care, în orice caz, nu trebuiau să fie neglijate sau minimalizate de statele interesate, cum era şi România. În faţa atâtor incertitudini, care parcă anunţau întregul „calvar al păcii” din 1919‑1920, guvernul român a căutat să adopte o atitudine pragmatică, realistă şi tenace în concordanţă cu obiectivul recunoaşterii unirii politice desăvârşite la 1 Decembrie 1918. Factorii responsabili au întreprins diverse şi consecvente demersuri pentru a cunoaşte exact poziţia Marilor Puteri învingătoare în legătură cu angajamentele anterior luate faţă de România, căutând a le informa şi, deci, a clarifica raporturile cu acestea în problemele esenţiale, de interes pentru viitorul ţării noastre. Totodată, ei s‑au dovedit conştienţi de amplitudinea evoluţiei politice internaţionale şi de faptul că obiectivul naţional urma să fie atins într‑un moment în care şi alte naţiuni din aceeaşi regiune a continentului îşi refăceau sau îşi reîntregeau entităţile lor statale independente. Se punea însă întrebarea, în ce măsură şi în special sub ce condiţii unitatea naţional‑statală românească avea să fie recunoscută şi concretizată în documente cu valoare juridică internaţională?

În urma expunerilor amintite ale Premierului român în faţa „Consiliului celor Zece” a fost constituită o „Comisie pentru studiul chestiunilor teritoriale relative la România”. Mandatul ei nu era de a decide asupra valabilităţii Tratatului din 1916, nici de a hotărî care vor fi viitoarele frontiere ale României, ci de a analiza şi opina asupra respectivelor frontiere „pe temeiul etnic, geografic şi al necesităţilor economice”; potrivit mărturiei expertului britanic Harold Temperley, motivele strategice născute din exigenţele politice ale momentului nu puteau influenţa asupra recomandărilor acestei comisii.

În şedinţa din 8 februarie 1919 experţii britanici, americani, francezi şi italieni au prezentat patru proiecte cu privire la frontiera de vest a României. Dintre ele cea mai avantajoasă era propunerea britanică, care mergea la aproximativ jumătatea distanţei dintre linia Tratatului din 1916 şi cea fixată ulterior la Trianon. Discuţiile preliminare privind frontiera româno‑ungară se vor prelungi, fără ca delegaţia română să aibă dreptul de a participa la ele. La 12 mai 1919 cei „4 Mari” îşi vor da acordul asupra traseului acesteia, „uitând”, însă, să‑l notifice părţii române. Evenimentele ulterioare, circumscrise unui climat internaţional complicat, caracterizat de starea de război existentă în centrul Europei, în cadrul cărora presiuni de tot felul vor fi făcute la Bucureşti pentru a ceda din poziţia iniţială, evenimente ce vor scoate la iveală serioase contradicţii între Puterile Aliate în abordarea concretă a raporturilor cu România faţă de „problema Transilvaniei”, aveau să conducă la amânarea nejustificată a deciziei finale a forumului internaţional al păcii până în 1920.

„Sfătuit” şi uneori chiar ameninţat cu represiuni diplomatice şi economice, Premierul Ion I.C. Brătianu va dovedi şi în acest context, puţin favorabil, o poziţie curajoasă, demnă şi constructivă în abordarea concretă a problemelor cu care ţara sa se confrunta. În faţa celor „4 Mari”, Brătianu avea să sublinieze că „România e nu numai în stare de război, dar în război declarat cu bolşevicii din Rusia şi cu cei din Ungaria”, adăugând: „E foarte bine să dezarmezi jandarmii, dar cu condiţia de a fi dezarmat în prealabil pe briganzi”. Invitat cu N. Mişu să ia parte la şedinţa din după‑amiaza zilei de 10 iunie, împreună cu reprezentanţii Cehoslovaciei, şi supus unui rechizitoriu sever din partea Preşedintelui Wilson, chiar violent al şefului de cabinet britanic Lloyd George, Primul delegat al României demonstra energic, fără ascunzişuri, temeiurile poziţiei guvernului său: „Dacă ungurii nu înţeleg situaţia lor adevărată şi nu renunţă la vechile lor pretenţii, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”. După ce a doua zi dimineaţa în şedinţa Consiliului Miniştrilor Afacerilor Străine se comunica delegaţiei române frontiera de vest şi nord‑vest cu Ungaria, la 13 iunie Georges Clemenceau avea să adreseze prin radio o Notă guvernelor român şi cehoslovac, prin care, în numele Puterilor Aliate şi Asociate, declara: „1. Frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărţi de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia şi România. 2. Forţele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”. În final, Nota apela la înţelegerea şi solidaritatea micilor lor aliate în îndeplinirea hotărârilor anunţate.

Între timp, la Bucureşti, Consiliul de Miniştri, întrunit în prezenţa Regelui Ferdinand I, hotăra în unanimitate rechemarea la Bucureşti a lui Ion I.C. Brătianu. Înainte de a părăsi capitala Franţei ca răspuns la atitudinea discriminatoare a Marilor Puteri faţă de ţara sa, acesta a înaintat, la 2 iulie, un ultim memoriu România în faţa Congresului de Pace, prin care protesta solemn faţă de nerecunoaşterea unor frontiere care să asigure României securitatea ei naţională. Poziţia sa avea să fie susţinută şi de mareşalul Foch, comandantul‑şef al forţelor aliate, care se pronunţase consecvent pentru securizarea „citadelei române”. Brătianu – va remarca mai târziu istoricul nord‑american Sherman David Spector în documentata sa analiză asupra diplomaţiei române din acea perioadă – „a reuşit să demonstreze că nu se mai putea spera ca România să rămână sub o permanentă supunere faţă de maşinaţiunile Marilor Puteri, care încercau s‑o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, şi anume acela că statele europene mai mici au doar controlul marginal asupra propriilor destine”.

În atari împrejurări, guvernul român a înţeles că unicul garant al independenţei şi al asigurării integrităţii teritoriale ale statului naţional întregit rămâneau forţele sale armate.

Informaţiile deţinute de conducătorii de la Budapesta, potrivit cărora Puterile Aliate nu aveau posibilitatea să acorde ajutor militar României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată pe Tisa, au influenţat, desigur, atitudinea Comandamentului ungar, în sensul grăbirii atacului proiectat împotriva României. Declanşarea ofensivei a fost stabilită pentru 20 iulie, la ora 3.00, când forţele ungare urmau să forţeze Tisa şi să dezvolte ofensiva la est, cu direcţia principală Oradea.

Războiul româno‑ungar s‑a desfăşurat în două faze. Cea dintâi a cuprins, la rândul ei, două momente distincte: ofensiva ungară, între 20 şi 23 iulie, şi contraofensiva română, între 24 şi 27 iulie. Cea de‑a doua a debutat cu o etapă pregătitoare (27‑30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă forţarea Tisei de către armata română, continuată cu operaţia de urmărire (cca 105 km) prin lupte pe teritoriul ungar (31 iulie‑4 august) şi ocuparea Budapestei. Guvernul ungar nu s‑a aşteptat ca armata română să‑şi continue ofensiva spre Budapesta. Dar, atât timp cât cercurile politice conducătoare ungare continuau să nu recunoască explicit hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, de unire a Transilvaniei cu România, şi recurgeau la forţa armelor pentru a se opune împlinirii acestei decizii luate în mod democratic, oprirea forţelor române pe Tisa ar fi fost o greşeală. În consecinţă, Înaltul Comandament român a hotărât forţarea Tisei şi urmărirea armatei ungare până la capitulare. Numai astfel se putea stinge focarul de război din centrul Europei care pusese în pericol integritatea teritorială a României şi pacea în această parte a continentului. Oportunitatea acestei acţiuni a fost recunoscută şi de Aliaţi.

Importanţa deosebită pe care cercurile conducătoare ale României au acordat‑o acţiunilor armatei române pentru forţarea Tisei şi urmărirea trupelor ungare spre Budapesta a fost pusă în evidenţă de însuşi faptul că Regele Ferdinand I, Regina Maria, precum şi Prim-Ministrul Ion I.C. Brătianu au fost prezenţi în acele zile pe front.

La 4 august, ora 18,00, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, primea în mod solemn, pe bulevardul Andrássy, defilarea trupelor sale. „La Budapesta – avea să sublinieze savantul N. Iorga – n‑am căutat să jignim mândria acestui popor adesea legat în istorie cu al nostru […], ci am afirmat dreptul nostru asupra Ardealului, unde naţia noastră se sprijină pe vechimea de locuinţă, pe preponderenţa numerică, pe necesitatea geografică şi mai ales pe voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi, azi cetăţeni egal îndreptăţiţi ai statului român”.

În perioada imediat următoare între România şi Marile Puteri Aliate au fost înregistrate numeroase momente încordate, cu intensităţi diverse; acestea au fost influenţate, în egală măsură, de refuzul guvernului de la Bucureşti de a semna tratatul de pace cu Austria, care aducea serioase prejudicii suveranităţii sale naţionale, de ciocnirea de interese economico‑comerciale între aceste Mari Puteri în zonă, în efortul lor de a obţine poziţii cheie îndeosebi în economia românească, precum şi de o susţinută campanie propagandistică denigratoare a cercurilor politice şovine şi revanşarde ungare obsedate de ideea restaurării, prin orice căi şi mijloace, a „Marii Ungarii a Sf. Ştefan”. Aceste cauze principale au determinat, alături de evoluţiile tensionate din Ungaria, inclusiv după retragerea armatei române din Budapesta şi restul teritoriului vremelnic ocupat, amânarea semnării păcii cu Ungaria.

După instalarea guvernului Alexandru Vaida‑Voevod (decembrie 1919) „politica de rezistenţă” de până atunci a Bucureştilor, dezvoltată cu „insistenţă şi sârguinţă”, avea să facă loc unei abile „diplomaţii a compromisului”, acceptată de ambele părţi, prin care, fără a se eluda interesul naţional fundamental, se va ajunge în cele din urmă la finalizarea păcii. Iar în cadrul acestui întortocheat proces puterea armată a României, rolul ei în balanţa strategică zonală au constituit unul din argumentele forte în negocierile continuate la Paris şi Londra.

Considerată drept una din cele mai strălucite pagini din istoria neamului românesc, lupta pentru apărarea Statului naţional întregit la 1 Decembrie 1918 şi recunoaşterea sa pe plan internaţional desfăşurată deopotrivă pe plan diplomatic şi militar, în cadrul căreia, aşa cum am evidenţiat, rolul armatei române a fost hotărâtor, s‑a încheiat cu semnarea tratatelor de pace, în cadrul cărora Tratatul de la Trianon‑Versailles din 4 iunie 1920 a consemnat în plan juridic şi moral o victorie decisivă în afirmarea drepturilor şi demnităţii românilor în conştiinţa umanităţii.

Partea I a tratatului conţinea toate articolele referitoare la Pactul Societăţii Naţiunilor. Tratatul propriu‑zis era format din 14 părţi şi 364 articole şi stabilea frontierele Ungariei cu România, Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven şi Cehoslovacia (art. 27‑35); în virtutea articolului 45, statul ungar renunţa, „în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii austro‑ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II‑a şi recunoscute prin prezentul tratat încheiat […] în scopul de a reglementa problemele actuale dintre cele două ţări, ca făcând parte din România”.

În conformitate cu articolul 46, o comisie compusă din 7 membri, dintre care 5 numiţi de principalele Puteri Aliate şi Asociate, unul de România şi celălalt de Ungaria, urma să se constituie în cursul a 15 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului, pentru a fixa la faţa locului traseul liniei de frontieră (descris la art. 27). Prin articolul 47, România confirma angajamentul de a consimţi la introducerea şi respectarea dispoziţiilor cuprinse în Tratatul asupra minorităţilor din 1919, iar prin articolul 55, Ungaria era obligată să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religie, deplina şi întreaga protecţie a vieţii şi libertăţii lor. În virtutea articolului 227, Ungaria recunoştea, totodată, ca lipsite de efect toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile pe care fosta Monarhie austro‑ungară le încheiase cu România până la 15/ 28 iulie 1914, ca şi de la această dată până la punerea în vigoare a respectivului tratat. În vederea prevenirii unor noi acte de agresiune, s‑a mai stipulat demobilizarea armatei ungare, toate navele de război austro‑ungare – inclusiv submarinele – urmând a fi predate Aliaţilor; forţele armate menţinute în serviciu erau limitate la 30 000 de oameni.

În urma Tratatului de la Trianon, pe harta Europei a reapărut, după patru secole, statul ungar – 92 915 km2 cu 8 457 000 locuitori – în cadrul căruia minorităţile reprezentau 11%.

Reunind în vatra strămoşească provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină, în hotare care au respectat într‑o măsură apreciabilă aspiraţiile naţionale exprimate anterior, România a devenit un stat mijlociu, sub raportul suprafeţei şi populaţiei: 295 049 km2 (faţă de 137 000 km2 înainte de 1918) şi 15 541 424 locuitori în 1920 (faţă de circa 7,25 milioane în 1916), de fapt, cel mai mare stat din sud‑estul Europei. Un stat omogen din punct de vedere etnic, care, potrivit recensământului general din 1930, din 18 057 028 locuitori, înregistra: 71,9% români, 7,2% maghiari şi secui, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bulgari etc.

Această trăsătură fundamentală a fost înscrisă în CONSTITUŢIA adoptată şi promulgată în 1923: „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”, iar „teritoriul României este inalienabil”.

Dumitru Preda

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest