Marx a pornit la drum cu ambiţia de a identifica legea generală a dezvoltării istorice. Inspirat de dialectica hegeliană, el a stabilit, încă din Manifestul Comunist, că motorul istoriei a fost conflictul dintre clasele sociale, întreaga istorie trebuind interpretată/ reinterpretată în această cheie. Pe lupta de clasa se fundamentează întreaga teorie marxistă; lupta de clasa a fost detonatorul marilor schimbări sociale, paşnice sau violente, reformatoare sau revoluţionare. În acest fel, Marx a hotărât că identitatea tare a individului este identitatea de clasă, excluzând din teoria sa identitatea religioasă (specifică Evului Mediu) sau identitatea naţională (specifică epocii moderne). Pentru marxism naţiunea este o creaţie a epocii burgheze, exaltată după Revoluţia Franceză şi extinsă în toată Europa prin războaiele napoleoniene. În epoca medievală, identitatea religioasă prevala asupra celei etnice. Epoca Raţiunii, a cărei expresie politică a fost Revoluţia Franceză, a dus la o exaltare a naţiunilor. Rezultatul direct al incursiunilor lui Napoleon în Europa a fost crearea de naţiuni şi de identităţi naţionale, în paralel cu generalizarea relaţiilor burgheze. Ideea de naţiune este, din perspectiva marxistă, strict legată de burghezie, este un instrument al burgheziei; crearea naţiunilor a făcut parte implicită din procesul de cucerire a puterii de către burghezie. Referirile pe care Marx le face la problema naţională (situaţia Poloniei, a Irlandei sau a Indiei) au relevanţă exclusiv în măsura în care aceste naţiuni sunt supuse unei opresiuni de tip capitalist sau în măsura în care eliberarea este necesară pentru imediata subordonare a intereselor naţionale celor internaţionaliste proletare. În fine, pentru marxism, există o legătură indisolubilă între burghezie şi naţiune, cea din urmă, ca ideologie, servind interesele celei dintâi, ca şi clasa socială. Internaţionalismul proletar se opune naţionalismului burghez.
Opacitatea l‑a împiedicat pe Marx să vadă că însuşi procesul de formare a naţiunilor (profund ideologic, la rândul lui) a fost o perioadă de dezvoltare generală (economică, socială, cultural,
tehnologică). Definirea şi consolidarea identităţilor naţionale s‑a făcut prin transformări sociale profunde, prin crearea de instituţii politice, economice, culturale, printr‑o creştere generală a nivelului de educaţie al naţiunilor, prin creşterea capacităţilor economice şi a nivelului de trai. Identităţile naţionale, în secolul al XIX‑lea, au intrat în conflict, conflict care a fost, la rândul său, generator de dezvoltare. Rivalitatea dintre Germania şi Marea Britanie (o contradicţie semnificativă a sfârşitului de secol XIX la nivel european) a fost un factor de dezvoltare economică, de creştere a capacităţilor industriale, în ambele ţări. Karl Kautsky a surprins, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, declinul naţionalismului în faţa internaţionalizării produse de capitalism, întâi în plan economic, apoi şi în plan cultural. Circulaţia capitalului, comerţul internaţional, internaţionalizarea unor limbi precum engleza sau franceza (şi a culturilor lor) urma să ducă la o diminuare a puterii identităţilor naţionale şi la o uniformizare culturală. Kautsky prevedea o evoluţie spre omogenizare şi unificare internaţională faţă de care naţionalismul urma să se profileze ca o forţă reacţionară. Toată această situaţie urma să fie în beneficiul comunismului; capitalismul urma să anihileze forţa naţionalismului, uşurând victoria comunismului.
Pentru Marx naţiunea este, aşadar, o formă de alienare a individului, alături de religie (idee preluată de la Feuerbach), de subordonare faţă de o creaţie artificială, o formă de idolatrie. Acest postulat marxist a traversat cu succes secolul al XX‑lea şi face acum parte din arsenalul neomarxismului/ corectitudinii politice. Identitatea naţională a pierdut din importanţă în faţa multiculturalismului. Multiculturalismul, controlat (emigrare legală) sau nu, este o depăşire a ideii de naţiune prin coabitarea culturilor/ naţionalităţilor; această coabitare obligă la o diminuare a importanţei pe care fiecare individ o acordă identităţii lui naţionale: cu cât afirmarea identităţii naţionale este mai puternică, cu atât acest lucru este mai incorect politic, mai ales dacă vine din partea unei majorităţi etnice; diminuarea la maximum a identităţii etnice reprezintă nivelul maxim al corectitudinii politic. De asemenea, apariţia unor identităţi supranaţionale, subnationale sau particulare a dus la diminuarea identităţii naţionale; la acest lucru a contribuit semnificativ internaţionalizarea capitalului, comerţul liber internaţional, libera circulaţie a forţei de muncă, apariţia unor diaspore economice, crearea de suprastructuri economice şi politice. Parte din ideologia neomarxistă de distrugere a suprastructurii culturale a Occidentului este anihilarea naţiunilor acestuia, de fapt, cel mai important patrimoniu al Occidentului. Previzibil, se va trece la o etapă postnaţională a civilizaţiei occidentale, în care regula o vor face microidentităţile sau identităţile hibride?
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
