Centenarul Încoronării (1922‑2022). Citatul lunii. Regina Maria a României
„Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut‑o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i‑am dat e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma (…).
Nu există nimic din România pe care să nu‑l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuţi aici, m‑am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârşitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate şi cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până şi mărăcinii deşiraţi care‑şi împrăştie prin bolovănişuri frumuseţea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice, încât îmi păreau la capătul lumii şi acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi‑au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopţii care se aşternea; aburul parfumat de rouă ce se înălţa din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…
Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult! Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nicio flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu. Prin urmare, ţara mea, nu contează prin câte necazuri ai trecut până acum şi nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte să devină o sabie tăioasă. Păstrează‑ţi credinţa neclintită şi speră în continuare; eşti cu atât mai măreaţă din cauza necazurilor tale şi a felului în care le‑ai înfruntat şi eşti cu atât mai vrednică să câştigi!”
