Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Câteva gânduri despre Dragobete

Câteva gânduri despre Dragobete

Şi fiecare fată avea câte un drago‑bete, câte un mănunchi de dragoste, pe care îl ţinea ascuns şi ele însele stăteau ascunse în spatele părinţilor şi al rudelor şi pândeau de acolo câte un june, pe care îl socoteau ca cel mai frumos, asemenea lui Dragobete…

Fiind în preajma sărbătorii de Dragobete, pe care eu o petrec de când mă ştiu, datorită mamei mele iubite şi scumpe, care îmi zicea, în glumă, „Dragobet”, împreună cu prietenii apropiaţi, cărora îmi face plăcere să le povestesc tot felul de amănunte despre această sărbătoare, pe care, din păcate, eu am rămas singurul care o mai ţine şi, ca o premieră, fiind invitat de Dragobete pe tărâmurile sfinte al Marmaţiei, pentru a nu le rămâne dator nici prietenilor din Bucureşti, le „grăim” de data aceasta „nu din gură, ci din carte”, căci le sunt „aşa departe”. Dar nu cu Sufletul şi nici cu Gândul, cu Gândul cel Bun pe care îl am pentru fiecare, ca orice Dragobete, coborât la 24 februarie, cu mulţi ani în urmă, dintre paginile îngălbenite ale cărţii noastre uitate, în care a fost scrisă, cu lacrimi şi sânge, Povestea Iubirii la Români.

Şi aş putea să încep cu denumirea de „druşcă” sau „truşcă”, folosită până în zilele noastre chiar şi la urmaşii cavalerilor marmaţieni, ca „fată de onoare” (la plural) care însoţeşte mireasa în deplasările sale spre şi de la Biserică. Druştele sunt prietenele miresei, care în trecut erau surate, adică „surori de cruce” ale miresei, cu care a fost scoasă la horă în ziua de Dragobete şi s‑au „însurăţit” acolo pe viaţă, s‑au legat să fie surori de cruce la bine şi la rău, şi au jurat pe Sfânta Cruce să nu le poată despărţi decât moartea. Şi se întâmpla, pe vremurile acelea grele, să intervină şi moartea, imaginată ca o femeie scheletică cu ochi roşii aprinşi, îmbrăcată într‑un fel de cearceaf negru şi înarmată cu o coasă, cu care chiar cosea vieţile în vremuri de calamitate, de ciumă sau de holeră, de războaie, de năvăliri ale barbarilor sau de răscoale. Surata rămasă în viaţă era dezlegată de jurământ prin săritura peste mormânt şi spovedania la preot, după care îşi alegea altă surată şi aştepta sărbătoarea de Dragobete, când erau scoase fetele la horă, se prindea la rând cu ele şi jura pe Sfânta Cruce că va rămâne „legată” de noua druşcă, la bine şi la rău, până la moarte.

La Codlea, de lângă Braşov, de unde era tatăl meu, dacă o surată se întâmpla să fie despărţită prin moarte de două ori de câte o druşcă, era poreclită ea însăşi Druşca sau Truşca. Cum a fost şi cazul bunicii mele dinspre tată, iar pe acesta îl cunoşteau toţi ca „Sandu al Truştii”, cum îmi spune şi mie unul dintre foştii mei colegi de la Liceul „Andrei Şaguna”, care mai trăieşte încă la Codlea. Dar astăzi nimeni nu mai ştie ce înseamnă „druşcă” şi nici „surată” şi nici „soră de cruce”.

Dar tot cu ocazia sărbătorii de Dragobete se făceau şi frăţiile de cruce. Flăcăii, junii jucau hora lor feciorească şi se înfrăţeau, devenind „fârtaţi”. Unii chiar îşi făceau câte o crestătură în palmă în formă de cruce şi îşi beau sângele fârtate cu fârtate şi se legau astfel pe viaţă, şi se ajutau şi luptau unul pentru altul şi pentru toţi fârtaţii din horă, care se zice că se făcea din patru în patru ani pe vreme de pace şi de linişte, altfel când se nimerea, dar tot la sărbătoarea de Dragobete, care, fără să cunoască amănuntul schimbării calendarului, se ţinea nu iarna la 24 februarie, ci primăvara. Iar Dragobetele mai era numit şi „Cap de Primăvară”. Căci atunci culegeau şi fetele mănunchiul de drago‑bete, petrecerea făcându‑se de regulă într‑o poiană înflorită, înconjurată de arbuşti cu ramuri înmugurite.

De altfel, toate obiceiurile numite acum „de iarnă” se făceau Primăvara: „Sorcova” era o ramură de măr înflorită; „Pluguşorul” semnifica ieşirea la arat, ca şi „Aruncatul de seminţe” şi „Stropitul”.

Oricum, drago‑betele erau mănunchiuri de ramuri înflorite, numite „drago‑beţe”, care erau legate cu bete colorate, „drago‑” fiind considerat de provenienţă veche, comună şi la slavi („drago‑mir”), cu semnificaţia evidentă de „dragoste”, de „iubire”. Erau mănunchiurile, de unde provine şi denumirea de Dragobete substantivată şi atribuită mitologic fiului Babei Dochia, care era imaginat ca un „Făt‑frumos”, de regulă cu păr lung bălai, care, înaripat (cu aripi albe), zbura prin văzduh purtat de vântul Primăverii, topea zăpada şi făcea să răsară ghioceii şi toporaşii, şi violetele şi floarea Paştelui, şi trezea la viaţă pădurea şi câmpia, şi păsările şi toate vieţuitoarele care se înfrăţeau şi se însurăţeau, ca junii, cei tineri şi frumoşi, şi ca fetele mari care erau scoase la joc.

Şi fiecare fată avea câte un drago‑bete, câte un mănunchi de dragoste, pe care îl ţinea ascuns şi ele însele stăteau ascunse în spatele părinţilor şi al rudelor şi pândeau de acolo câte un june, pe care îl socoteau ca cel mai frumos, asemenea lui Dragobete, şi, când găseau momentul, alergau în mijlocul poieniţei şi îl loveau cu drago‑betele pe tânărul ales, care era socotit „logodnicul de Dragobete” al fetei. Şi o ridica „logodnicul” în braţe şi fata îl săruta, pe unde se nimerea, pe faţă, pe păr sau pe haină, şi apoi fugea şi se ascundea cu dragobetele strâns în dreptul inimii, pentru ca iubirea să‑i pătrundă în suflet şi să rămână acolo pentru totdeauna.

Nu trebuie să uităm că fetele pe vremea aceea trăiau închise, iar când se duceau la biserică aveau pe cap „procorul”, un fel de glugă dintr‑un ştergar prin care nu vedea decât pe unde să calce. Era şi o vorbă despre fetele din satele de pe lângă Braşov: „Fetele de prin Săcele se uită prin găurele”, căci erau închise în spatele unor porţi imense, cum se mai văd unele şi în zilele noastre.

Ne putem imagina frica imensă din sufletul unei asemenea fete, care răbufnea printr‑un gest, pe de altă parte de mare plăcere, aşteptat de mulţi ani şi cunoscut din relatări. Frica şi plăcerea, elementele catharsis‑ului, despre care vorbea Aristotel, erau trăite pentru câteva clipe la sărbătoarea de Dragobete, când fata era în braţele Zeului Însuşi al Iubirii, pe care se întâmpla apoi să nu‑l mai vadă niciodată.

Flăcăul putea să plece la „cătane” sau cu oile în transhumanţă sau se căsătorea, cum se făceau pe vremea aceea căsătoriile, cu cine doreau părinţii. Dar şi fata era apoi măritată, fără s‑o mai întrebe nimeni dacă vrea sau nu. Şi fata ştia toate acestea, ştiau toate fetele şi, în toiul jocului, una dintre ele dădea semnalul. Un ţipăt ascuţit, de spaimă şi disperare, şi toate fetele fugeau spre casele lor şi ascundeau buchetele de dragobete prin locuri tainice. Şi le puneau cu blestem pentru cine le‑ar găsi şi le‑ar mişca din locul lor. Şi numai suratele mai ştiau de ascunzătoare. Şi la necaz, şi, Doamne, ce multe mai erau necazurile, fata, devenită „muiere” sau bunică, scotea mănunchiul de dragobete, uscate şi prăfuite, şi îl strângea la piept în dreptul inimii şi îl stropea cu lacrimi până când i se „ştergea” necazul şi retrăia o clipă transa de catharsis a iubirii de Dragobete.

Fârtaţii însă puteau să fi pierit de mult, căci viaţa bărbaţilor era mai scurtă şi mai aprigă. Se ştie despre faptele lor de arme, căci în vechime cătanele erau grupate după satele lor şi erau formate din fraţi de cruce, care luptau cu o vitejie de neimaginat până la moarte, apărându‑şi fraţii. Aşa se povesteşte despre „cătanele negre”, îmbrăcate în sumane negre, care formau regimentele de grăniceri marmaţieni şi năsăudeni care luptau în armata austriacă. În bătălia de la Arcole, în care Napoleon voia să cucerească un pod apărat de cătanele negre, a rămas uimit de curajul şi dârzenia acestora. S‑a avântat chiar el în luptă pentru încurajarea francezilor, dar era să fie ucis şi a scăpat cu greu. „Cum de luptă austriecii aceştia cu atâta curaj?”, a întrebat Napoleon. „Nu sunt austrieci, sunt valahi, urmaşii cavalerilor marmaţieni”. Napoleon s‑a supărat şi, renunţând la pod, a chemat artileria. Până să vină însă tunurile, cătanele negre au dispărut. Primiseră ordin de retragere.

Aşa au luptat ostaşii români şi în Primul Război Mondial, cu regimentele făcute pe localităţi şi au luptat până la moarte, peste 800.000 de eroi. Până când au câştigat Războiul, căci erau români fârtaţi, fraţi de cruce „loviţi” la sărbătoarea de Dragobete de câte o fată frumoasă ca Ileana Cosânzeana, care i‑a plâns şi i‑a tot plâns, strângând în dreptul inimii şi al sufletului mănunchiul de dragobete uscate, legate strâns cu bete tricolore, „de sineală, de aur şi de sânge”.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest