Între multele vorbe înţelepte ale hiperinteligentului Winston Churchill, îmi place să citez adesea următoarele: „Diferenţa între un om politic şi un om de stat este că primul se gândeşte la următoarele alegeri, pe când al doilea la următoarea generaţie”. În spiritul acestei aserţiuni am spus şi am scris nu o dată că România este lipsită de oameni de stat de multe decenii, de când şi‑a asasinat corifeii, pe Iorga în 1940 la Strejnic şi pe Maniu în 1953 la Sighet. Amândoi aparţineau unei mirabile generaţii care a făcut deopotrivă politică şi cultură, o generaţie de oameni învăţaţi care au obţinut pe înalte merite demnităţi statale şi academice, deopotrivă, acţiunile lor politice şi culturale fiind coincidente.
Dacă vom privi spre istoria noastră modernă, vom constata că înaintea lor o altă generaţie de aur a putut construi România, cea visată de Bălcescu şi înfăptuită de Cuza, cu personalităţi care toate au aparţinut într‑un fel Academiei Române. De la un membru al guvernului provizoriu paşoptist precum Ion Heliade Rădulescu, cel care a fost fondator şi prim preşedinte al Societăţii Academice Române în 1867‑1870, la un alt fondator al Academiei, în 1867, care a fost C.A. Rosetti – şi el membru al guvernului provizoriu de la 1848, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru şi primar al Bucureştilor –, la Vasile Alecsandri, şi el întemeietor al Academiei al cărei membru de onoare a fost în 1871, după ce ocupase funcţii ministeriale şi diplomatice, toţi au fost contemporani şi adesea colaboratorii unei „treimi” de excepţie reprezentată de Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi I.C. Brătianu.
Primul, „beiul de Samos”, a fost în 1874 membru titular al Academiei, pe care a prezidat‑o de patru ori, după ce fusese întemeietor al „Frăţiei” şi agent diplomatic la Stambul, dar şi preşedinte al
Consiliului de Miniştri în 1866 şi trimis diplomatic la Londra; al doilea, membru titular al Academiei în 1868, preşedintele acesteia în 1887‑1890, dar şi şef al guvernului în 1863‑1865, ministru al Afacerilor Străine în momentul Independenţei; al treilea, membru de onoare al Academiei în 1885, după ce fusese şi el membru al guvernului paşoptist, creator al Partidului Naţional Liberal, în 1875, prim-ministru în mai multe rânduri.
Ei au fost membri ai elitei politice şi culturale, întorşi de la studii în străinătate pentru a crea, practic, instituţiile României moderne, au fost artizanii Unirii de la 1859 şi ai Independenţei de la 1877, pregătind direct a doua generaţie de elite, cea care a făcut Unirea din 1918.
Scenariul se repetă: oamenii de cultură sunt implicaţi în politică, de la ing. Ion I.C. Brătianu, membru de onoare al Academiei în 1923, de şapte ori prim-ministru, între 1908 şi 1927, la istoricul de geniu Nicolae
Iorga – în 1910 membru titular al unei academii pe care a ilustrat‑o ca nimeni altcineva –, dar şi preşedinte al Camerei Deputaţilor (1919‑1920) şi al Senatului (1939), prim-ministru în 1931‑1932, şi cei doi basarabeni deveniţi academicieni în 1918, apoi de mai multe ori miniştri, Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa. Alături de ei Iuliu Maniu, membru de onoare al Academiei în 1919, fondator de partid politic şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928‑1930, 1932‑1933), făcea ca această superbă falangă culturală şi politică să ilustreze ultimul moment european al vechii Românii.
Timp de un secol, de la revoluţia paşoptistă la răsturnarea comunistă, două generaţii de elite care au contopit cultura şi politica au făurit o civilizaţie pe care – dincolo de dramele sale – o admirăm şi astăzi.
De ani buni, nemaiavând oameni de cultură care să se implice în politică şi nici oameni politici care să aparţină culturii, ne aflăm într‑un impas care, în ultima vreme, devine un haos şi un de-
zastru.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
